Alte forme de nesimţire

          Cum spuneam (dar acum o spun cu teamă ca să nu plictisesc pe nimeni), bunul simţ este o variabilă, nicidecum o constantă, chiar dacă, din anumite puncte de vedere, există anumite norme care să îl identifice şi să îl impună. Cum îmi place mie să spun, oamenii sunt proşti. Este o certitudine. Precum este şi faptul că sunt nebuni. Dar aceasta este o altă discuţie, mai bine rămân cramponat în sferele prostiei. Pentru că, trebuie să fiu sincer, eu însumi, după ce îmi arunc incalificabilul “nesimţitule”, îmi răspund: “Prostule”! Rog să nu fiu luat drept nebun, nu cred că există un singur om în lumea asta care să nu fi vorbit cu el însuşi măcar o dată. Prostul, segmentul meu de personalitate pe care îl numesc astfel, se manifestă, culmea, în sferele unui bun simţ ieşit din comun: “acum chiar că eşti nesimţit”! Şi brusc, ambele sfere aflate în conflict se unifică şi oglinda raţiunii mele mă arată exact aşa cum m-am autocalificat: un prost nesimţit. Nu vreau să vorbesc despre prostie, nu încă, poate o voi face cândva. Dar dacă mi se permite, aş vrea să dau încă un exemplu de nesimţire, înainte de a fi tras la răspundere. Criticul. Criticul literar în particular, criticul de artă, criticul în general. Criticul este un nesimţit. Un individ sau, de ce să facem discriminări, o individă cu obrazul gros şi cu figura mustind de nesimţire. Acum mulţi ani, foarte mulţi, am avut un profesor care mereu îmi spunea protector cum că această specie, criticii de literatură, sunt nişte scriitori rataţi. Îmi mai spunea că orice scriitor ar trebui să îşi apropie cumva bunăvoinţa acestora pentru că altfel va fi făcut bucăţi şi aruncat la coşul de gunoi. Nu, nu mi-aş permite să spun despre critici că sunt lipsiţi de bun simţ pentru că ar fi invidioşi pe talentul altora sau pentru că şi-ar revărsa asupra lor frustrările. În definitiv orice om are dreptul la doza sa de respect, chiar şi ratatul; chiar şi scriitorul ratat. Criticul dă dovadă de nesimţire pentru că în opinia sa, în aprecierile pe care le emană, nu lasă loc niciunui dubiu, niciunei marje de eroare. Şi dacă eu respect omul, până la un anumit nivel, nu îl pot respecta pe acela care nu admite nici cea mai mică posibilitate că s-ar putea înşela. Criticul, atunci când are în mână o carte, este dator să o citească de trei ori, în trei moduri. Nu voi spune eu aici detaliile, ar trebui ei singuri să ştie să îşi facă meseria. În schimb, de multe ori criticul, dacă citeşte, citeşte ca Dumnezeu. El este puterea supremă, iar sentinţa lui are valoarea uneia dintre poruncile de necălcat. Am mai spus-o şi am susţinut-o mereu: omul are dreptul de a spune prostii, dar are obligaţia de a îşi asuma condiţia. Nu putem spune mereu lucruri inteligente, nici măcar lucruri plauzibile, pentru că omul este failibil. Până şi noţiunea de om are lacune, şi dacă este aşa, cu atât mai mult are forma de viaţă pe care o defineşte. Să reiau, însă. Dacă prostia este, până la un punct scuzabilă, pretenţia ca o prostie să fie considerată postulat devine condamnabilă, penibilă şi lipsită de bun simţ. Mă întrebam cândva, cine ar trebui să dea valoarea unei creaţii, a unei opere de artă? Criticul? Publicul? Autorul? Prietenii? Sunt toate adevăruri relative, şi aş înclina să cred că fiecare categorie are un cuvânt de spus. Poate mai puţin autorul, pentru că va fi mult prea subiectiv, fie sub formă pozitivă, fie sub formă negativă. Şi totuşi, poate că niciuna dintre categorii nu ar putea stabili cu adevărat, pentru că întotdeauna orice formă de artă este supusă mai mult sufletului decât anumitor reguli tehnice care nu sunt cunoscute publicului larg. Iar sufletul, cel puţin în opinia mea, nu poate să fie legat de normative, cu atât mai mult de unele dumnezeieşti, sau mai bine spus, de unele considerate dumnezeieşti chiar de către cei de la care emană. Mi se pare un soi de laudă de sine şi inclusiv o asemenea conduită poate echivala cu nesimţirea. Adevărul absolut nu există. Adevărul are mai multe forme, mai multe faţete, mai multe variante şi, surprinzător, toate pot să fie adevărate. Lope de Vega spunea despre Don Quijote că este cea mai proastă carte pe care a citit-o vreodată. Dacă acesta ar fi un adevăr, eu, cu toate că nu sunt critic, îmi permit să susţin cu tot sufletul că de Vega nu şi-a citit niciodată scrierile. Nu spun cu titlul de adevăr universal că este ceva condamnabil, nici eu nu mi le citesc pe ale mele, poate tot de dragul de a putea spune de rău de cărţile altora. Mai ales că, dacă mă mai ţine Dumnezeu încă vreo şaizeci de ani, sunt sigur că îl voi face pe Dostoievski să plângă. De invidie, bineîneţeles!

Alte scurte mărturisiri

          Nu aş ţine neapărat să vorbesc despre eroi. Nici despre eroisme, nici despre eroii mei personali. Mai degrabă mi-aş reproşa că am acceptat condiţia de om comun, de om de rând care nu poate fi eroul nimănui. Să fim serioşi, cine şi-ar alege ca erou un profesor de română cu ochii apoşi, cu mâini tremurânde în absenţa alcoolului, rămas singur, izolat în multe rânduri până şi de sine?! Asta este una dintre umilinţele la care m-am supus, încă de mult, de prea multă vreme – de a fi lipsit de orice atribut al eroilor. Sunt un om închistat în normele gramaticii, nicidecum unul care zboară liber pe albastrul cerului gata să înfrunte puterile răului. În viaţa mea diavolească este greşeala gramaticală, încălcarea normei, nicidecum vreo idee de a controla lumea a nu ştiu cărui răuvoitor. Şi cred că aceasta este o umilinţă şi mai mare – aceea de a fi profesor. Profesoratul este o vocaţie, este o dăruire totală în aceeaşi măsură în care este chemare, nu este meserie. Dar sunt tot mai puţini aceia care ştiu asta, profesorii adevăraţi s-au stins, am rămas noi, lefegiii care, în lipsă de alte posibilităţi sau capacităţi, ne împărţim viaţa între răbdarea mimată de a se sfârşi orele de curs şi nerăbdarea din faţa bancomatului care ar trebui să ne scuipe în faţă salariile.

        De multe ori mi-a fost silă de profesorii care îşi impuneau disciplina pentru că nu erau capabili să o facă îndrăgită. Dar umilitor mi se pare că şi eu am ajuns unul dintre ei. Vocaţie nu am, talent nu am – nici în ale profesoratului, cu atât mai puţin în ale scrisului – şi elevii mei simt asta. Toţi tremură, tremură de teama mea, de teama notelor pe care le pot împărţi, dar niciunul nu tremură de nerăbdare să afle tainele ascunse ale limbii. Dacă aş deveni prototip, s-ar putea spune despre profesori că sunt umbra închipuită a înălţării, călătorind veşnic în hăurile pierzaniei. În hăurile pierzaniei în care îi aruncăm pe alţii prin incompetenţa noastră, prin nepăsare, prin impotenţa intelectuală de a convinge elevul să se dăruiască ştiinţei. Talentul nu se dobândeşte, din păcate, este un atribut nativ care fie există, fie lipseşte. Talentul nu poate fi mimat niciunde;  dacă cineva încearcă – aşa cum încercam eu în chinurile mele disperate de a fi scriitor – impostorul va fi recunoscut imediat şi, dacă nu are rădăcini adânci, va fi doborât de furtună. Oamenii îi urăsc pe prefăcuţi, mai ales atunci când prefăcătoria are rolul de a aşeza pe cineva deasupra celorlalţi. Deşi, pe de altă parte, cândva îmi spunea o persoană tare dragă mie: “lumea este capabilă să ierte multe, dar nu şi faptul că ai talent”. Noroc că nu am, pentru că dacă aş fi avut, confraţii mei profesori, simţindu-se jigniţi de consideraţiile mele, m-ar fi tras pe roată în curtea şcolii. Normal, trebuie să le vină şi lor de undeva o pâine, şi o merită, pentru că suportă la ore toţi neimţiţii, toţi proştii, toţi… nu, nu voi mai continua cu asemenea aprecieri. Profesorul, se susţine, este nevoit să suporte tot, şi o face cu uşurinţă, atâta timp cât nu este nevoit să se uite în oglindă. Sau, dacă se uită, trebuie neapărat să o facă ţinând ochii închişi, pentru a nu îşi vedea adevărata faţă. Dacă se uită în oglindă şi mai deschide şi ochii, aşa cum am făcut eu, orice profesor ar trebui să se dispreţuiască. Pentru că, sau cel puţin aşa văd eu în jur, profesorul şi-a pierdut natura, substanţa şi rolul. Spunea un om inteligent, deci nu eu – un elev nu trebuie obligat să înveţe, trebuie doar să fie însetat de cunoaştere. Încă o umilinţă pe care trebuie să o suport; elevii mei nu sunt însetaţi, sunt prea tineri ca să simtă setea pe care o simt eu şi pe care parcă nu mi-o pot potoli indiferent de numărul paharelor pe care le golesc.