Concluzie, muzicală şi personală

          E clar, am îmbătrânit, pentru că de deşteptat nu cred că poate fi vorba. Am văzut oameni plângând; am văzut oameni suferind; am văzut coşmare trăite de oameni care nu le visau. Am văzut tragedii, sau poate le-am trăit, cine ştie, dar nu au inclus niciodată un meci de fotbal. Pasiunea o înţeleg şi mereu i-am găsit scuze, prostia nu. Poate că este adevărat, pentru tragedie este nevoie de (cel puţin doi) oameni, nu de oameni şi sport.

(Concluzie muzicală) De duminică

          Nu am spus, şi nu voi spune niciodată, că nu este importantă credinţa. Dar cred cu tărie că trebuie ales cu grijă acel ceva în care să credem, fie că ar fi vorba despre noi înşine sau despre o cauză sau despre o speranţă. Cerurile sunt, oricum, doar pline de nori, goale de altceva. Duminică faină! 2006.

//

Scurtă concluzie, poate prea puţin importantă

          “Ia stai tu puţin aici, să îţi zic eu o vorbă înţeleaptă cum nu ai mai auzit de mult”. Aşa spuneam cuiva… încă îi mai spun, deşi parcă nu am mai vorbit de o veşnicie. “Ia, zi-i, mă, deşteptule, ce-ţi mai bubuie capul”? “Nu mie, a aruncat cineva cu petarda”… Mă întrerupea iritată: “Hai, mă, lasă prostiile, spune-mi ce vroiai sau lasă-mă în pace”!

           Trânteam vreo prostie, coaptă bine înainte, de se închina cu amândouă mâinile şi părea că mai are nevoie de una. “Nu ţi-o băga şi ţie Dumnezeu minţile în cap odată?! Nu mai râde, mă! Hai, pleacă de-aici, îţi baţi joc de mine”… Nici nu ştia ce să facă, să râdă sau să se enerveze.

           Concluzia inteligentă era că, pe măsură ce intervine maturizarea (nu în cazul meu, copilul din mine mi-e mai scump ca orice comoară), oamenii îşi doresc din ce în ce mai puţine lucruri materiale, îndreptându-şi atenţia mai mult către nevoile spirituale şi sufleteşti. Deşi, din punct de vedere superficial, pretenţiile par să scadă, o minune este mereu mai scumpă decât un bun material…

//

Concluzie de pre-sărbătoare

         Se spune că nu aduce anul ce aduce ceasul. Dar dacă nici ceasul nu aduce mintea de pe urmă a românului… Cel puţin aşa mi se pare, că ultimul ceas, respectiv ultimul an nu au schimbat mare lucru în atitudinea pur românească a plăvanului populator al spaţiului carpato-danubiano-pontic.

         Respectăm mereu acelaşi principiu, primim să se revizuiască, dar nu schimbăm nimic prin punctele esenţiale. Şi, în acelaşi timp, să se schimbe primim, dar nu suntem de acord să revizuim pe ici pe colo.

         Profesorul de istorie de care aminteam în treacăt prin vara anului trecut, cel care îmi spunea că nu e bine să porneşti război (chiar şi ideologic) împotriva propriului popor, mi-a spus cu câteva luni în urmă, la adresa românilor, nişte cuvinte pe care pudoarea îmi interzice să le reproduc. S-a schimbat… iar eu mi-a revizuit atitudinea. Nu sunt adeptul renunţărilor, dar, în acelaşi timp, am un dram de intuiţie care îmi cam spune când trebuie să mă resemnez.

         Aşa că, române, îmbracă-ţi hainele de sărbătoare, să fii gata de-o fasole cu ţuică, mâine-i zi de sărbătoare. Şi, vorba cântecului, “With my cunning and with my stealth I don’t need a brain”! Adică, suntem români, la ce ne mai trebuie creier! Aşa-i, dom’ profesor?! Doar muzică, tot de cârciumă infectă, logic…

Concluzia săptămânii

S-a stricat vremea, ne ţinem de mitinguri inutile, ne temem de pericole nucleare, de cutremure, de insurgenţe… Îmi pare că viitorul nu este tocmai roz. Pesimism? E bine să speri la ce e mai bun şi să te aştepţi la ce este mai rău. Să ne sufle vântul… sălbatic… prin buzunare.

„They tell us nothing that we don’t already know about
They tell us nothing that is real at all
They only fill us with the stuff that they want
Did you know, did you know?”