Cinism; scurt şi ilogic

          Am primit o temă grea, mult prea grea pentru puterile şi pentru curajul meu – să scriu despre mine. Să scriu despre mine în ochii lumii, aşa mi-a cerut o persoană foarte dragă mie. “Te cunosc ca pe buzunarul meu”, mi-a spus când am întrebat ce aş mai putea să îi spun. “Poate ar trebui să te cunoască şi alţii”. Ştiu, ştiu ce crede. Sunt o minune şi prefer să fiu molie. Spun unii că scriitorul este un exhibiţionist care îşi arată sufletul lumii; poate, zic eu, dintr-un profund cult al personalităţii. Şi dacă – doar îmi pun o întrebare – dacă eu prefer să îmi arăt măştile, se schimbă ceva? Este la fel cum o femeie ar spune “hainele mele rămân pe mine în faţa lumii, excepţie făcând cazurile pe care le aleg eu”. Sau oamenii – asta aş adăuga. Omul este mereu un caz aparte, şi orice om poate să fie o excepţie. Aşa cum orice mască poate fi un suflet. Şi orice suflet poate fi o mască. Aşa cum o femeie, deşi îmbrăcată, nu are cum să îşi ferească, de anumiţi ochi, ascunzişurile trupului. Aşa cum… Mi-a venit o idee! Aşa cum iubirea nu poate fi considerată altfel decât cinism. Prea o laudă unii, prea se extaziază altele. Iubirea este o scuză a omului, o scuză care să justifice impotenţa; impotenţa de a ne suporta singurătăţile.

Anunțuri

Odisee cinică

          Care este cel mai nebunesc lucru care ţi s-a întâmplat? Mie femeia. Femeia, în general, nu este doar cel mai nebunesc lucru… Femeia este nebună. Poate de aceea nu o pot înţelege, pentru că mintea mea, limitată de lipsa nebuniei, nu este ca a ei.

            Femeia nu este doar nebună, este şi ciudată. Îi poţi naviga în suflet pe oceane de necuprins, i te poţi căţăra pe creste de munţi sălbatici, îi poţi descoperi peşteri întunecoase şi izvoare răcoritoare, pentru a constata, surprins, că totul este o zugrăveală a unui tablou perfect limitat de o sticlă.

          Sticla limitează. Închide spaţiul în timp şi timpul într-un ochi care îl poate vedea, oricând, aşa cum a fost şi nu mai este. Sticla împiedică lichidul să curgă, şi îl eliberează zgârcită, pe gât, în picături, ca un străjer care îi permite întemniţatului să îşi facă, vreme de câteva minute, plimbarea zilnică.

            Femeia este o sticlă, pentru că sticla nu numai limitează, dar şi reflectă. Reflectă iluzii, dorinţe şi speranţe, imagini-proiecţii de viitor de vis, şi însuşi sinele aceluia care are curajul şi îndrăzneala de a o privi în faţă fără să rămână împietrit.

            Mă lăudam odată, cuiva, eu nu am păr în cap, sau pe cap (cum preferaţi), ci şerpi – şi asta o cred, pentru că li se întâmplă multora care mă privesc să rămână împietriţi. “Poate că e nebun”, aşa spunea cineva despre mine de aceea, dar mai ales de dragul meu, am studiat şi posibilitatea aceasta. Nu este reală, în primul rând, şi foarte important, pentru că nu sunt femeie. Deşi, este ciudat amalgamul de poveşti pe care oricine îl poate întâlni în propria viaţă – să împietreşti lumea deşi doar speri, din nouă în nouă ani, că anul viitor o să ajungi acasă. Şi dacă ajungi… să îţi găseşti femeia ţesând pânze pe amintiri uitate-despletite ale celor care ţi-au fost cândva.