Într-o societate a egalitarismului în care nici misoginismul nici misandrismul nu ar trebui să primeze, o afirmaţie oarecare poate să echivaleze cu o autodecapitare. Şi totuşi, în profunzmea puterii pe care o poate exercita o femeie asupra unui bărbat, am fost pus în situaţia neplăcută de a mi se spune: „zi-mi despre tine, nu ştiu prea multe”. “Cui ajută?” mă gândeam, în timp ce, deşi îi urăsc pe cititorii de citate, îmi aminteam de unul: „a rosti lucrurile în funcţie de adevăr este o atitudine mai proastă şi mai ignorantă decât a le rosti în funcţie de prilej şi oportunitate”. Şi în misoginimia mea lăudabilă, mă condamnam şi speram să fiu salvat de mine. Pentru că o femeie care nu poate naşte candoare ci dispreţ nu este femeie. Părerea mea, a celui de care m-aş salva oricând.
Cândva mai demult, pe când mi se părea că valurile nopţilor mi se mai potoliseră, am încercat să fac pace cu mine. Eram hotărât să renunţ la toane şi la capricii, la răsfăţuri şi la lamentări, şi să mă împac cu echilibrul. Cred că atunci am înţeles ce înseamnă moderaţie. Adevărul este că nu m-am simţit niciodată şi nu m-am văzut vreodată ca om moderat. Totuşi, uneori îmi place să aplic cu moderaţie extremele. Pe cât îmi prelungesc zbuciumul, pe atât acesta trebuie urmat de linişte. Cumva natural, la fel cum ni se aplică viaţa şi moartea. La fel cum o lectură bună pare mană cerească după una penibilă. La fel cum în tăcere, din întuneric, pare să pornească o voce care să o sfâşie. Nu mai ştiu, parcă reciteam din Poe.
Cu toate căderile mele, uneori în derizoriu alteori în descurajare şi alte ori în cine ştie ce altceva, cred că sunt un optimist incurabil. Aşa se spune despre cei care întârzie la diverse evenimente, întâlniri şi alte asemenea. M-am vindecat de boală – sau au avut alţii grijă să mă vindece, însă asta este altă poveste – dar tot nu am devenit un Kant în materie de punctualitate. Şi nu mă deranjează nici dacă cineva întârzie în nişte limite normale, pentru că ar fi ciudat ca tocmai cineva care apelează la răbdarea celorlalţi să se arate necruţător în asemenea privinţe. Şi totuşi, urăsc aşteptările. Pentru că, aşa cum spuneam, trebuie să urâm neapărat anumite lucruri, ca să ne putem defini ca personalitate. Nu urăsc să aştept oameni, urăsc să aştept, pur şi simplu. Privind viaţa dintr-un unghi întunecat, se poate admite că ne naştem ca să murim – acel atât de frumos spus „de când m-am născut m-am îmbolnăvit de moarte” – şi din acel punct de început aşteptăm. Ne trecem vremea cu câte ceva, cu câte o copilărie, cu câte o adolescenţă, cu câte o bătrâneţe, cu câte o viaţă întreagă în care realizăm mai multe, mai puţine sau nimic, dar în timpul care trece nu facem altceva decât să aşteptăm. Aşa cum la un nivel microscopic aşteptăm, când suntem copii, să devenim adulţi; apoi, ca adulţi tineri aşteptăm succesul într-o carieră, sau din punct de vedere social. Aşteptăm aprecierea celorlalţi care, în funcţie de realizări şi de standarde, poate să vină mai devreme sau mai târziu. Apoi aşteptăm oameni – şi nu îi aşteptăm minute sau chiar zeci de minute, ci luni sau ani. Şi aşteptăm, după ce îi aflăm, să ni se potrivească, să devină ceea ce dorim – ce greşeală! – sau ceea ce avem nevoie. Sau aşteptăm vreme de un an întreg – eu ştiu că o fac! – câteva zile de sărbătoare în care să simţim gustul liniştii şi al fericirii. Aşteptăm vacanţe, sau împliniri de visuri şi idealuri, şi se poate întâmpla să ne punem atât de mult pe aşteptat încât ne trezim bătrâni şi, dacă ne întreabă cineva, habar nu avem să spunem cum a trecut timpul.
Aşa cum poate să fie multe lucruri, viaţa poate fi definită inclusiv ca permanentă stare de aşteptare – stare sau sală de aşteptare – în care, ca pasageri deloc grăbiţi să ajungă undeva, studiem mersul trenurilor şi trenurile în sine, şi roţi, şi şine, şi cine ştie ce alţi călători. Nu îmi urăsc viaţa, şi nu aş da-o pentru o alta, de asta sunt sigur, pentru că timpul pierdut nu se poate recupera, şi ştiu doar un nebun care s-a lăudat că a pornit în căutarea lui. Cred că ceilalţi nu o vor recunoaşte, sau nu o vor face cu uşurinţă, invocând motive şi motivaţii, dând vina pe vârtejuri şi – ceea ce mie mi se pare hilar de-a dreptul! dau vina pe pierderea timpului invocând tocmai lipsa de timp. Lume ciudată şi nebună, în care mă integrez perfect când îmi fac anumite raţionamente.
Iar aceluia care, în urma cine ştie cărei cumplite beţii, aşteptând să îi treacă durerea de cap, spunea „lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă”, eu, personal, din faţa unui pahar sau a unei sticle, i-aş spune să se ducă dracului. Prea aşteptăm o viaţă întreagă, şi nici măcar nu ştim pentru ce, de aceea, dacă ne iubim timpul, ar trebui ca „răbdarea” să nu existe nici măcar ca noţiune. Uneori sunt atât de pornit încât aş alerga, dacă m-ar ţine puterile, în loc să stau să aştept autobuzul. Poate pentru că m-au învăţat alţii să îmi transform viaţa în neaşteptare şi în nerăbdare. Cumva cred că doar în nerăbdare ajungem să ne facem timp pentru toate, şi poate nici atunci. Dar, deşi ni se pare altfel, nimic nu poate aştepta.
Este cert, un anumit curent muzical poate să echivaleze, inclusiv, cu un stil de viaţă. Nu este neapărat ca omul să îşi tragă puterile din muzică, uneori cu atât mai puţin din propria viaţă. Mai degrabă înclin să cred că puterea vine din speranţă, iar speranţa şi puterea generează determinarea. Determinarea are puterea de a lupta până în pânzele albe, până la sfârşit. Deşi, o spun sincer, în unele sfârşituri eu nu cred nicio clipă. Chiar şi atunci când abia pâlpâie, speranţa poate să fie alimentată, lupta să reînceapă şi să îşi îndepărteze sfârşitul, condamnându-l să nu vină niciodată.
“Anul ăsta nu. Anul ăsta nu voi fi alături de tine”, aşa i-aş spune. Şi-ar strâmba gura a înţelegere şi ar ridica din umeri. Dar ar ştii, aşa cred, că sunt atât de puţine persoane pe care le-am iubit vreodată pe lumea asta încât nici nu ar îndrăzni să îmi ceară să mă împart. Deşi sufletele se împart întotdeauna în bucăţi mai mici sau mai mari, pentru a fi oferite în mod special anumitor oameni, trupurile este greu să o facă. Ce să spun?! “La Mulţi Ani, viaţă frumoasă, completă şi lungă”! O viaţă întreagă!
A fost o vreme în care trebuia să citesc poveşti. Aproape în fiecare seară, căutam printre rânduri potrivindu-mi glasul şi începeam… Citeam, până când ochii care mă urmăreau cu atenţie începeau să se închidă şi să îşi desfăşoare, în spatele pleoapelor, vreo poveste a inconştientului.
A trecut mult de atunci, iar eu nu numai că citeam poveşti, am ajuns să le şi scriu; eventual. Sau le inventez şi le arunc în uitare, pe multe dintre cele care îmi animă serile, care îmi populează tavanul cu umbrele lor. Am zis multora cărora nu le citeam şi nici nu le spuneam poveşti (doar le ţeseam o închipuire cu fir subţire, atât de subţire încât era invizibil), că nicio femeie nu se compară cu Noaptea mea. Recunosc, a fost o vreme în care am fost considerat nebun, şi o alta în care se spunea că nu ştiu nu cum să fac un compliment, dar nici măcar cum să nu rănesc sentimente.
Habar nu am cât a trecut de atunci, de la vremea în care, în noapte, citeam poveşti. Acum e invers, îmbrăţişat de Noapte îi ascult eu vocea, ea şoptindu-mi mie, şi învelindu-mă cu întunericul ei mângâietor mă duce în lumi pe care ziua nu le poate oferi niciodată.
Mă certa cineva, acum ceva vreme, că de ce îi dau înainte cu intimitatea şi cu dreptul pe care îl am de a rămâne în umbră. Mereu îi spuneam că acest spaţiu de joacă nu reprezintă viaţa mea, nu o conţine şi nici nu o expune. Mi-a răspuns că orice scriitor – dacă îmi este permis să mă numesc astfel – trăieşte nu numai prin sine, ci şi prin alţii. Că oricât de mult ar dori să se delimiteze de frazele sale nu o poate face, pentru că în fiecare, datorită filtrului pe care îl foloseşte pentru întâmplările povestite, trăieşte el însuşi.
Spaţiul acesta nu este viaţa mea, nu o conţine şi nici nu o expune…
Dar să ne mai bandajăm puţin urechile după începutul ăsta de an… “Oglinda sufletului meu”.
Nevermore 