.

          Știi cum e cu mânuirea cuvintelor? E ca și cum le-ai lăsa să curgă peste oameni și să îi erodeze. Știi cum e cu despicatul apelor? Nici eu nu știu. Cuvintele nu despică ape și nu apropie oamenii pentru totdeauna. Sunt doar pretexte pentru apropieri, pentru exhibiții, pentru îndepărtări. Pentru moarte – moartea nu intervine când ne dăm ultima suflare, doar când spunem ultimul cuvânt. “Știi cum e cu mânuirea cuvintelor?” mă întreb în multe nopți și răspunsul îmi este mereu același: “Nu știu”. Pentru că de cele mai multe ori sunt spuse cui nu trebuie.

 

Punct (muzical) cuvintelor

          Îmi atrăgea atenţia acum ceva vreme cineva drag mie că scrisul ar trebui să facă parte din viaţă, nu viaţa din scris. Şi îmi mai spunea că ar trebui să mă concentrez pe proiectele mele mari. Ceea ce am şi făcut multă vreme. Habar nu am cum a ieşit, bine sau rău, prefer să tac de fiecare dată când mă văd în oglindă. Aşa că îmi umplu tăcerile cu altele, cam cum fac şi pe aici, că prea s-au zbenguit cuvintele!

Comunicări

          În societatea de azi se afirmă că, scuzată-mi fie cacofonia oarecum evitată, comunicarea e totul. În graniţele comunicării, cică, nu s-ar înscrie doar autiştii. Nu spun că asemenea afirmaţii m-ar face să mă simt un handicapat emoţional (termenul e politically correct!), ar fi o minciună. Doar că, aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, m-am gândit că oricât ai comunica zborul e mai plăcut. Pentru că punctul întotdeauna te lasă gol pe dinăuntru. Şi doar aşa, că dincolo de diverse mizde am avut bucuria să văd Sonata Arctica live acum nişte ani, mă bucur cu ceva întârziere de cel mai recent album. Că doar nu ne lăudăm cu nimicuri!

Acces de beţie

          Mă mai împunge din când în când câte unul, ba prieten, ba cititor, ba scriitor, ba critic literar, şi mă împovărează că prea sunt mereu apăsat de dileme. Cică şi oamenii, sau creierele lor, mai au nevoie de câte o pauză, de câte o poveste sterilă, de câte un nimic aruncat pe vreo sută şi ceva de pagini pe care să le numească, apelând la emfază, roman. Într-o noapte, gândindu-mă vârtos la o asemenea posibilitate, atât de vârtos încât aproape mă luase cu transpiraţii – poate şi pentru că în barul în care îmi băusem paharele fusese prea cald, sau poate pentru că din cauza paharelor băute mi se făcuse doar mie cald – am hotărât să încerc să îmi schimb modul de abordare. Adică: de ce să mai apelez la dileme care au legătură cu moralitatea, cu sufletul, cu logica?! Eu fără dileme nu mai sunt om, dar îmi pot găsi puterea de a le schimba. Aşa am şi făcut, am transformat totul, am devenit reducţionist, până când, păşind agale – ritm prielnic gândirii – am descoperit-o pe prima: „Eu cu ce mă duc acasă, cu autobuzul sau cu metroul?!” Era într-o noapte de sfârşit de săptămână, trecuse de unu. Tot cântărind, tot întorcând subiectul şi pe o parte şi pe alta, i-am găsit rezolvarea înainte ca destinul să mă forţeze să îi las puterea de a decide în locul meu: „La ora asta nu mai circulă nimic, clar ar trebui să iau taxiul”. Mândru de mine, şi hotărât să includ această dilemă în viitorul roman, alunecând ca o umbră prin faţa unei cârciumi mi s-a făcut sete. O sete mai cumplită ca aceea a omului aflat pe patul de moarte, care nu ştie ce să implore, încă o clipă de viaţă sau un pahar cu apă. Deşi, cert este, dacă imploră paharul cu apă şi moare până să îi fie adus, implorarea i-a fost nu numai ruşinoasă, ci şi inutilă. Am hotărât, fără să existe obiecţii de la niciunul din forurile mele interioare, să intru să îmi sting setea cu încă nişte băuturi. Zis şi făcut. Lume multă, muzică, hărmălaie plină de bună dispoziţie, era exact atmosfera de care aveam nevoie pentru a mai scăpa de gânduri. Mi-am rotit privirile în căutarea unui loc în care să mă aşez. Nicio masă liberă, toate ocupate. „Ce să fac, beau la botul calului, mi-am zis, este mai bine decât să mă sting de sete”. Deodată, îndreptându-mă înspre bar, la o masă care mi se păruse plină, am văzut stând o femeie destul de tânără – nu mai mult de treizeci – trecută bine de 150 de kilograme. Nu ştiu dacă mi-a jucat imaginaţia feste sau picioarele scaunlui de sub ea chiar se îndoiseră puţin. Când am privit a doua oară mai cu atenţie, mi s-a părut că stă pe ambele scaune de pe partea aceea a mesei, iar în faţa ei, între zid şi masă, rămăsese un loc mic, atât de mic încât, dacă s-ar fi aşezat cu mare greutate un scaun, nu ar fi încăput decât un individ subţire, costeliv, supt în obraji şi cu burta lipită de spinare. Adică exact ca mine. M-am îndreptat înspre ea şi cu un zâmbet larg am întrebat-o dacă este singură. M-a privit cu atenţie crezându-se victima vreunei farse. M-a cântărit din cap până în picioare şi s-a mai liniştit. Nu prezentam niciun pericol de agresiune pentru ea, şi dacă ar fi fost vorba de glume proaste, cu siguranţă m-ar fi liniştit cu o singură palmă aplicată cu sete. Din fericire nu îi era sete ei, ci mie, şi m-am bucurat când mi-a permis să mă strecor, ca un şoarece în vreo gaură dintr-un zid, la masa ei.

          Pe când îmi beam liniştit al doilea pahar, sau al treilea, cine ştie, m-a surprins privindu-i ochii. Încercam să le disting culoarea şi nu reuşeam, erau de un albastru-gri-cenuşiu, cam aşa cum îmi închipui eu că ar fi culoarea tristeţii. Dar în noaptea aceea eram vesel şi nu îmi doream să văd tristeţe în ochii nimănui. „De ce eşti singură?” am întrebat-o cu cea mai mare curiozitate. Mi-a turnat repede o poveste din care nu am înţeles decât mici frânturi pentru că, uneori, ochii îmi zburau către o masă alăturată unde, mi se părea, se aşezase o frumuseţe pe care aş fi putut să o iubesc până când ar fi îmbătrânit şi s-ar fi urâţit. Pentru că omul, ca să scape de ei, trebuie să îşi înfrunte demonii, m-a lovit o nouă dilemă – drept în bărbie, ameţindu-mă mai rău decât un upercut primit de la Muhammad Ali (aş fi spus de la Rocky, dar el era mai degrabă încasator): pe care să o aleg, companioana mea sau silfida? Mi-am amintit de un prieten care, cu o anumită ocazie, ne prezentase iubita lui. Îndrăznisem să gândesc că femeii nu i se potrivea nimic siropos, nici vreo melodie cântată de Celine Dion, nici vreun Chopin (probabil ar fi luat-o somnul), aşa că i-am cântat prietenului, şoptit în ureche, mai toată noaptea, dedicaţia pe care i-o găsisem potrivită: „are mama o fetiţă ca un tanc rusesc”. M-am hotărât pe loc, parcurgând în gând justificările lui, şi recunoştinţa birui spaimele. Cu atât mai mult cu cât, privindu-mi compania de masă, nu am simţit nevoia – aşa cum mi se mai întâmplă când văd câte o femeie supraponderală înfulecând pe cine ştie unde, începând din octombrie, să îi strig în gând cu exuberanţă: „Crăciunul! Aşa, mănâncă, vine Crăciunul!”

          După ce am cerut încă un pahar mi-am pironit privirea în ochii ei puţin uimiţi care parcă nu mai aveau culoarea tristeţii. I-am zâmbit şi, cu îndrăzneală, i-am prins mâna peste masă. „Nu te teme”, spunea gestul meu. Şi recunosc, nu m-am temut, una din puţinele dăţi în care îmi înfruntam demonii fără spaimă. Am încercat să o adulmec, şi mi s-a părut că pielea îi miroase a gogoşi pudrate cu vanilie. O îmbrăţişam cu privirea, sperând ca mai târziu, în intimitate, să reuşesc să o cuprind complet în braţe. Nebunia dă de multe ori aripi, şi m-am convins că, dacă nu voi reuşi cu braţele, o voi acoperi cu aripi de înger. Îmi închipuiam sânii, mari, imenşi, din care mi-ar fi curs între buze nu lapte, nici iubire, ci miere cu gust de ciocolată sau cine ştie ce alte minunăţii de dulciuri cărora le-am uitat gustul. Îmi imaginam cum, în faţa abdomenului ei dezgolit, m-aş fi extaziat copilăreşte ca în faţa unei budinci tremurânde, şi apoi… apoi, între coapsele ei, aş fi descoperit raiul pantagruelic, aşa cum bietul Rabelais nici nu şi-ar fi putut închipui că există. Mere coapte cu scorţişoară, tort cu coajă de portocală, croissant franţuzesc, biscuiţi cu cremă, frişcă, bezele! Mă închipuiam cuprins de braţele ei, strâns febril până când nu mi-ar fi rămas niciun oscior întreg în tot trupul zdrobit de pasiune. Sau cu pasiune…

          Aşa cum se spune în popor, că nu există femeie urâtă numai bărbat care nu a băut destul, în acele clipe îmi părea cea mai minunată dintre muzele pe care le poate invoca cineva. Simţeam cum sufletul îmi tresaltă în pofta de a scrie, lăsând-o să îmi inspire pagini întregi, cărţi nenumărate… de bucate: icre negre pregătite în cele mai minunate feluri, ciorbiţe, supe, sărmăluţe, fripturi, costiţe, specialităţi cu care nu se poate lăuda nicio altă bucătărie apreciată de marii gurmanzi. Dar peste toate îmi rămăsese stăpână setea. Îmi părea că devine din ce în ce mai puternică şi nu mi-o mai puteam stinge, oricât îmi căutam prin buzunare portofelul şi cuvintele. Pentru că, pe sub pleoapele care mi se lăsau grele peste ochii tulburi, dincolo de bătăile de inimă şi de orice fel de pofte, înţelegeam cât de mic sunt. Îmi înţelegeam inutilitatea vieţii şi a fiecărui act de care m-aş face responsabil, cu o singură excepţie: acela de a umbla mereu ca şi cum aş pluti, dependent nu de propria persoană, nici de viaţa mea de om simplu care nu interesează pe nimeni, doar de beţia scrisului.

Cuvânt

          Cu multă vreme în urmă am ajuns la concluzia că aceia care ne cunosc cel mai bine sunt în măsură să ne rănească cel mai tare. Mizantropia nu m-a caracterizat niciodată, cu toate acestea m-am ferit cât mai mult de oameni şi am căutat să îi ţin cât mai la distanţă. Cred că de aceea inclusiv confesiunile mele s-au îndreptat către foarte puţini oameni, faţă de care, vrând nevrând, am hotărât să îmi asum riscuri. Am legat multe amiciţii conjuncturale şi câteva, foarte puţine, de numărat pe degetele de la o mână, foarte trainice. Am fugit de sentimentele inutile ştiind că de rădăcinile care îmi cresc în suflet este posibil să nu scap toată viaţa, chiar dacă mi-aş dori. Mi-am canalizat energia către altceva, orice altceva decât oameni; eu nu sunt crescător de oameni, nu am talentul acesta, dimpotrivă, influenţele mele, cu mici excepţii, au fost mai degrabă dezastruoase. Asumându-mi-le am suferit pentru mine şi am suferit pentru alţii, chiar şi atunci când nu era cazul. Poate şi pentru că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii, şi în toate intenţiile mele, bune sau nu, eu am pus pasiune. Şi ar fi încă alte considerente pe care nu le voi înşira aici, autocenzura mea îmi spune că am spus deja prea multe. Sunt cuvinte care ne caracterizează o clipă sau o viaţă – depinde inclusiv ce alegem să fim, moment efemer sau amintire solidă. Eu, în faţa oglinzii, dacă ar fi să mă caracterizez printr-un singur cuvânt nu aş folosi, ca alte persoane, cuvântul „pasional”. Uneori pare prea darnic cu mine, alteori eu par prea zgârcit cu el. Aş folosi altul, mai apropiat de ascunsurile şi de atitudinile mele: „ardere”.

Imaginare

          Nu orice zidit înafara lumii este, în adâncul său, scriitor. Nu ştiu de ce aş spune aşa ceva oricui altcuiva decât mie, dacă este adevărat ceea ce mi se pare, că a trecut epoca idealismelor. Într-o idealizare nebună, de mai demult, dacă nu cumva şi într-o încercare disperată de romanţare a vieţii, mi se părea că scriitorii, pentru a fi împliniţi cu adevărat, nu au nevoie de recunoaştere ci doar să moară singuri şi în mizerie. Dar vremurile se schimbă mai uşor şi mai repede decât oamenii – dacă admitem că oamenii se pot schimba cu adevărat. Personal, aş admite mai degrabă că se schimbă popoarele, se schimbă culturile, se schimbă orice, omul, ca entitate şi individualitate nu sau, dacă într-adevăr reuşeşte, o face foarte puţin. Sunt unii care afirmă că ne schimbă fericirile mari sau şocurile puternice. Eu cred, totuşi, că asemenea evenimente doar nuanţează, în mod fericit sau nefericit. Conturează, mai degrabă, anumite trăsături de caracter, anumite slăbiciuni sau diverse componente ale psihicului şi personalităţii. Pe cât de interesantă ar putea părea unora natura umană, altora li se poate părea o comedie – şi nici măcar nu aş băga mâna în foc pentru sâmburele de divinitate din comedie. Mai degrabă este una strict umană – umanitatea, o comedie umană.

          În anumite momente îmi pierd firul gândurilor şi logica, dar mereu mă scuz spunându-mi că în sânul umanităţii nu poate fi altfel. Totuşi, dacă aş părăsi-o – revin, contrazicându-mă – m-aş transforma în cine ştie ce pustnic bun prieten cu Dumnezeu, la mormântul căruia se va repezi puzderia de credincioşi nu din vreo chemare lăuntrică, ci pentru că, pur şi simplu, este la modă (Aşa este, frate Arsenie?!). Ei! Cred că în urmă cu nişte ani stăpâneam mai bine ironia şi mai puţin cinismul. Este ciudat, pentru că, în realitate, nu m-am schimbat cu nimic decât, poate, cu nişte secunde trecute prin păr. Şi, poate, cu nişte limite pe care încep să mi le întrezăresc. Cândva aveam tot timpul din lume, acum nu mai am nici măcar răbdare.

          Dar să revin; nu orice zidit înafara lumii este, în adâncul său, scriitor. Spunând aşa mă includ în categorie şi pe mine însumi – nu este elegant să aruncăm cu noroi pretinzând că „persoanele de faţă se exclud”. Dimpotrivă, ar trebui să fiu primul care să recunoască adevărul cuvintelor, să îşi impună să nu mai confunde lenea cu lipsa de inspiraţie, şi să nu mai pretind că îmi pierd nebunia şi avântul. Un statut dobândit în faţa altora se confirmă, se apără sau se pierde pentru că, din păcate, nimeni nu este scutit de dinamica vieţii, iar viaţa, de multe ori, are un ciudat simţ al umorului. Într-o discuţie imaginară, la un pahar de vin – al nu ştiu câtelea, de ce să nu recunoaştem, am încercat să îmi ofer plăcerea unei discuţii imaginare. O fac des, dar de cele mai multe ori cu mine sau cu persoane din proximitatea mea, nicidecum cu personaje pe care, personal, le dispreţuiesc. Mi-am imaginat că personajul imaginar, îi vom spune J.B., recent confrate în ale îmbinării literelor, stă în faţa mea şi îmi împărtăşeşte chemarea pe care i-a adresat-o cuvântul. Am scris bine, cuvântul, nu Cuvântul. Ciudat a fost să îmi spună, prin intermediul gândului meu, bineînţeles, că în cuvintele sale nu îşi face loc altceva decât însuşi Cuvântul. Acel Cuvânt plecat de pe un munte, altul decât Sinai, auzit chiar şi sub tropotul înfiorător al pelerinilor şi murmurul asurzitor al rugăciunilor. „Şi, totuşi, patria oricărui cult religios nu este cumva, în primul rând, sufletul?” am întrebat naiv, sperând să fiu lămurit pentru totdeauna. „Băi, hahalero – aşa îmi spunea aproape de fiecare dată, dar cu drag – la început cartea trebuia să se numească „JB la muntele Athos”, ca să ştii şi tu. Ăla, locul ăla este patria credinţei şi casa lui Dumnezeu şi tot ce vrei tu”!

          Auzisem, mai auzisem de cazuri în care zidiţi înafara lumii – şi să ştiţi că uneori zidirea poate să fie persecuţie! – îl descoperiseră pe Dumnezeu, dar cu ochii mei de atunci, poate mai necunoscători, poate încrezători, nu mi s-au părut cazuri patologice. „Oare fanatismul poate să aibă, ca grad de comparaţie al patologicului, acelaşi statut ca viclenia? Dar ca prostia”? Mi-am abandonat cu repeziciune gândul de teamă că nu numai umanitatea s-ar simţi lezată de el, ci până şi eu. „Maestre, i-am spus; prietene JB, demn susţinător al credinţei şi pururi personaj vrednic de admiraţie, de am fi fost confraţi întru zidire”! Îmi răspunse: “Băi, hahalero, zidirea este pentru cei aleşi”! M-am supărat, recunosc, deşi parte din mine îi dădea dreptate. Zidirile sunt pentru cei aleşi şi demni de ele, nu pentru oricine, la fel ca şi cuvintele – în definitiv, ar trebui să fie valabil dictonul, „quod licet Jovi, non licet bovi”! Pentru că m-am simţit mic şi pentru că a trebuit, în cele din urmă, să îmi asum lenea şi tăcerile, i-am cerut o idee, măcar una, pe care să încep să brodez. „Păi băi, vezi că asta cu Athos e luată, să nu te apuci să faci concurenţă sau să strici piaţa, vorbesc cu Manolescu să te facă praf”! I-am răspuns, încântat de cea mai bună idee a ultimelor gânduri: “Ei! De parcă stă nenea Nae să citească „JB la muntele Athos” sau “RN la muntele (lui) Venus”!

Notă: nu îmi mai amintesc cine, şi susţineam cu tărie, într-o vreme, respectiva idee, spusese că prima carte care ar trebui interzisă este compendiul cărţilor interzise. Totuşi, uneori îmi vine ca, pentru asemenea emanaţie, să îl blagoslovesc, creştineşte, cu o palmă!

Vorbe (în vânt)

          Una din formulările care îmi este cel mai mult pe plac este „La început a fost Cuvântul”. Pe cale de consecinţă, minciuna s-a născut după aceea, din cuvânt. Deşi, dacă admitem că un cuvânt reprezintă doar exprimare, nu putem contrazice că ideea care trebuie exprimată s-a născut înainte. Şi tocmai pentru că trebuia să ia formă, a generat cuvântul. M-aş putea contrazice singur, până la dimineaţă, aducându-mi argumente pro şi contra, fără a mă putea hotărî. Cred că de aceea am preferat să renunţ. Cuvintele pot fi de multe ori convingătoare, chiar şi când sunt minciună, până când vor fi contrazise nu de raţiune, ci de faptă.

Debusolare egocentrică

          Pentru că am eu o vorbă pe care o respect cu sfinţenie – orice lucru temeinic făcut începe cu o ţigară – mi-am pierdut cuvintele. Aşteptam să îmi iasă fumul şovăielnic din plămâni, dar parcă împreună cu el mă părăseau şi gânduri, şi idei, şi cuvinte. Aş fi putut scrie despre orice – despre mine, despre un altul, despre o ea, despre un om oarecare sau despre unul deosebit. Aş fi putut scrie orice, aşa simţeam, aşa mă simţeam, şi am făcut-o până în clipa în care nu am mai simţit nimic. Nici dor, nici dorinţă, nici uitare. Simţeam doar uimire în faţa amintirii care parcă insista să îmi spună că nimic nu se rezumă la mine, că “Eu” este doar un tic verbal, doar atât, că până şi cuvântul poate să tacă şi materialul se poate risipi în fum, în noapte.

          “Despre ce să scriu”? m-am întrebat aproape sfios, aproape disperat, frământându-mi degetele într-o ameninţare surdă. Era o vreme în care nu puteam să le fac să se oprească, o vreme în care simţeam, în care trăiam, în care nu pierdusem nimic şi nici nu îmbătrânisem prea mult. Despre obsesiile mele nu vreau să scriu – nici despre femei, nici despre timp, nici despre excese. Excesul nu mi se mai pare agonia moderaţiei, ci lipsa ei; timpul nu mi se mai pare comoara pe care o ascund cu bucurie de alţii, ci bogăţia pe care am pierdut-o. Iar femeia nu mi se mai pare dezechilibru ci un simplu capriciu pe care nu îmi pasă dacă mi-l satisfac, atâta timp cât mă satisface.

          Aş putea scrie despre egocentrism sau despre egoism. Sau aş putea scrie despre şoaptă, pentru că nopţii nu i se potriveşte nimic mai bine decât eu, obscurul şi şoapta. De data aceasta, însă, mi-aş şopti mie, aşa cum nu am şoptit nimănui, chemându-mă înapoi aşa cum eram înainte de a îmi deveni doar tic verbal. “Eu” nu sunt aici, “Eu” sunt departe, “Eu” sunt ascuns, “Eu” sunt pierdut. Dar de fiecare dată o forţă superioară voinţei mele nu mă lasă să uit că “Eu” nu mai sunt eu. Eu mă simt altul, poate şi pentru că trebuie să fiu altul, pentru că fiecare lucru se face la vremea lui, pentru că fiecare om se trăieşte la vremea lui, iar vremurile mele se schimbă, dar altfel, nu în succesiune de anotimpuri.

          Aş putea să scriu despre lumi, dar nu vreau să o fac. Sunt lumi care devin lumile mele, şi din lumile mele se întrupează, material, în copiii mei. Îmi spunea cineva, un copil devine o lume, şi refuzam să cred, pentru că îmi venea greu să accept că se mai poate spune despre altcineva, în afară de mine, că este o lume. Eu eram lumea mea, cândva, una singură, nu mai multe, şi ca în orice spaimă incipientă îmi manifestam dubiul şi intoleranţa. Pe vremuri, pe lume eram doar “Eu” – asta înainte de a deveni doar tic verbal.

         “Despre ce să scriu”?! mă întrebam disperat, uitându-mi sfioşenia, strângându-mi degetele în pumni ameninţători, dispreţuind actul de violenţă pe care urma să îl fac împotriva unei ultime rămăşiţe de mine. Mă urăsc uneori, la fel de mult pe cât mă iubeam alteori. Când nu pot să scriu mă simt la fel de gol ca o sticlă care a încercat prea mult să îmi stea împotrivă. “Despre viciu”?