Frântură de jurnal

          Istoriile se repetă mereu. Acela care îndrăzneşte să conteste fie nu are nici măcar cea mai mică idee despre viaţă, fie nu posedă grăuntele necesar de inteligenţă pentru a deschide ochii. Da, adevărul este că din poziţia mea, chiar dacă poate să pară jignitor, îmi permit să spun: “oamenii sunt proşti”.

        Am încercat să îmi iau mintea de la toate, inclusiv de la scris, şi am trăit, dacă nu chiar în virtutea inerţiei, simplu. Fără prea multe gânduri, fără prea multe speranţe. Mi-am pus o singură dorinţă, cândva demult: să pot. Pentru că nu mă înspăimântă nici moartea pe care o datorez, nici suferinţele; mă înspăimântă neputinţa. Eu pot orice. Doar că, spre deosebire de omul slab care îşi spune un asemenea lucru căutând să se motiveze în încercarea de a îşi uita complexele create de neputinţă, eu chiar mă cred – pot; pot orice. Cred că pot orice, şi aproape în fiecare zi îmi dovedesc mie însumi acest lucru. Nu, eu nu mă iau la întrecere cu alţii, nici nu am ceva de dovedit cuiva. Sunt prea sigur pe mine ca să fie nevoie de transpiraţii inutile. Singura piedică în faţa ascensiunii, respectiv a accesiunii în anumite sfere, îmi sunt eu. Chiar dacă pot orice, mă tem să îmi duc la capăt putinţele. Şi, înspăimântător este că în unele cazuri mă înspăimânt mai mult de ceea ce aş putea face decât de o eventuală neputinţă. Într-o noapte am învăţat să dau viaţă morţilor. Problema este alta – nu contestă nimeni, este greu să naşti, să dai viaţă. Este şi mai greu, însă, să păstrezi viaţa şi să o închizi într-un trup. Mai ales atunci când conştientizezi că orice trup este, mai mult sau mai puţin dator nu numai cu o moarte, ci cu însăşi propria ratare.

          Uite, jurnalule, o piesă potrivită. Adevărul este că Dumnezeu o fi primul din istorie care a ratat, dar ne-a creat după chipul şi asemănarea sa. Or, atunci, de ce să ne mai mirăm că eşuăm lamentabil?!

Reclame

Odisee cinică

          Care este cel mai nebunesc lucru care ţi s-a întâmplat? Mie femeia. Femeia, în general, nu este doar cel mai nebunesc lucru… Femeia este nebună. Poate de aceea nu o pot înţelege, pentru că mintea mea, limitată de lipsa nebuniei, nu este ca a ei.

            Femeia nu este doar nebună, este şi ciudată. Îi poţi naviga în suflet pe oceane de necuprins, i te poţi căţăra pe creste de munţi sălbatici, îi poţi descoperi peşteri întunecoase şi izvoare răcoritoare, pentru a constata, surprins, că totul este o zugrăveală a unui tablou perfect limitat de o sticlă.

          Sticla limitează. Închide spaţiul în timp şi timpul într-un ochi care îl poate vedea, oricând, aşa cum a fost şi nu mai este. Sticla împiedică lichidul să curgă, şi îl eliberează zgârcită, pe gât, în picături, ca un străjer care îi permite întemniţatului să îşi facă, vreme de câteva minute, plimbarea zilnică.

            Femeia este o sticlă, pentru că sticla nu numai limitează, dar şi reflectă. Reflectă iluzii, dorinţe şi speranţe, imagini-proiecţii de viitor de vis, şi însuşi sinele aceluia care are curajul şi îndrăzneala de a o privi în faţă fără să rămână împietrit.

            Mă lăudam odată, cuiva, eu nu am păr în cap, sau pe cap (cum preferaţi), ci şerpi – şi asta o cred, pentru că li se întâmplă multora care mă privesc să rămână împietriţi. “Poate că e nebun”, aşa spunea cineva despre mine de aceea, dar mai ales de dragul meu, am studiat şi posibilitatea aceasta. Nu este reală, în primul rând, şi foarte important, pentru că nu sunt femeie. Deşi, este ciudat amalgamul de poveşti pe care oricine îl poate întâlni în propria viaţă – să împietreşti lumea deşi doar speri, din nouă în nouă ani, că anul viitor o să ajungi acasă. Şi dacă ajungi… să îţi găseşti femeia ţesând pânze pe amintiri uitate-despletite ale celor care ţi-au fost cândva.