Confesiuni mai mult sau mai puţin metalice

          Din când în când, la intervale de timp mai lungi sau mai scurte, devin şi eu un împătimit al reţelelor de socializare – sau de „bestializare”, cum le numeşte dragul de E. Adică, mai arunc câte o poză să vadă lumea că mă conserv bine, pentru că, în anumite momente, devin tare scump la vedere. Încerc, adică, să mă păstrez în rândul lumii, că deh, dacă unii nu ne vedem cu anii, măcar să ştim unii de alţii. Nu prea departe în timp, am aflat, redevenind utilizator serios cum spuneam, că puştiul unui oarecare a împlinit o vârstă complet irelevantă; apoi, că nu ştiu care, a mâncat la prânz o strachină de ciorbă de-aia de care i s-ar face dor oricăruia plecat prin străinătăţuri. Ba chiar am aflat şi de vreo două decese, declarate de rude în suferinţă, aduse la cunoştinţă şi deplânse împreună cu prietenii. Apoi, vaca unui amic născuse un viţel (strict informaţii de zootehnie, nu ne jucăm cu figuratul!), pisica unei amice se îndopase cu hamsterul care ar fi trebuit să îi fie coleg de apartament, papagalul unei cunoştinţe îndepărtate învăţase să spună „mama”, un necunoscut care nu ştiu cum s-a rătăcit în lista mea de prieteni înghiţise o monedă (cum dracu’ ?!) şi două cucuiete împliniseră doi ani de prietenie virtuală. Iar eu, cumva parte a listei, declaram, vorba cântecului de pe la noi, „de trei zile beau la bere”. Dacă ceilalţi nu o făceau, eu minţeam cu neruşinare, pentru că or fi fost ele trei zile, dar cu siguranţă nu a fost numai bere!

          Pe de altă parte, tocmai pentru că trăim într-o epocă a exhibiţionismului şi a voyerismului, mi s-a făcut poftă să scriu o povestioară care să reflecte anumite momente din viaţa mea şi care, primind vreun mare premiu, „Elucubraţia Anului” m-ar mulţumi, să mă ajute în scopul de a îi face să plângă postmortem pe împricinaţii Dostoievski, Dickens şi, de ce nu, chiar pe bietul Marquez. Aşa că, dacă tot am ajuns la vremea sincerităţii nude, voi spune că nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. Cu toate acestea, pentru că nu eşti om dacă nu porţi aşa ceva (cel puţin aşa se spunea pe vremea mea) am acceptat să port un cadou făcut de bună-mea pe când eram cel mai rebel dintre rebeli. Purtam lănţişorul acela subţire de argint ca pe o pedeapsă, şi deşi era uşor aveam impresia că mă gârboveşte, că mă aplec în faţă sub greutatea lui şi prin unele dimineţi în care aveam chef de râs mă salutam în oglindă: „Bună dimineaţa, Quasimodo”! Să eliminăm orice urmă de îndoială: niciodată nu am fost silit să fac ceva împotriva voinţei mele, cu excepţia mersului la şcoală – dar asta este o altă discuţie. Nu am fost obligat niciodată să îmi port lănţişorul, dar, copil bun cum eram (mai puţin la învăţătură), văzând pe faţa bunicii tristeţea că nu apreciam cadoul, am ajuns la un compromis. „Lănţişorul îl port, dar medalionul ba”! Cred că de fericită ce a fost, bună-mea ar fi acceptat să mă păsuiască de purtatul de bijuterii şi în weekend, dar nu am forţat nota. Fără a menţiona cauzele, doar pentru că nu vreau să fiu considrat vreun zurbagiu sau, mai rău, bătăuş, într-o zi m-am întors de la şcoală cu un ochi vânăt şi cu lănţişorul rupt în buzunar. Mare fericire când, după ce mi-am spus povestea, am scăpat nu numai de vreo două scatoalce, ci şi de purtat lănţişoare. O vreme m-am simţit liber, mai liber decât păsările cerului, mai liber decât oricare liber care a umblat pe Căile libertăţii. Până când, stupoare! Bună-mea, ca să mă responsabilizeze, nu mi-a mai oferit lănţişor de argint ci aşa, pe nepregătite, unul de aur. Pe vremuri, la noi bunăstarea se măsura în bun gust şi în cât de subţire ai lănţişorul sau brăţara, nu ca azi… dar şi asta este altă discuţie. Important era că lănţişorul meu nou se potrivea perfect gusturilor mele, ca dovadă că îl port şi azi, fără să mă simt apăsat, îngreunat, cu vreo vertebră gata să cedeze sub presiune sau cine mai ştie cum. Şi, din fericire, nici nu mă mai duc la şcoală, ca să am de unde mă întoarce cu ochii vineţi şi cu bijuteria ruptă. Adevărul este că nu mă mai văd fără el, este parte din mine strict din punct de vedere al importanţei sentimentale. Şi deşi mă împăunam eu că nu îmi plac bijuteriile, uite că unele metale, mai mult sau mai puţin preţioase, le iubesc de mor!

Reclame

Despre, cu profundă sinceritate

          Prima poezie am scris-o la nouă ani, şi de atunci multă vreme l-am urât pe Coşbuc. Era vară, spre sfârşitul anului şcolar; eram acasă, în Cymeria noastră, şi pentru că eram prea zurbagiu şi bătăuş am fost înscris cu forţa la un concurs de recitare. Considerându-mă prea inteligent ca să mă amestec cu toată lumea, în loc să nu pot dormi noaptea de grija poeziei pe care trebuia să mi-o aleg pentru recitare, mi-am compus singur una. Era despre ploaie – înafară de nopţi şi de femei, mai iubesc ploile. Am fost pe primul loc în preferinţele tuturor (da, a contat că era poezia mea, cu siguranţă!) până la ultima strigare. Pe când mă vedeam mare câştigător şi mă umflam în pene, ultima recitatoare a declamat „Mama” lui Coşbuc. Nici acum nu ştiu de ce nu am mai fost câştigător, poezia mea era mai bună!

          L-am urât, spuneam, vreme îndelungată, şi pentru că nu acceptam să fiu numărul doi, am renunţat la poezie şi m-am apucat de roman. Pe la unsprezece ani scrisesem o continuare demnă de luat în seamă a romanului Winnetou. L-am terminat într-o săptămână, parcă, şi avea exact dimensiunile unui caiet dictando de patruzeci şi opt de file. Bineînţeles că succesul pe care îl aşteptam a luat proporţii dezastruoase când aplauzele şi laurii s-au transformat într-o altoire serioasă a subsemnatului. Pentru că în neastâmpărul meu proverbial la vremea aceea am înţeles să îmi sărbătoresc încheierea romanului cu o încăierare din care am ieşit cu un ochi vânăt, ajuns acasă am fost primit cu o mamă de bătaie ruptă din rai: „Numai de bătăi şi de prostii te ţii, ne faci de ruşine în tot oraşul”! striga bună-mea, încercând să îmi bage minţile în cap.

         Nu ştiu dacă a reuşit ea pe moment sau mi s-a părut mie că efectele literaturii sunt prea dureroase; cert este că am renunţat pentru o vreme. Am devenit elev conştiincios şi cuminte – învăţasem să mă feresc de încăierările în văzul lumii şi cred că ani buni, trei sau patru, o singură dată am fost văzut cu ochii vineţi. Şi o dată cu nasul spart, dar nu din cauza mea. Şi o dată cu capul spart, dar tot nu din cauza mea. Şi poate şi alte câteva vânătăi, dar nicidecum din cauza bătăilor, ci din motive complet diferite.

          Apoi am ajuns la liceu. Nu mă întrebaţi cum, nu mi se prevedea un viitor aşa de strălucit. Concepţia nu era datorată faptului că m-ar fi crezut cineva încet la minte, dimpotrivă, mă declarau ascuţit ca un brici. Dar la capitală cine să aibă răbdare să asculte un copil venit dintre dealuri care, ca să motiveze de ce se întorcea cu mâna goală de la cules de melci, spunea: „apăi, domnule dragă, până să mă aplec eu şi să îl prind, melcul o făcut ţuşti”!

          Poate dacă nu intram la liceu – nu, de fapt cu siguranţă! Dacă nu intram la liceu nu îmi scriam al doilea poem. Ni s-a cerut în clasa a noua, la teorie literară, să încercăm să scriem o poezie. Deşi îmi dorisem să intru la mate-info, nicidecum la filologie, ideea mi s-a părut mult mai interesantă decât Pascalul căruia îmi era prea greu să îi descifrez chichiţele în studii paralele. Am încercat, mi-a ieşit şi, pentru că un rău nu vine niciodată singur, am fost trimis la olimpiada de limbă română. Unde bineînţeles că am fost depunctat şi, ulterior eliminat, pentru o exprimare nefericită: „Coana Chiriţa se crede sexy”… Nu ştiu dacă blasfemia a constat în folosirea literei „y” sau în folosirea întregului cuvânt, dar jur că eu aşa înţelesesem de la conul Alecsandri. Nu l-am urât, dimpotrivă, cred că am fost motivat. „Să vedeţi ce poet mare aţi eliminat voi din olimpiadă”! Nu mi-am spus aşa, dar atitudinea mea asta transmitea. De câte ori mă plictiseam, la ora de matematică, la ora de fizică, de chimie, de… De fapt, ca să fiu sincer, înafară de câteva materii umane eu mă plictiseam la toate orele. Aşa că, de câte ori mă plictiseam la ore, îmi încercam puterile cu o poezie. Am aruncat o grămadă de rebuturi, dar au fost altele care mi-au rămas. Le citeau colegii şi le plăceau, ceea ce mă motiva şi mai mult, acordându-mi nu numai superioritatea zurbagiului în pericol să repete anul din cauza notei scăzute la purtare, ci şi a poetului. Spre fericirea tuturor, am terminat liceul fără repetiţii şi mi-am luat şi bacul. „Filologie, scriitor scrie pe mine!”, mă dădeam mare în faţa oglinzii. „Nu fi tâmpit să mori de foame”, mă sfătuia bună-mea, între ameninţări cu două pe cocoaşă. Mama a fost mai fermă – „o meserie din care să poţi trăi bine”. Şi pentru că poetul fusese prea nedreptăţit de profesorul de matematică, am ales Dreptul. De multe ori colegii îmi spuneau „poetul pulii”, fie-le iertată expresia. Nu pentru că eram vai de capul meu, ci pentru că uneori vorbeam în versuri şi pentru că vulgaritatea menţionată mi se strecura destul de des în distihuri. Mulţi îşi mai amintesc de mine, câţiva mă iubesc încă…

         Apoi a urmat testul – cel de potenţial scriitor adevărat. Legi poate cunoaşte oricine, frazele strălucitoare erau, însă, specialitatea mea. Devenisem cunoscut şi printre adversari, şi printre judecători şi printre prieteni. Cred că datorită „compunerilor” mele de instanţă mi-am făcut o adversară prietenă. Cine ştie?! Poate ea. La un anumit punct, după ce scrisesem avocăţeşte şi continuasem să scriu pe ascuns din când în când, m-am hotărât: „scriitor scrie pe mine, dă-o dracului de viaţă bună şi nedreaptă”. Aşa că am lăsat totul baltă şi mi-am schimbat drumul. Drumul meu nou m-a adus în punctul ăsta, în care îmi pot privi satisfăcut copiii şi mă pot chinui în durerile facerii să nasc alţii. Şi oricât de greu este, îmi este drag şi drept.

          Vor spune unii că am scris prea mult şi prea plictisitorşi chiar laudativ. Dar dacă cineva mă întreabă de ce scriu, cred că această poveste este cel mai bun răspuns pe care îl pot da. Îmi spun des că scrisul m-a însoţit mereu şi, mai ales, a scos tot ce e mai bun în mine. De-asta scriu, pentru că aşa simt, omul care am devenit este varianta mea ideală.

Confesiune-gând

          Se mai trezeşte câte cineva, din când în când, să îmi exclame: “nu eşti întreg la cap”! Acum doar râd, dar cu ceva vreme în urmă încercam să mă justific, să mă dezvinovăţesc. Spuneam, adică, exact ceea ce credeam despre mine – că sunt fiinţă instinctuală, că mă caracterizează impulsul, că… Nu mai ştiu, am uitat, nu am mai spus de mult poezia – acum doar râd.

           Adevărul este că nu m-au caracterizat niciodată visurile mărunte. Aşa le numesc eu, mărunte, şi dacă cineva care visează doar să aibe casă, maşină şi un cont durduliu în bancă se simte jignit, să mă ierte. Să ţină seama că eu sunt puţin altfel…

          Undeva pe la începuturi am visat să creez Paradisul. Unul în care femeia care mi-ar fi stat alături să nu mai aibă nevoie de nimic, doar de mine. Să se hrănească din iubirea mea, să îmi soarbă neobosită dăruirea, să se încălzească sub privirea mea şi, avându-ne unul pe celălalt, să privim cu dispreţ fructul cunoaşterii. Ca să mă laud, chiar am reuşit pentru o vreme, de câteva ori. Problema a fost că, realizându-mi visul, mă simţeam dezorientat neavând motive să mai fac vreun pas către viitor. Să ştiţi că până şi în paradisurile omeneşti-artificiale timpul nu se opreşte, iar locuitorii lor îl simt trecând, de aceea noţiunile de trecut, prezent şi viitor nu pot să dispară din conştiinţa nimănui. Creând un Paradis pentru cineva mă pierdeam, mă rătăceam în nehotărâre şi, de aceea, în fiecare dintre creaţiile mele şi-a făcut loc un şarpe care să mă muşte veninos scurgându-mi în vene neastâmpărul.

           Mai târziu, de prea multe muşcături şi de prea mult venin, am început să visez să devin nu numai locuitor-creator al Paradisului, ci şi zidar. Erau prea multe rele care să îmi întineze tărâmurile fantastice, simţeam nevoia să ridic un zid înalt până la cer, de apărare, care să mă izoleze de pericolele care mă pândeau. Să nu râdeţi, dar şi acesta este un vis mare, pentru că singurătatea este atributul firilor speciale, iar acceptarea ei aproape o proclamare a perfecţiunii celui care o îmbrăţişează. Nu ştiu dacă mi-am realizat visul, pentru că în loc să mă simt zidar îmi părea că ajunsesem pustnic ferecat în mine. M-am speriat, mi-am bifat realizarea lui – tocmai pentru că nu era nimeni care să mă certe că sunt prea îngăduitor cu mine – şi am trecut la următorul pas, inventându-mi alt vis.

           M-am hotărât să devin Arhitect de lumi, pentru că, după ce ridicasem din nimic un Paradis şi îmi însuşisem atributul divin al singurătăţii, mă simţeam egalul oricărui locuitor al cerului. Aşa mi se părea, că mi se potriveşte să fiu Arhitect, şi chiar îmi plăcea. Crearea Paradisului nu fusese decât un exerciţiu la scară mică, o microlume care, în definitiv, poate să fie creată de mult prea mulţi. Macrolumile, însă, necesită mai mult efort şi mai multă muncă, şi mai mult vis şi mai multă imaginaţie, mai multă răbdare şi îndârjire. Am proiectat până şi locuitorii universurilor mele paralele, şi îi cunosc chiar mai bine decât mă cunosc pe mine. Le ştiu calităţile, le ştiu defectele, le cunosc bucuriile şi temerile; ştiu totul despre ei, atât de multe încât ei, dacă ar ştii cât de bine le-am scotocit prin suflet, s-ar înspăimânta şi s-ar ruşina deopotrivă.

         Poate din această cauză, că îmi trăiesc visul de a fi Arhitect, mai spun unora, ironic, râzând batjocoritor de superstiţiile lor neroade: “Eu sunt dumnezeul meu”. În schimb ei, în loc să se prosterneze, îmi spun că ar trebui să nu mai gândesc aşa, iar alţii chiar îmi spun că nu sunt întreg la cap. Îi las în pace, nu îi mai contrazic – poate ei nu, dar eu am mai auzit de dumnezei şchiopi, epileptici sau atinşi de demenţă. Se pare că orice dumnezeu are hiba lui, aşa cum o am şi eu pe a mea, aşa cum orice creaţie cere, mereu, un sacrificiu. Da, de multe ori mi se potriveşte disperarea lui Adam care, trezindu-se, îşi pipăie trupul şi exclamă: ”Doamne, unde îmi este o coastă”?! Mi s-ar potrivi până şi răspunsul acela din snoavă – “Acum te plângi, dar cine s-a îmbătat astă noapte şi striga că vrea fetiţe”?! Adevărul este că orice divinitate nu este divinitate dacă nu manifestă un simţ al umorului puţin bolnav…

Confesiune (cred!)

          Într-o zi mi s-a întâmplat să mă plictisesc. Să mă plictisesc atât de mult de mine şi de ceea ce mă înconjura, încât simţeam nevoia să fac ceva inedit. Dar ce?! M-a măcinat întrebarea, pentru că nu găseam nimic care să mă impulsioneze, să mă atragă, să mă facă să îmi doresc… De fapt, eram într-o asemenea stare de plictiseală încât nu numai că nu puteam să îmi doresc ceva anume, nu îmi mai doream nimic. “O să stau aici, mi-am spus trântindu-mă în pat, şi o să aştept să îmbătrânesc”. M-am plictisit repede, bătrâneţea nu vine când o cerem noi, şi nu vine de plictiseală, doar cu înţelepciune. Îmi era aşteptarea prea lungă, aşa mi s-a părut, şi atunci am început să îmi caut o activitate.

         După o vreme mi-a venit o idee salvatoare: “Ce ar fi să îmi iau un interviu?!” Suna bine, chiar a titlu de carte: “Interviu cu mine însumi”. “E prea comun – am încercat să mă descurajez imediat. În zi de azi toţi dau interviuri, toţi retardaţii, toţi plagiatorii, toate curvele – fie ele femeieşti fie politice, toţi împuşcaţii în gât (să mă iertaţi dacă am fost, cumva, prea vehement…) .Dar prea dau interviuri toţi plăvanii, şi oricât de inedit ar suna un interviu cu mine însumi, mai bine nu mi-l dau”. Am aruncat din mine reporterul pe care mi-l pregătisem, ca pe o scursură de la o fiţuică de scandal, dezgustat de ceea ce fusesem pe cale să fac. “Mai bine mă spovedesc, asta chiar nu am făcut-o niciodată”… Aşa mi-am spus, uitând că nu ştiu să îmi fac o spovedanie, şi, mai cu seamă, că nu aş avea curaj. Dar o confesiune tot am început să scriu…

         Adevărul este că nu am început să scriu cu o confesiune, am început să scriu cu altceva. Eram nici măcar tânăr, mic, poate vreo zece ani. Am luat un caiet cu douăzeci şi patru de file şi în două zile mi-am scris primul roman. Nu, nu îl mai am, dacă se întreabă cineva, şi îmi pare rău. După ce mi-am terminat opera am ieşit afară să bat mingea cu băieţii, şi dus am fost, de dimineaţa-spre-prânz până târziu în noapte. Aceea, cred, a fost prima oară când am înţeles ce este răscrucea. Acea răscruce la care artistul – îmi daţi voie să mă numesc astfel, sper – înţelege că arta cere sacrificii. Şi nu orice sacrificii, mari! Atunci a trebuit să fac prima alegere: să încep al doilea roman, a cărei idee deja germinase şi pentru care, mă gândeam eu, mi-ar fi trebuit vreo două caiete, sau să îmi exersez talentele fotbalistice? Am ales sacrificiul, în cele din urmă (unul din ele), şi am sacrificat arta pură literară pe altarul Regelui Fotbal…

          Am reînceput să scriu prin liceu. Simţeam în mine un gol, un ceva care mă făcea să mă simt incomplet. Nu, nu vreun dor al unei femei, ci al cântului ei. M-am jucat, la început temător, cu câteva rime. Apoi cu versuri întregi şi cu strofe, pentru ca, ceva mai târziu, să ajung să nu treacă o zi fără să versific ceva. Adevărul este că nici acum nu aş îndrăzni să le spun poezii versurilor mele, “versificaţii” mi se pare mai aproape de adevăr. S-a întâmplat, însă, într-o zi, o mare nenorocire. Am fost prins de un profesor. Nu numai că nu eram atent la desfăşurarea dementă a logaritmilor, dar mai şi versificam. “Ia uite-l pe ăsta, face poezii în loc să facă matematică”! Mi-a luat versificaţia, de care mi-a părut rău, vă spun sincer, şi mi-a rupt-o în bucăţi. Acela a fost un nou moment în care am înţeles că arta cere sacrificii. Eram la o nouă răscruce, şi a trebuit să aleg un drum. Şi matematica este o artă, de aceea pot spune cu tărie că în numele ei, al artei, mi-am sacrificat, pentru o vreme, versificările. Aveam de ales, să scriu versuri sau să trec clasa…

         A devenit şi mai rău puţin mai târziu, când am mai crescut. “Ce bei?” eram întrebat. Nu mi-a plăcut niciodată berea, nici acum nu îmi place, dar o beau… Eram iar la o răscruce – trebuia să devin şi eu o dată bărbat. Răscrucile mi s-au înmulţit, bere, vin, gin, rom… mai bine mă opresc aici, dacă vreun preot mi-ar citi confesiunea m-ar pune să beau, vreme de o săptămână, numai apă sfinţită. Problema a fost alta; deşi mi se înmulţiseră răscrucile, toate drumurile păreau, după câteva pahare, că duc la Roma. Mereu ajungeam în acelaşi loc, să simt cuvintele valsându-mi pe limbă, să îmi tremure mâinile, ca unui alcoolic, după ceva de scris şi după o coală. Dar m-am abţinut, urma să profesez într-un domeniu de activitate în care orice urmă de visare putea să fie fatală. Aveam nevoie să ridic pragmatismul la rang de artă, nu visarea.

         După încă o vreme, nu vreau să îmi amintesc câtă, am ajuns la o nouă răscruce. M-am trezit în faţa unui capitol neterminat şi încolţit de o plictiseală feroce. Oricât m-am străduit, oricât m-am ferit, am ajuns la bifurcaţia (cel puţin bifurcaţie!) de care îmi este atât de teamă. Să plec, să fug, să ies la un pahar, sau să scriu o confesiune? A fost o vreme în care scriam de plăcere, nu din alte motive. Dar nu mereu facem în viaţa asta ce ne place! Cred că de asta mă tem cel mai mult, să nu ajung să fac ceea ce nu îmi place. Mă tem mai mult decât mă înspăimântam cândva auzind spunându-se, în şoaptă, că în miez de noapte, la răscruci, te poţi întâlni cu necuratul.

Confesiune

          Povesteam acum ceva vreme, la un pahar, cu o prietenä… Plinä de bune intenţii, încerca să mă ajute să îmi cântăresc relizările sau eşecurile din ultimii ceva mai mult de doi ani. Am fost om de carierä, aşa cum se anunţa ea – nu are sens să intrăm în detalii. ‘Da, i-am răspuns, dar când cariera, oricum ar fi ea, cu toate satisfacţiile pe care le aduce, nu poate umple un gol nedefinit din suflet, înseamnă că nu este ce trebuie să fie’.

         Eram aproape căsătorit… ‘Într-adevăr, unui bărbat implicat într-o relaţie amoroasă stabilă îi este relativ uşor, pentru că în principiu trebuie să satisfacă doar o femeie. Ceilalţi, lipsiţi de angajamente, au uneori datoria de a satisface mai multe… şi, în unele cazuri, în acelaşi timp. Poate rămâne mai puţin timp pentru scris… poate fi mai mult timp folosit pentru descoperirea unor tipologii, pentru cunoaşterea modului de gândire a omului, pentru a înţelege tipurile de reacţie şi timpurile de reacţie. Spunea Nietzsche, ce nu te omoară te face mai puternic. Şi de când scrisul a devenit tot ce sunt, tot ce mai am, mă simt mai bogat ca niciodată. Mă simt împlinit în mizeria mea, în decăderea şi în decadenţa mea, iar risipa pe care mi-o impută unii este, în fapt, o stocare secretă a personajelor mele’.

       Erau oameni cărora le impuneam respect… ‘Acum sunt mult mai mulţi oameni cărora le impun un vis… şi nu numai un vis, le impun să viseze. Nu interacţionez cu ei, nu îi cunosc şi nu mă cunosc decât atât cât le permit anumite rânduri care le cad sub ochi. Dar nu mi se pot opune şi încep să viseze pierduţi printre cuvinte, lăsând speranţe să li se înfiripe în suflet, sau suferind alături de halucinaţiile mele’.

         ‘Bei mai mult’. ‘Baudelaire era prieten cu opiul’. ‘Decazi’! ‘Trăiesc’! ‘Trişezi, nu trăieşti după legile societăţii de care aparţii’! ‘Ale unei societăţi bolnave în mijlocul căreia sunt unul din puţinii rămaşi întreg la cap? Mulţumesc… Nu, mulţumesc’!

          Renunţă. Mă iubeşte. Mă admiră. Încearcă să mă înţeleagă. ‘Eşti nebun’ îmi spune zâmbind. ‘Trebuie să fii nebun ca să alergi după un vis pe care voi, ceilalţi, îl consideraţi irealizabil’…

Confesiune

          Pe ea aș putea să o privesc ore întregi fără să îi spun vreun cuvânt. Îmi place când o văd zâmbindu-mi, neștiind cum să reacționeze la privirea mea atât de intensă. Știu, primul impuls este să îmi spună că sunt nebun. Dar de fiecare dată cedează celui de-al doilea – se tulbură. Începe să își plimbe degetele prin păr, apoi îl împinge fără grabă pe spate, pentru a mi se oferi în întregime. Ochii îi sunt încă temători, dar buzele îmi imploră atingerea. Stau doar și o privesc, o privire care face ca hainele să îi fie inutile; iar ea, înțelegând și mai bine ce își dorește, ce îmi doresc, își atinge buzele. Își lasă degetele să le simtă fierbințeala, să le simtă nevoia de a fi mușcate. Le explorează, transformând acea atingere în aceea a degetelor mele, a buzelor mele…

          Își lasă capul în jos, își mută privirea într-o parte, dar simte flacăra privirii mele orice ar face. Se simte deposedată de toată intimitatea ei, de toată dorința de a îmi rezista și această senzație nouă aprinde în ea și mai tare flacăra dorinței de a fi admirată. În fiecare zi se zbate între două lumi, între a ei și cea pe care i-o ofer eu. Uneori regretă că nu poate renunța la nici una, alteori îmi întoarce spatele și fuge. Fuge temătoare de flama care se trezește în ea. Dar noaptea, în fiecare noapte, închide ochii și degetele încep să îi alunece pe fiecare centimetru al trupului… degetele mele… degetele ei?

          Mă privește zâmbind, încercând să pară indiferentă față de privirea mea care îi mângâie piciorul, față de săruturile mele, mai ușoare ca atingerea vântului… Oare chiar nu știe? Nu știe că buzele ei îmi aparțin în totalitate? Că ochii ei nu mă mai pot vedea decât pe mine? Că în fiecare atingere sunt numai eu? Nu vrea să știe? Nu vrea să recunoască? Doar încearcă. Știe tot… știe cum este să o ating și să o sărut. Mă iubește prea mult ca să se mai opună. Și zidul dintre noi se micșorează cu fiecare clipă, cu fiecare privire, cu fiecare atingere, dispărând în totalitate în fiecare noapte, când suntem în sfârșit singuri, doar noi doi, eu și trupul ei.