Umbre

          Arată-ți țâțele unui scriitor, i-am zis, și le va vedea o lume întreagă. Nu, nu așa cum sunt, așa cum le vede el. Ca ugere care împrăștie viață, ca sâni care pot stârni pasiuni, ca ideal, ca vis, ca dorință. Le va vedea o lume întreagă pentru că poate să le urască sau să le iubească. Le va vedea ca pe iubire, ca pe speranță, împărtășită sau nu. Dar pasiunea are multe forme, și poate să înspăimânte. Umbrele ei cu atât mai mult.

Reclame

Ca un fel de joacă, cum altfel!

          Pentru că timpul se arată uneori blând cu mine, şi darnic, şi inspirat de o re-citire în curs – pentru că, indiferent dacă avem timp sau nu, sunt cărţi pe care, periodic, trebuie să le recitim – mi-am propus să mă joc de-a ura. Poate pentru că timpul este blând, cum spuneam, nu vor fi două minute, ci o săptămână. Poate pentru că încerc să mă detaşez cât de mult de un asemenea sentiment, Săptămâna Urii s-ar putea să aibă câteva zile lipsă. Dar fiecare om are defectele lui, ale mele de ce nu ar fi scuzabile?!

          Am început-o deja, cu o opinie versificată asupra versului alb. Nu îl înţeleg, nu îl apreciez şi, într-un puseu de manifestare a urii, voi spune că pentru mine poezia în vers alb nu există; de fapt, nu este poezie. Dar toţi avem dreptul de a crede ceva şi de a ne exprima opinia, ceea ce fac şi eu, uneori mai mult, alteori mai puţin deranjant.

         Posibil să fie o reticenţă a mea la schimbare. Posibil să fie o „îndoctrinare” de care nu mă mai pot dezlipi, sau de care nici nu concep să mă dezlipesc. Posibil să fie cave din mine – poate o spaimă. Pentru că, aşa cum am convenit eu cu mine, ura derivă din spaimă – şi cine ştie ce spaime oi mai avea şi eu, mai mult sau mai puţin conştiente, pe care nu ar reuşi să mi le vindece nici cel mai priceput dintre psihologi, psihanalişti sau psihiatri.

         Spuneam cuiva, cândva, mai demult, că de multe ori am impresia că ura ne poate fi motor principal. Ne goleşte de multe lucruri caracteristice fiinţei umane, dar ne poate umple de determinare. Ne răpeşte liniştea şi ne epuizează, pe de altă parte, este un motiv mai bun ca altele care să ne dicteze acţiunile.

          O persoană mult prea dragă mie, care mă împingea mereu să devin mai bun, îmi certa intoleranţele şi îmi privea cu regret exploziile exagerate. Din dorinţa de a fi privit cu zâmbet mulţumit am deprins mai întâi autocenzura; apoi, în timp, devenind într-adevăr mai bun, am devenit totodată mai tolerant. Şi am simţit cum ura din mine începe să scadă până la cotele minime. Pornirile umane nu ni le putem controla, dar le putem gestiona. Iar oamenii, oricât de nesupuşi schimbării sunt crezuţi de unii, eu cred că pot dovedi contrariul tocmai folosindu-se de posibilitatea de a evolua.

           Sunt mulţi oameni cărora probabil ar trebui să le mulţumesc, nu pentru că m-ar fi ajutat să evoluez ci pentru că mi-au oferit experienţele pe care m-am căţărat către ceva ce eu consider a fi „mai bun” decât ceea ce eram. Deşi, mărturisesc, tocmai pentru că autosuficienţa ar fi o crimă îndreptată împotriva mea, îmi aloc timpul necesar pentru a mă urî pe mine – singurul dintre muritori pentru care nutresc un asemenea sentiment. Apoi, când furtuna trece, privindu-mă, recunoscându-mă, iertându-mă, mă îndrăgesc şi mai mult, tocmai pentru că mă pot urî. Iar cei care urăsc pot fi îmblânziţi prin iubire.