(I)Relevant

          “Da știu, tu vrei să schimbi lumea”, îmi zice un moș zâmbind feroce-acuzator și prostește în felul lui. Mi-am spus că nu merită să îl blagoslovesc nici măcar cu o flegmă – bătrânii își merită demnitatea în moarte, indeferent dacă sunt inteligenți sau niște dobitoci. Și am încercat să nu îl iau în seamă, pentru că știu că nu poate opri schimbarea. Până la urmă, sunt unii care în literatură au rezistat două mii de ani, și anul revoluțiilor, ăla, 1848, e mult mai aproape. Dar moșul îmi zâmbea strâmb și îmi intindea mâna ca o umbră a unui trecut chircit curând care ar trebui aruncat la gunoi. Iar eu mă simțeam prea bătrân să mai lupt cu el și să-i sting rânjetul de pe buze. Și urlam după ce am fost cândva.

Posibile absurdităţi

          Îmi spunea cineva că oricâtă silă m-ar cuprinde şi oricât de mult nu mi-ar plăcea ceea ce văd în jurul meu, din viaţă nu mă voi putea retrage. Relativă teorie, şi pe alocuri absurdă. Oricine se poate retrage undeva pe marginea vieţii, nici măcar ca spectator, cu atât mai puţin drept contemplator. Cei care se retrag din viaţă, pentru că se poate, încep să se contemple pe sine, uitând aproape complet de exterior. Este şi acela un mod de viaţă, poate chiar mai puţin nepăsător decât unul normal.

          Mi se pare că absurdul este prezent pretutindeni. Atât în viaţă, şi în retragerea din ea, cât şi în moarte. Viaţa de multe ori frizează absurdul, moartea parcă şi mai mult. Uneori mi se părea că viaţa este ca o pistă de alergare, întinsă până la porţile eternităţii. Absurd, ştiu. Alteori am aflat, în diverse împrejurări, că moartea poate să fie la distanţă de câţiva centimetri şi să îşi rateze milimetric ţinta. Absurd… absurd ca moartea să rateze, absurd ca viaţa să se rupă mai uşor ca un fir de aţă. Şi atunci, cum să te retragi (definitiv) din ea?! Eventual doar pentru a scrie o cronică a absurdului. Absurd este şi cel care fuge de viaţă, absurd este şi cel care o trăieşte. Suntem absurzi fără să ne dăm seama. Iar detaşarea… În definitiv şi detaşarea este la fel de absurdă. Ca şi cinismul. Ca şi orgoliul. Cui îi pasă?!

“I don’t mind at all”!