Rătăciri şi blesteme; sau invers (?)

          Există suflete între care se crează legături pe care nu le pot şterge nici viaţa nici moartea, nici oamenii nici animalele – acele creaturi umblătoare pe două picioare, înnobilate cu titlul de “om” deşi nu conţin niciun sâmbure de umanitate. Aş vrea să îmi pot explica, dar nu sunt capabil să găsesc nici logica, nici fundamentele pe care mi-aş putea sprijini vreo teorie. De multe ori simţirea este cel mai bun postulat şi căutarea unor dovezi, la fel ca emiterea unor principii, este complet inutilă. De aceea fac, chiar dacă greşesc şi ştiu că greşesc, ceea ce simt, fără să mă gândesc la vreo consecinţă pe termen mai lung sau mai scurt.

           Am învăţat, când eram mic, că este tare urât să înjuri. Şi a fost o vreme în care am dispreţuit vulgaritatea mai mult decât lipsa de politeţe, de aceea înjuram mai cu perdea – de fapt nici măcar nu înjuram, drăcuiam doar. Apoi, dintr-un spirit de frondă, m-am deprins şi cu vulgaritatea înjurăturii, începând să îi cunosc, totodată, părţile bune şi beneficiile, nu numai aparenţele condamnabile. Umblă o vorbă, pe la noi, cum că trebuie să fii cu omul om şi cu porcul porc. Adică, în cele din urmă, tot o aplicare a legii talionului, dar şi a normalităţii, pentru că fiecăruia trebuie să i se vorbească pe limba lui pentru a se evita orice urmă de dubiu şi vreo probabilitate de a nu fi înţeles mesajul.

         De blestemat, însă, nu am mai blestemat niciodată, pe nimeni; pe nimeni altcineva decât pe ea, cea care trebuie să mă aştepte. Adevărat, am făcut-o ca răspuns la o provocare, la blestemul absenţei ei pe care mi l-a aruncat în spinare. Mă trezesc uneori că îmi pare rău că am făcut-o, deşi, ca raportare la principiul echităţii, nu pare corect să fiu captiv singur între pereţii unui sălaş numit rătăcire. Mă consolez cu gândul că nu se poate altfel, că suntem prea strâns legaţi ca să plece definitiv doar unul, şi dacă se întâmplă, prin absurd (deşi absurdul este una din principalele caracteristici umane), ca unul să plece, neapărat trebuie să aştepte, oriunde ar fi, pe celălalt.

          Nici nu mai ştiu dacă în baza vreunui blestem sau în baza legăturii dintre suflete două entităţi, despărţite pentru o vreme, sunt nevoite să rătăcească până la mai apropiata sau mai depărtata reîntâlnire. Avantajul absenţelor este că mereu vor alimenta sentimentul şi comunicarea, pentru că între reîntâlniri mereu este un segment de timp care trebuie umplut cu întâmplări; iar acele întâmplări vor fi cândva depănate, amintite, dezbătute, atunci când timpul şi trecerea lui o vor permite, fie în zbor purificator printre nori, fie în veşminte pământene reîmbrăcate.

           “Să mă aştepţi”! am interzis tiranic o îndepărtare mai mare decât aceea minimă impusă, împotriva căreia, oricât ne dorim, nu putem câştiga niciodată. Ce om are puterea de a îi împiedica pe alţii să plece?! Sunt momente în care nu ne mai rămâne decât legătura, înjurătura şi blestemul, iar ca o consecinţă a blestemului, rătăcirea. Chiar dacă, în funcţie de dimensiunea pe care o animă, timpul trece mai repede sau mai încet, iar unele rătăciri sunt mai nimicitoare de suflet decât altele.

//

Tenebrio (I)

          Ah, Tenebrio, Pământul nu este plat! Lumea nu e un cufăr, nici cerul nu este capacu-i, nici pământul nu îi este margine. Dacă o dată, măcar o singură dată, ai fi deschis ochii! Nu te-aş fi hărăzit pieirii, nu mi-aş fi slobozit duhul urii împotriva ta! O asemenea minunăţie nu are nimic în comun cu tine, nu poate fi nici pe departe asemănător minţii tale şi nu va mai fi pângărit de ochii tăi orbi! Te urăsc, câine al războiului, pe tine şi sfânta ta intoleranţă! Îţi voi deschide venele, Tenebrio, şi îmi voi stinge setea de răzbunare cu sângele tău. Dar nu, nu te minţi că gestul meu este îndreptat împotriva ta, este un gest de apărare. O apărare necesară împotriva plăgii pe care o reprezinţi, tu şi cei ca tine, pentru că nimic nu m-ar putea feri mai bine, Tenebrio, decât sorbirea veninului care îţi curge în vine, acelaşi venin pe care îl scuipi, amar, de fiecare dată, asupra a tot ce te înconjoară.

          Tenebrio, prigonitorule! Îţi voi sfâşia trupul, dar ştiu că din el va curge neagra otravă care a întunecat stelele, ştiu că aerul se va impregna cu miasma credinţei tale şi nu voi permite decât hienelor şi corbilor să îţi stea alături, pentru a îţi devora rămăşiţele. Abia atunci întreaga lume, suferind de pe urma făţărniciei tale, va învăţa să preţuiască adevărul şi, mai ales, libertatea.  Mai apoi, asemenea hienelor năpustite la resturile-ţi, cu toţii vom devora ceea ce rămâne din crezurile tale. Ne vom lua vălul de pe ochi şi vom îndrăzni să privim departe, foarte departe, până acolo unde tu nu ne-ai permis niciodată. Te aşteaptă disperarea veşnică, Tenebrio, pentru că asupra ta voi prăbuşi, asemenea unui blestem, câmpiile luminoase cu care speri că îţi va fi răsplătită necurăţenia. Şi nici de suferinţă veşnică nu vei avea parte, pentru că ar fi o risipă prea mare de focuri – focuri care altfel ar putea arde în sufletele noastre, neliniştindu-ne, redându-ne puterea de a dori, de a cerceta, de a visa, de a cunoaşte şi de a iubi!

          Te lauzi, Tenebrio, că eşti milostiv… abia acum vei afla ce înseamnă mila, când vei pieri răpus de ură şi de vârf de sabie. Dar nu te teme, în ura mea vei găsi milostenie, aşa cum aceasta nu s-a găsit niciodată în iubirea pe care o propovăduieşti!

Blestemul

S-au întâlnit într-o seară de vară. O altă seară de vară, care semăna cu cea care trecuse. Simțea că ceva plutea în aer, ceva ca o amenințare nerostită. Nu luă în seamă avertismentul cerului transparent prin care stelele începeau să își arunce razele palide. Își continuă drumul cu pași grăbiți, ca și cum pierzania îl legase cu fire nevăzute pe care acum le mânuia, imprimând marionetei sale direcția dorită. Întunericul își răspândea mantia asupra tuturor, picurând somn în unele pleoape, și trezire în altele. Doar pasul lui hotărât nu ezita nici o clipă. Susurul apelor deveni curând un murmur surd și trist, ca o implorare, o ultimă încercare de a îl avertiza, de a îl întoarce din drum. Păsările își încetară cântul și întreaga natură îl privea cu inima împietrită de groază.

Era prea târziu când văzu cei doi ochi care îl fixară. Se opri și fără puterea de a se smulge din vrajă îi așteptă șoaptele. O voce suavă, divină, porni să îi picure în urechi povești neasemuite, închipuiri, vise și dorințe… și mereu ochii îl fixau absorbindu-i ultimele împotriviri. I se păru că zilele și nopțile se succed cu o viteză fantastică. Dar nimic nu îl atingea, nici foamea, nici setea, nici somnul, nici timpul. Numai o dorință nerostită care îl împingea să se afunde și mai mult în privirea hipnotizantă. Dintr-o dată picioarele începură să i se înmoaie și să tremure. Buzele i se schimonosiră într-un rictus, ochii i se împăienjeniră și trădându-l, genunchii se așezară pe pământ. Pe un pământ reavăn, care îl înghițea cu fiecare clipire a ochilor, cu fiecare răsuflare trimisă către etern. Abia atunci înțelese tot ce însemnau șoaptele, toată încărcătura vorbelor ei. Îl amăgiseră. Fusese vrăjit de muzicalitatea vocii și renunțase la toate măsurile de precauție. Auzise de mult de acest blestem străvechi… un blestem care te seacă de puteri, care îți face fruntea să ardă și ochii să sclipească febrili și demonic. Își simți suflul întretăiat, sfâșiat de gheare nemiloase, împuns de milioane de ace. O clipă, doar o clipă îl mai încercă spaima. Și după aceea liniștea morții puse stăpânire pe el. O moarte a tot ce fusese, a tot ce ar fi putut fi înainte ca blestemul să îi fie susurat în ureche.

Cu ochii goi o privi, în timp ce durerile îi ștergeau de pe buze ultima rămășiță de zâmbet. Brusc mâinile îi zvâcniră spre voalurile vaporoase care o acopereau și le trase cu putere, dezechilibrând-o, aruncând-o violent între brațele sale. Îi cuprinse trupul firav și porni să îl strângă cu puteri diavolești, cu focurile nebuniei jucându-i în ochi… Și trupul ei se chircea din ce în ce mai mult, devenind mai mic, mai străveziu, mai șters, ca o amintire. Doar o simțea în palmele sale și o strângea cu putere, ascultându-și instinctul. Inima lui goală, cuprinsă de nemișcare, cerea răzbunarea. Își deschise cu ultimele forțe porțile ruginite de blestem, iar el, nemaisimțind nici o împotrivire a aburului dintre degete, îl împinse cu sfială înspre piept, în temnița care nu se va mai deschide niciodată.