:)

          Mă întreba cineva de curând: „ai mai lucrat ceva vara asta”? Am dat din cap misterios, nici da, nici ba – ca şi cum aş fi mărturisit că nici eu nu ştiu. M-a bătut prieteneşte pe umăr, aşa cum a mai facut-o cu altă ocazie: „Nu, noi nu jucăm table; dacă vrei aur stai, aşteaptă să se umple rezervorul şi când e plin scufundă-te”!

           – Dar eu prefer să las impresia că zbor! răspund zâmbind.

         Râdem amândoi, eu şi el, om învăţat cu copilul cu mască de neobrăzat. Dar ştiam amândoi că nevoia de cuvânt, indiferent că e în zbor sau scufundare, sufocă.

Obsesii

          Uneori mă trezesc că mă roade un gol în stomac. “La naiba, îmi spun, iar îmi este foame. O să ajung un umflat care nu mai poate să meargă normal, poate doar să se rostogolească”. De parcă ar conta prea mult aspectul fizic. De fapt, contează, dar numai la femei. Eu am fost învăţat că un bărbat trebuie să fie puţin mai frumos decât dracul, lucrurile stau altfel doar în privinţa femeilor. Deşi, de prea multe ori se susţine că frumuseţea vine din interior, iar învelişul, orice ar face, orice s-ar întâmpla, nu poate decât să aştepte să se veştejească definitiv. Nu ştiu dacă este minciună sau nu, frumos sau urât, învelişul meu nu s-a ofilit, doar a mai căpătat câteva urme. Mult mai puţine ca sufletul. Chipul nu mi-a fost muşcat şi am avut grijă să nu îmi permit mie însumi nici să îl calc în picioare, nici să îl sfâşii. De aceea uneori, privindu-mă în oglindă, îmi spun că trebuie să îmi îngrijesc chipul, pentru că atâta mi-a mai rămas.

          Este o minciună, ştiu, o mărturisesc. În orice fel de suflet se naşte o pasiune, mai mult sau mai puţin bolnavă, mai mult sau mai puţin consumatoare şi autodistructivă. Am cunoscut, spre exemplu, cândva, un bărbat care purtat de disperarea neîmplinirii a încercat să se autodistrugă. Trupeşte, sufleteşte, total şi de-a dreptul, numai pentru a simţi plăcerea bolnavă a pedepsei. Nu ştiu de ce, unora dintre oameni li se asociază plăcerile bolnave. Oamenii obişnuiţi simt plăcerea în alte moduri, fie că citesc o carte (eh! cine mai citeşte?!), fie că văd un film, fie că se dedau la un act sexual mai reuşit sau mai nereuşit, mai mult sau mai puţin încărcător de conştiinţă. Am cunoscut un alt om care, fără să agonizeze, se aşezase în faţa mea şi mi-a spus zâmbind: “M-a părăsit. M-a părăsit de mult”. “Nevasta? am întrebat. Ţi-ai dat seama că femeia nu este decât o iluzie”? “Conştiinţa”, mi-a răspuns, dând a lehamite din mână. “Conştiinţa, nevasta este bine mersi atâta timp cât nu ştie”.

         Nu am fost niciodată considerat un individ inteligent, mai degrabă naiv. Naiv şi blajin, şi într-atât de stăpânit de asemenea atribute încât atunci când cineva mă scuipa în obraz îmi venea să spun “mulţumesc”. Şi eram atât de naiv şi de blând încât nu am cunoscut niciodată nici ura, nici îndârjirea, nici impulsul. Eu sunt ca boul, trebuie să mă aşez şi să rumeg înainte de a mă hotărî să înghit, dar mereu înghit. Indiferent de ce se întâmplă, există oameni într-atât de blânzi şi de naivi încât nu pot decât să înghită. Oricât ar discuta cu ei înşişi, oricât ar vedea realitatea din spatele cortinei, mereu se hotărăsc să nu mai privească acolo, să îşi pironească privirea pe scenă şi să accepte lumea aceea nenaturală. “Totul e bine când se termină cu bine” – slogan celebru şi înrădăcinat în conştiinţa publică, chiar şi în conştiinţa aceluia care a rămas fără conştiinţă. Dar unele vieţi se termină mai repede decât altele, iar altele mai târziu decât ar trebui să se întâmple. Poate de aceea apar aceste două categorii, oameni care suferă şi oameni care s-au pierdut de conştiinţa lor. Deşi, pe de altă parte, minciuna există de la facerea lumii, şi tot una este dacă fiecare se minte pe sine sau minte pe alţii.

          Am mai învăţat, în timp, că minciuna poate să fie nu adevărată, ci adevăr pur. La fel cum adevărul poate să degenereze în impresie. Spun asta doar pentru că am cunoscut şi oameni nesinceri. Că tot vorbim de nesinceritate, ca să fiu sincer, am cunoscut tot felul de oameni. Toţi urâţi şi frumoşi în felul lor, mai uşor sau mai greu de acceptat. De obicei îi alungam din preajma mea pe cei mai uşor de acceptat, pentru că ei sunt primii care pot deveni dragi. “De ce, îmi spuneam în naivitatea mea, de ce să dau altora părţi întregi din mine ajungând, Doamne fereşte!, până la uitarea de sine, când se susţine că viaţa asta este o cale de accedere, un mod de evoluţie a spiritului ca întreg, nu ca fracţionare”?!

         Poate de aceea mi s-a spus că mi-am distrus viaţa. Nu ştiu dacă puteam, dar îmi place să îmi spun că aş fi putut deveni filosof. Aş fi cunoscut pasiunea întrebării, dorul de a îi căuta răspunsul. “Cogito ergo sum” – am şi uitat ce înseamnă, folosesc expresia doar din punct de vedere stilistic, pentru că intelectual am învăţat să îmi asum neajunsurile. Poate de asta nu am devenit filosof, pentru că nu am ştiut niciodată ce întrebări să pun. Sau ce întrebări să îmi pun. La răspunsuri nici nu îndrăznesc să mă mai gândesc, deşi, fără vreo întrebare, majoritatea răspunsurilor sunt nule şi neavenite. Ce exprimare! Sunt răspunsuri care vin fără să fie vreodată cerute prin vreo întrebare, poate asta mi-a fost greu să învăţ. Sau poate altceva – recunosc, sunt multe lucruri, pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată să învăţ.

          Poate de aceea am ales să mă joc, uneori, cu cuvintele. Cuvintele sunt minciună, sunt denaturare, sunt o perdea care poate să ascundă orice ar fi de ascuns. Cuvântul poate să ascundă sufletul, trăirea, sentimentul, fapta. Cuvântul poate să ascundă mereu adevărul, deşi nu de puţine ori, fiind trădător, într-un final îl lasă să iasă la suprafaţă. Cuvântul este, însă, estetică. Nu estetică a vreunei fraze, cui îi pasă de eleganţa exprimării?! Estetică a disimulării, mai degrabă, estetică a naşterii adevărurilor, a personalităţilor, a lumii. Sau a lumilor. Am învăţat că un cuvânt, un singur cuvânt, poate să dea naştere unei lumi întregi. Cel puţin unei lumi… Am învăţat că un cuvânt poate să schimbe; oameni, decizii, caractere, viitoruri, destine. Am învăţat că un cuvânt poate să doară şi să provoace suferinţă, deşi singurul lucru pe care mi-l mai amintesc dintr-o activitate culturalizatoare pe care nu o practic, este ceea ce spunea Platon: cuvântul câine nu muşcă. Deşi, pe de altă parte, este posibil ca un cuvânt să muşte mai rău decât un câine. Nu, de fapt, un cuvânt poate să sfâşie.

         Adevărul este că unui om care are cuvinte nu ar trebui să îi pese dacă sfâşie sau nu. În definitiv viaţa este un puzzle, şi orice propoziţie sau frază este o frântură din el. Cuvântul nu trebuie decât să îşi găsească locul său, în fraza în care trebuie, în viaţa în care trebuie. Chiar dacă sfâşie. Am mai învăţat că de multe ori omul cu cuvintele este cel mai sfâşiat dintre toţi. Asta pentru că orice cuvânt se cere eliberat, se cere născut, îşi cere forma fizică, dreptul la viaţă. De prea multe ori un cuvânt poate să fie mai important, mai decisiv, mai hotărâtor decât un om. Oamenii vin şi pleacă, cu sau fără urme, dar cuvintele strigă. Se strigă. Şi, odată ce un nenorocit apucă să scrie unul, auzind chemarea, îl va scrie şi pe al doilea. Apoi pe al treilea, pe al patrulea, pe al zecelea, până când înţelege că nu el este cel care scrie, că lucrurile s-au inversat, că de fapt cuvintele îl scriu pe el, îl generează şi îl re-crează. Atunci, indiferent dacă o are sau nu pe aceea omenească, omul descoperă conştiinţa cuvântului. Din acel punct cuvântul nu mai rămâne la stadiul simplist, devine scris. Şi scrisul se manifestă ca tortură, ca dezmembrare de personalitate, ca obsesie, ca fetiş, ca sfâşiere, ca distrugere şi autodistrugere. Şi nu ştiu cum – dar voi spune, poate atunci când îmi voi da seama, în propria sfâşiere a individului, scrisul cuvântului devine fanatism.

          Mi-am amintit… din câţi oameni am cunoscut, au fost două persoane, doar două, care m-au înţeles. “Tu nu scrii pentru că îţi place, nu scrii de drag. Tu o faci pentru că nu mai poţi trăi fără să o faci. ”

Libertatea cuvântului ascunsă în cuvinte

          Văzând răspunsul euforic acolo unde stelele albastre încet tonifiau iubirea – lămpi ideatice nocturne – goneam pâlpâitor ideea zadarnicului dor asiduu. Paragraful, avar, nebun, acerb, teluric, eliberator, rozându-mi mâna ireală, niciodată ideal, pornise elicoidal, balansator, unde zânele eterne lovesc energic muze enervate, luptând entuziasmant.

Fantasma

          Iniţial aş fi susţinut cu tărie că la început, primul, este gândul. Apoi se naşte ideea. Ideea, după ce se zvârcoleşte puţin, dă naştere cuvântului – primului cuvânt. “Bună dimineaţa” – acesta era cuvântul meu, primul, spus cu zâmbetul pe buze şi pe nerăsuflate (un cuvânt, nu două!), cu ochii pierduţi în timp, căutând să-i smulg de acolo chipul, să i-l recompun, să îl refac aşa cum i-a fost şi altcândva, în vremurile din care l-am uitat. Sunt sigur că nu sunt singurul care, necunoscând pe cineva are impresia, totuşi, că…

         Timpul are spirale şi viaţa, de multe ori, un umor bolnav, atât de bolnav încât cea mai cruntă nebunie, alienarea totală de sine şi de lumea înconjurătoare, pare o tragedie mai mică decât întorsăturile vieţii. Deşi, până la urmă, şi alienarea este tot o întorsătură a vieţii…

            Mă pierdeam de mine din ce în ce mai mult, afundându-mă în beznele care simţeam că mă pândesc, ca nişte nisipuri mişcătoare în mijlocul cărora nimerisem din neatenţie. Dar eu îmi căutasem nisipurile, mi le dorisem, şi chiar mă pregăteam să mă zbat în ele, pentru a mă scufunda cât mai mult, când dintr-un nor de noapte mi-a apărut ea. Nu o aşteptam, cu şi mai multă siguranţă nici măcar nu o speram, dar a apărut, cu ochii ei migdalaţi, cu zâmbetul pe buze, cu vorba veselă, descoperindu-mi-se din ce în ce mai mult.

           De atunci a început să se clatine în mine convingerea, apoi s-a schimbat cu desăvârşire: prima este ideea, abia apoi apare gândul şi din gând se întrupează cuvântul. Aşa mi-a fost ea, idee, doar bănuită, undeva departe de ochii mei, nevăzută, dar neascunsă puterilor mele de percepţie şi, cu timpul, în foarte scurt timp, de fapt, din ce în ce mai descoperită. Apoi ideea mi-a devenit gând, şi am gândit-o pe ea gândind, apoi gândindu-se la mine. Am gândit-o în profunzime, începând să o cunosc, să mi-o descopăr, să o acopăr în imagini nedefinite, în vorbe din ce în ce mai calde, în apropieri din ce în ce mai pregnante. Mi-am apropiat-o atât de mult încât nici măcar goliciunea ei nu mi-a rămas străină, pentru că dacă este adevărat că unele suflete se pot cunoaşte dinainte să se întâlnească, este normal să le cunoşti şi sălaşul. Aşa am simţit, că o cunosc, şi atunci trupul ei nu mai avea niciun secret pentru mine, îi cunoşteam fiecare mişcare, fiecare clipire, fiecare tresărire şi fiecare dorinţă.

           Trupul îşi exprimă de multe ori dorinţele prin propriul limbaj şi pentru că o cunoşteam, limbile noastre deşi necunoscute – sau aşa s-ar putea spune – s-au împletit în aşa fel încât deveniseră una, şi tot ceea ce făceam, gesturi, clipiri, zâmbete, până şi gânduri, deveniseră un limbaj aparte, doar al nostru.

            Spuneam că o cunoşteam atât de bine încât nici trupul ei acoperit de haine nu mai avea ce secrete să îmi ascundă. Şi totuşi am îndrăznit, învăluit în întuneric, ascuns undeva departe de privirea ei, să o spionez oferindu-mi-se, într-o nebunie continuă de zâmbet şi gând la mine, de şoapte tremurătoare şi de buze crispate. Dar nu îmi era nimic nou, pentru că o cunoşteam, o cunoşteam în toate ipostazele, pentru că ea, gândindu-se la mine, mă năştea în ea, în adâncurile în care se ţinea pe sine întemniţată. Şi aşa am ajuns colegi de celulă, ea ascunsă în sine, eu gândit de ea atât de profund încât noi, prizonierii, ne-am prins de mână fără niciun efort, decişi să înfruntăm împreună supliciul acestei lipsiri de libertate.

            De acolo, din ea, o parte mi s-a eliberat şi a pornit înapoi spre mine, îmbogăţită însă, pentru că mă puteam vedea prin ochii ei, cu privire când senină şi nevinovată, când întunecată de dorinţe ascunse şi nerostite. Spun nerostite, deşi până şi apropierea dintre noi le spunea, ca un ecou al trupului ei care mă striga în fiecare noapte, chemându-mă să-i fiu iaz răcoritor şi cuptor în care să ardă. Iar eu curgeam în ea, ca un vin dulce într-o carafă, luând formă de şoapte, de cuvinte, de litere, de semne de punctuaţie, şi curgeam cu atâta dorinţă, cu atâta inconştienţă încât mi se potrivea numai virgula, uitam mereu să pun punct. Îl punea doar ea, cu mâna tremurândă de teama aşteptării care urma despărţirii, pentru că sunt sigur, cunoscându-i trupul, dorul de mine nu o părăsea nici măcar în timpul somnului şi la trezie, deşi nu plecase nicio clipă, revenea mai stăruitor.

            Poate mă laud, doar pentru a îmi menţine mie faţă de mine o anumită imagine, dar nu cred… cred că tot ceea ce spun este adevărat, pentru că pe lumea aceasta se întâmplă şi minuni, chiar dacă sunt rare, şi este posibil – foarte posibil! – ca două suflete, încarcerate în două trupuri, adică, în definitiv, doi oameni, să rezoneze, să vibreze la fel unul faţă de celălalt. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva dorul meu s-a transmis în ea sau dorul meu s-a reflectat în mine, pentru că altfel doar fie o minune, fie nebunie, poate strânge doi oameni într-un mănunchi de simţire atât de puternic.

          Mi-a apărut din noapte, aşa cum o face un vis întrupat din întunericul pleoapelor închise, încercând să mă învăluie ca un întuneric – dar nu orice întuneric, ci al meu. Iar eu, în loc să mă agit a disperare alunecam în starea de vârtej, în rotirea de bine pe care mi-o trezea prezenţa ei până când îmi venea să îi strig numele şi să renunţ la mine – să îmi deschid pieptul, să îmi arunc tot din el, pentru a îi face ei cât mai mult loc.

           Nu a fost însă nevoie de un asemenea sacrificiu, de un asemenea sacrilegiu. Sunt puţini oameni care renunţă la visurile lor, în general visul începe să pălească, să îşi piardă din vlaga cu care se înfiripă în minţi şi în suflete şi, devenit străveziu, să îşi ia zborul spre necunoscut. De aceea înclin să cred că nu oamenii renunţă la visurile lor ci invers, visurile renunţă la oamenii pe care îi animează. Aşa cum mi se întâmplă şi mie, de altfel… Eu nu renunţ, sunt prea încăpăţânat, sau prea încrezător că mereu pot să câştig. Dar uneori puterile renunţă la mine, sau poate norocul, sau poate dorinţa. Şi atunci, înfrânt-neînfrânt, îmi găsesc mereu un motiv de a spune “bună dimineaţa” unei înserări, unei nopţi îndelung aşteptate, unei dimineţi care are toate şansele să îmi treacă neobservată, sau unui nou vis, care, la rândul lui, mă va părăsi pentru a face loc unui altul.

          Timpul are spirale, spuneam, dar spirala, în definitiv, ca şerpuire, ca apanaj al şarpelui, are toate şansele să se transforme în cerc. Cercul, forma ideală, perfectă, poate aşa cum era şi forma sufletului ei pliat pe al meu, a trupului ei strâns lipit de mine, a visului născut dintr-o idee care a generat gândul – gând întrupat în cuvânt: “bună dimineaţa”!