Stereotipie

          Mi se mai întâmplă din când în când să beau câte un pahar cu viaţa. De ce nu aş face-o, având în vedere că mă învaţă destul de multe lucruri?! Îi spuneam aşa, într-o doară, privind o fotografie de iarnă făcută în anul de graţie …. că îmi este dor. Îmi e dor până şi de ce eram eu, aşa neînvăţat cum eram. Peste timp am învăţat că nu poţi înceta să iubeşti unii oameni nici măcar când te dezamăgesc. Nici măcar când te fac să scrâşneşti din dinţi. Nici când te storc de lacrimi şi îţi ard ochii. Nici când îţi smulg sufletul bucăţică cu bucăţică. Nici când… Când te poţi lepăda de iubire?! Niciodată. Pentru că orice ar face, oamenii care ne trec prin viaţă devin parte din noi. Şi ne rămân alături chiar şi după ce se termină Totul. Chiar şi când rămâne senzaţia vagă că am strânge în braţe o amintire ca şi cum ar fi un trup de om.

Anunțuri

Stereotipie

          Cred că problema omului este că are nevoie de idoli. Dar problema cu idolii este că nu trebuie să fie ascunşi nici în ceruri înalte, nici în statui – chipuri cioplite de marmură, nici acoperiţi de pământul rece. Ar trebui să fie mereu aproape, ca să inspire viaţă. Problema cu viaţa este că poate deveni prăpastie între oameni. Nu, nu între suflete.

Stereotipie

          Aş fi scris şi câteva cuvinte, unul, două, mai multe, dar gândul îmi plecase spre umbră. Stereotipiile sunt forme comode de invocare; tabieturi. Tabieturile îşi au rolul lor, poate să împiedice timpul să treacă sau, poate, formă de conservare a propriei personalităţi, cu plăcerile, cu zâmbetele, cu amintirile ei. Mai ales că de multe ori ne rămâne doar amintirea pe care am strânge-o în braţe ca pe un trup de om.

Stereotipie

          Când mi se întindea noaptea peste mare parte a vieții, mi-am uitat goana nebună cu care vroiam să îmi apropii Nimicul și mi-am recules amintirile. Din prea multă foame de apropiere, uitasem că există o singură persoană care nu mă va părăsi niciodată, nici când viața va deveni prăpastie între noi. (La Mulți Ani!)

(Urarea) De duminică

          Superioritatea omului asupra divinităţii este evidentă. Doar de nu ar fi existat nevoia imperioasă de subordonare faţă de ceruri şi credulitatea manifestată prosteşte în privinţa unor snoave scornite de manipulatori!

          Divinitatea este ancorată de (sau în) veneraţia omului, fără de care nu poate să existe. Omul, în schimb, poate exista, şi fără dumnezei, şi fără alţi oameni. Uneori, cei pe care îi pierdem rămân lângă noi şi ca umbre, şi adânc încrustaţi în suflet ca sentiment. Sentiment mult mai înălţător decât orice subordonare instinctual-stupidă, pentru că în anumite cazuri reuşeşte, cumva, să suplinească absenţele fizice. Şi, pentru că trebuia adăugat, indiferent de aparenţe, “La Mulţi Ani!” şi duminică suportabilă!