Final de numărătoare actuală

         Într-un mod ciudat, există posibilitatea ca o lume întreagă să rămână doar o carte într-o bibliotecă. Totul începe cu un vis – şi dacă m-ar întreba cineva, aş îndrăzni să contrazic divinitatea, pentru că la început a fos Visul, nu Cuvântul. Cuvântul, primul, a apărut mult mai târziu, când visul a fost suficient visat şi, mai ales, asumat. Iar celelalte care au urmat, celelalte cuvinte, s-au adunat la rândul lor, mai încet sau mai repede, trădând, măcinând, semănând disperare şi bucurie. Cred că este trist, într-un fel, că unele lumi vor rămâne cu istoria nescrisă, uitându-şi cutremurele, suferinţele, dezolările şi exploziile care aproape le-au curmat viaţa. Asta se poate întâmpla oricărui univers care rămâne împietrit, oricărei fiinţe care îşi pierde voinţa şi rămâne nemişcată ca exponat de muzeu.

          Înainte de a îmi îndrepta – săptămna aceasta în mod invariabil – gândurile către “Pedeapsă”, îmi spun că, până la urmă, aşa se întâmplă cu orice carte. Ziua lansării poate să însemne în acelaşi timp moartea precum şi naşterea cărţii. Pentru că, odată definitivată, cartea îşi pierde neliniştea proprie, viaţa caracteristică, atributul acela esenţial şi de neînţeles (pentru mine) de a se scrie singură. O carte lansată nu se mai poate schimba, şi dacă cumva amorţeşte (tocmai pentru că rămâne imobilă) ajunge, însă, să îi fie insuflată viaţa de ochiul celor la care ajunge. Se termină numărătoarea, şi mâine “Pedeapsa” îşi va primi atributul divin al oricărei cărţi trăindu-şi, deopotrivă, împietrirea şi naşterea.

//

Scurt şi emotiv

          Orice poveste îşi are, la rându-i, povestea ei. Povestea Pedepsei poate o voi spune cândva, şi altora decât celor care îmi cer să le-o spun. Nu, nu acum. Într-un fel, până şi eu sunt sătul de mine: “Pedeapsa” în sus, “Pedeapsa” în jos. Cândva, demult, am spus cuiva că eu cred în cartea asta. De ce? Pentru că este a mea, bineînţeles. Dar acesta este ultimul dintre motive, sunt altele mult mai importante care să pledeze, dacă nu în favoarea scriitorului, în favoarea cărţii. În definitiv, părinţii fac tot ce pot pentru copiii lor. Totuşi, acum, după ce îmi conştientizez încă un sfârşit de lume, parcă îmi vine să mă las pradă egoismului – să îmi uit instinctele părinteşti şi să fur Luna. Poate pentru că îmi pare prea minunată, şi pentru că mă tem să rămân fără ea. Deşi pare puţin probabil pentru că dintre foarte multele felicitări primite, deocamdată sunt prea puţine pentru carte, prea multe pentru mine. Deşi…

//

Cu zâmbet

          Ca să mă încurajez îmi spun: “Sunt unii care afirmă că scriitorii sunt scriitori pentru că nu sunt buni la altceva”. Adevărul este că nu mă pricep; nu mă pricep să vând, nu mă pricep să mă vând. Pentru o idee fixă, însă, una în care să cred, aş merge gratis până în pânzele albe. O idee în care să cred… Şi nu numai că nu mă pricep să mă vând, nu mă pricep nici să mă promovez. Este bine, însă, că există oameni care să creadă în mine şi care să îmi facă unele cadouri. Mulţumesc, Prietene!

//

Dilemă

          Ca să fiu sincer, sunt o persoană care de multe ori dă dovadă de nehotărâre. Spre exemplu, dilema ultimă şi actuală – cea mai actuală – are legătură cu Pedeapsa. Nu mă pot hotărî când să o lansez. În 5 aprilie 2014, sau în 25 decembrie douămiicâtofi. Stau pe gânduri pentru că îmi spun, orice proiect dus la bun sfârşit reprezintă un sfârşit. Şi, un sfârşit de proiect poate să echivaleze cu un sfârşit de lume. Ştiu, Pedeapsa a aşteptat prea mult să se nască, şi totuşi… Nu, încă nu m-am hotărât. Deşi îmi mai spun, din când în când, cartea asta, oricât de legată este de lună, nu o va face să dispară. Şi în cazul ăsta nu am nici de ce mă teme, nici de ce să plâng; nu am de ce să plâng după ea, după Lună.

 

Absurdităţi

          Mi se pare ciudat cum mă prefac eu până şi faţă de mine însumi. Mă declar de multe ori îndrăzneţ şi, de fapt, îndrăzneala îmi lipseşte cu desăvârşire. Pe de altă parte, mă simt neîndrăzneţ, dar cu un curaj caracteristic cuiva care nu are nimic de pierdut merg înainte. Înainte? Nu de puţine ori îmi resimt disiparea, îmi simt împrăştierea în multe, în prea multe dorinţe, unele prea intense, altele prea absurde. Şi nu îmi mai găsesc nici curajul nici laşitatea de a mă opri să mă întreb ce fac. Nu mai pot nici să fug, dar parcă nu mai pot nici să stau, pentru că eu, necreând evenimente, ajung să mă creeze ele pe mine. Ştiu, stupid, ca şi cum s-ar pretinde că o carte îşi scrie scriitorul, nu scriitorul îşi scrie cartea. Deşi, într-un fel – revin, absurd, adevărat – scriitorul scrie o carte, dar cartea îl scrie mereu în suflet. Sau cel puţin aşa mi se întâmplă mie, prins în aşteptările mele, când citesc fugar printre rânduri. Parcă cu teamă, cu teamă să nu uit ce scriam. Altfel, chiar dacă citeşte printre rânduri, nimeni nu poate uita ce îi este scris.

…

         Poate că este adevărat ceea ce se spune, că mânia, furia, este o formă de posedare diavolească. Este ca o lovitură primită în moalele capului, care înceţoşează vederea şi o umple de pete, de mici luminiţe de toate culorile care pot echivala cu ultime mocniri ale raţiunii.

         Furia porneşte de undeva din stomac. Îl face să se chircească, la fel ca o floare uscată. Apoi inima începe să bată mai tare, fruntea să pulseze şi ochii să se închidă spre o lume în care nu mai este dorită decât descătuşarea. Pumnii se strâng deodată cu încleştarea dinţilor, nările inspiră cu nesaţ aerul, un aer impregnat complet cu dorinţa de răzbunare. Unora le ţâşnesc din ochi lacrimi, altora, dimpotrivă, privirea li se usucă într-o expresie metalică prevestitoare de rău, de furtună. Sângele începe să curgă clocotit prin venele care se umflă, parcă nefăcând faţă şuvoiului. Şi, atunci când inima nu mai face faţă irigării, când creierul este suprasaturat de fluxul fluidului vieţii, pentru oricare dintre manifestările furiei descătuşarea pare să vină prin injectarea privirii.

        Ochii sunt cu adevărat oglinda sufletului, dar parcă nici tristeţea nici bucuria nu îşi găsesc în ei o expresie mai pregnantă decât mânia. Sau poate doar aşa cred eu. Aşa mi-am simţit privirea, injectată, temându-mă, la un moment dat, că ochii mi-ar putea sări din orbite din pricina preaplinului pe care l-am simţit în piept. Un preaplin de care m-am eliberat slobozind către ceruri un răcnet care nu avea nimic omenesc în el. Am urlat, revoltat împotriva divinităţii şi a naturii omeneşti, sătul de un calvar care parcă nu mai vroia să se termine.

         Noaptea, când din străfundurile psihicului ni se naşte câte un coşmar, o tresărire ne poate readuce la realitate, sau un geamăt. O secvenţă terifiantă ne poate provoca o asemenea stare de încordare încât trupul, căutând să se destindă cumva, face ca pleoapele să se ridice şi ochii, buimaci de somn, să vadă ca prin ceaţă tavanul alb, aşternuturile curate şi sigure, întunericul cald al unei camere în care nu ni se poate întâmpla nimic rău. Poate că acel răcnet animalic a fost încercarea mea de a mă trezi. De a îmi deschide ochii şi de a mă regăsi lângă soţia mea, transpirat, tremurând, strivit de dorinţa de a primi o mângâiere, o vorbă bună sau o şoaptă liniştitoare.

(Fragment)

Promo

          De câte ori am fost întrebat m-am ferit să răspund, sau dădeam răspunsuri evazive. În timp – în prea mult timp! – s-au schimbat planuri, perspective, edituri şi chiar dorinţe. Unele lucruri, însă, sunt scrise să se întâmple şi se întâmplă atunci când le vine rândul.

Nevermore. Autocritică – justificări.

          Încet, în privința lui Nevermore, opiniile au început să apară, atât în mediul virtual – Lavinia și Araceli fiind primele care și le-au exprimat – cât și în mediul real. Am încercat să trec rapid peste felicitări și peste încântări, rugându-i pe cititori să se pronunțe asupra lacunelor cărții. Totuși, deocamdată, Nevermore nu a ajuns la publicul larg, găsindu-se online, dar în librării fiind prezentă numai în Deva și în orașul în care autorul său a fost crescut și format – Simeria.

            Chiar și așa, interesul stârnit de Nevermore a fost peste așteptări, ceea ce nu poate decât să mă mulțumească. Totuși, consider că am așteptat destul, a venit momentul unei autocritici. Sau, probabil, și a unei justificări.   Punctual.

            Mi s-a spus că Nevermore ar fi prea scurtă. Deși, exprimarea mea nu este cea mai precisă. Încercând să aflu mai multe, am realizat că nu întinderea pe un număr de pagini este problema, ci exact faptul că am reușit unul din lucrurile pe care mi le propusesem. De la început am decis să sacrific întinderea poveștii în favoarea intensității ei. Și se pare că am reușit. Au fost câteva persoane care mi-au spus că ar mai fi vrut să citească și că nu ar fi vrut să iasă din acea lume. Să fie un plus, sau un minus al cărții? Nu știu, asta nu mai sunt în măsură să decid eu. Hotărârea inițială, da, îmi aparține, dar cât de inspirată a fost, nu îmi mai stă mie în putere să mă pronunț.

            Nevermore nu este o carte veselă. Este puțin întunecată, este apăsătoare, uneori, dar nici nu putea fi altfel. Și, deși era posibil, prea multe note de umor ar fi dus-o undeva unde, cu siguranță, nu aș fi vrut să ajungă.

            Personajele sunt doar conturate. Da, pentru că am vrut să las loc de identificare fiecăruia dintre cititori. Nu știu, am decis bine? Am decis rău? Rămâne de văzut. Cum era și normal, o dată cu întinderea, am fost nevoit să sacrific și aspecte privind acțiunea. Nevermore nu este exagerat de statică, dar este introspectivă, fiind accentuate trăirile interne în detrimentul evenimentelor externe. Din nou, un plus sau un minus care va trebui decis de cu totul altcineva decât subsemnatul.   

            În Nevermore lirismul este mult prea pregnant, mult prea accentuat. Da. Dar dacă realizăm că este un cântec de dragoste…?

            Nu în ultimul rând, Nevermore este un experiment. Probabil, dacă ar fi fost concepută altfel, ca o lucrare clasică, de exemplu, modernă, sau mai știu eu cum, ar fi fost mai bine. Dar… atunci nu ar mai fi fost, cu adevărat, Nevermore. Deși, cine sunt eu ca să pot decide în privința asta?! Cu totul alții sunt cei îndreptățiți…