Răvaş spre (prea) departe

          Nu mai sunt lumea care eram înainte. M-au pustiit multe, prea multe, dar tu să nu te înspăimânţi. Ştii, simţi că revederea noastră se apropie. Timpul mi se scurge greu şi parcă prea repede, dar tu să nu te superi, pentru că deja mă simţi. Îmi simţi privirile goale care se umplu de tine, îmi simţi zâmbetul ucigându-mi tristeţea, îmi simţi uşurarea care mă cuprinde. Eu însumi îmi simt pacea – acea pace la care tânjeam de mult şi pe care o căutam în cele mai nepotrivite locuri. Am căutat până şi în mine şi, fără să ştiu că era acolo, printre pânze de păianjen ţi-am aflat chipul. Doar l-am privit şi m-am minunat de tine, după care am început să mă minunez inclusiv de mine. Orgoliul îmi dă uneori coate şi îmi şopteşte încrezut să îţi spun că, minunându-mă de tine şi de mine, eram minunat. Şi totuşi, lucrurile stau altfel, pentru că nu cel care se minunează este minune, ci acela care minunează. Te laud şi prea multă laudă poate să bată la ochi, de aceea voi încerca să mă opresc. M-am oprit de multe ori; de multe ori mi-am lăsat frazele neterminate şi destinele neîncepute. De multe ori am fugit – nu în mod laş, dar am fugit; de prea multe ori m-am ascuns, mai ales de mine, cerându-mi să împlinesc ceva ce nu am vrut niciodată, ceva ce îmi era imposibil pentru că nu îmi doream. De multe ori cred că mi-am acceptat inclusiv suferinţa numindu-mi-o nu numai măduvă ci şi poezie. Iar tu, neştiută, ai fost mereu acolo, în amintirile mele prin alţii, în prezenţa altora în timpurile în care paşii îmi porneau şovăielnici către tine. Mi te ştiu istorie şi vreau să mi te învăţ viitor. Nu te-am chemat niciodată dar vreau să îmi fii chemare – chemarea pe care o arunc înspre neanturi cu titlul de fericire. Te-aş chema, ca titlul meu suprem, ultim, ascuns între ritmuri de vers şi cenuşiu de toamnă care pare că nu mai vrea să vină. Dar nu este nimic, eu mi-am deprins aşteptarea, poate de aceea îndrăznesc să îţi cer ţie să mai aştepţi puţin. Să nu mă mai laşi să fiu frunză în vântul toamnei care se apropie, dar lasă-mi cenuşiul ei, şi plumbul din suflet, şi albastrul din ochi. Albastrul pe care, cred, fără să ştiu, l-am visat întotdeauna, l-am sperat cu fiecare suflare chiar dacă aş fi contrazis în orice clipă mintea care ne gândea pe amândoi. Eu mă credeam eu chiar şi pustiit, deşi cu tine mă redescopăr. Nu, nu cu tine, alături de tine, în tine, în istoria ta şi între coastele tale de multe ori mă văd drept ceea ce aş fi putut să fiu. Albastru. Aşa mă simt, o frunză în vânt care în ochiul tău capătă rădăcină.

Rațiuni de personaj

         Deși spuneau unii că tăcerea este de aur, am urât-o întotdeauna și niciodată nu mi-am însușit cu tărie principiul “dacă tăceai, filosof rămâneai”. Se mai spunea și că mai bine taci și dai impresia că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice dubiu. Nu, niciunul dintre principiile mai sus enunțate nu îmi este cu adevărat familiar, niciuna dintre aceste credințe nu îmi este pe deplin însușită și tăcerii de multe ori găsesc că îi este preferabil orice – inclusiv, așa cum mi s-a reproșat nu de puține ori, “fluieratul în biserică”. Mai degrabă mă înspăimântă tăcerea decât să îmi provoace plăcere, și până și plăcerea pe care mi-o provoacă mă înspăimântă. Poate sunt fricos, poate sunt incapabil să fiu tăcut – poate mă tem că va veni o vreme în care nu voi mai putea să fac nimic altceva decât să tac și încerc să îmi umplu tăcerile cu vorbe atata timp cât îmi va sta în putință.

          Să îmi umplu tăcerile cu vorbe… deși uneori mi se întâmplă să mă întreb cu ce să îmi umplu vorbele. Pentru că se întâmplă ca vorbele goale să trezească neîncredere, să stârnească râsete, să provoace dezgust – iar cel de la care pornesc să fie asemănat lor, chiar asimilat lor, să fie considerat la rândul lui gol. Mă înspăimântă oamenii goi – cadavre umblătoare incapabile să mai simtă bucurie sau tristețe, absorbite exclusiv de nevoia lor de a se afunda în mormânt. Mi se par ciudați oamenii care își sapă singuri groapa, nerăbdători să se arunce în ea. Deși, nu de puține ori, mi-am spus că totul este minciună. Nimeni nu vrea să moară; nimeni nu vrea să fie gol și nici singur. Mă contrazic – așa îmi place să o fac și o voi face mereu. Goliciunea este de dorit, mai ales când este atributul trupului unei femei. La ce altceva ar fi bune? Ele, trupurile lor…

Cuvinte

         Vacanțe… ciudat. Mereu se poate spune că un cuvânt folosit are mai multe sensuri și că poate să fie perceput inclusiv într-un mod la care emițătorul nici măcar nu s-a gândit. Vacanță, spun, și unele persoane se pot gândi că am plecat spre orizonturi; altele, însă, își pot închipui că îmi este patul liber deși nu mai este cazul de mult. Îl ocup eu, cu tot ceea ce este al meu – al meu, pentru că femeia pe care o iubesc îmi aparține în totalitate, în sensul în care, în aceeași măsură, eu îi aparțin ei. Iar vacanța… Și chiar dacă mi-ar fi patul vacant sufletul nu îmi este, doar eu sunt plecat în vacanță. Pentru că, deopotrivă cu timpul liber pe care mi-l ofer cu prisosință, în aceeași măsură mă feresc să mă las ocupat de nimicuri. Ar spune unii că nimicurile sunt distractive, și totuși nu pentru mine. Pe mine mă distrează nimicurile mele – acelea cele mai importante, nicidecum nimicurile altora. Și nu mă mai distrează nici măcar nimicurile mele pentru că refuz să îmi mai fie nimicuri și, dacă este cazul, e bine să fiu catalogat drept “omul care nu avea nimicuri”. Aș putea spune și susține cu tărie că nu este bine să nu ai nimic. Dar parcă nimicurile sunt, în multe situații, mai împovărătoare decât nimicul. Și de acest lucru m-aș feri; m-aș feri mai abitir decât de cea mai ușoară încruntare pentru că niciodată o expresie deloc neutră a feței nu va fi incapabilă să transmită ceva; deci, nici nimicuri.

         Și de aici voi recurge la tertipuri – doar sunt scriitor. Unul care încearcă să (se) transmită, și care nu dorește să rămână neînțeles. Pentru că mie așa îmi place să spun, cei care vor să scrie și să își smulgă părul până la cea mai profundă chelie declarându-se neînțeleși nu sunt decât oameni care vor să își caute scuze. Lumea e proastă, adevărat, dar de multe ori îmi spun că este mai greu să înțelegi decât să te faci înțeles. Scriitorul neînțeles, pe cale de consecință, nu este altceva decât un prost. Și poate în baza unei asemenea concluzii îmi permit să spun că, dacă cineva nu mă înțelege, nu este pentru că nu poate, nu pentru că nu pot eu să mă fac înțeles, ci pentru că nu mă interesează să mă plâng. Unele lucruri sunt scrise pentru sine.Așa cum sunt vacanțele nesfârșite ale unui pat care își așteaptă stăpâna. Așa cum sunt vacanțele. Punct.

Dezlănţuire

          Mi se părea că aşteptasem prea mult. Prea mult stătusem cu mâinile în sân privind în jur cu neputinţă. De asta m-am temut cel mai mult mereu, să nu pot. Şi m-am înspăimântat când am înţeles că exact asta mă mulţumeam să fac, să nu pot. Să stau în aşteptare, cu mâinile încrucişate pe piept în spiritul defensiv al celui care admite: “acum nu pot”. Nu ştiu dacă m-am revoltat împotriva mea sau împotriva celor din jurul meu. Şi nu ştiu nici dacă declaraţia de război pe care am strigat-o din fiecare fibră a minţii a fost auzită de altcineva. În timp a fost, însă, înţeleasă. Pentru că de cele mai multe ori visul nu este menit să devină substitut al realităţii, ci să fie port de refugiu, o modalitate de a uşura poverile pe care suntem datori să ni le ducem.

          Probabil că uneori visul meu m-a dezrădăcinat de lume la fel cum, probabil, m-a despărţit în dese rânduri de mine. Dar nimic nu era mai frumos decât senzaţia de a îl simţi prinzând viaţă cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare frază. Uneori o frază era un vis, la fel de bine cum un vis putea să fie cuprins într-o frază. Şi, mai târziu, când visul îmi devenise tot mai amplu şi teama din ce în ce mai mare, cum spun unii, am îndrăznit, sfidându-mă, să îmi desfac aripile, asemenea unei păsări de hârtie care este dispusă să ardă până la ultimul fir de cenuşă. Nu, de data aceasta fără să renască, pentru că unele visuri devin realităţi, chiar şi atunci când în ele cred prea puţini şi chiar şi aceia care le visează. Atunci, în zborul meu, pe culmile extazului, m-am dezlănţuit. Şi de pe buze, din ochi, de pe degete, au început să îmi izvorască cuvinte.

:)

          “Tot despre lună” – aşa îmi spuneam că trebuie să continui, că trebuie să scriu. Şi mă aşezam în faţa unei coli albe pe care mă aşteptam să o umplu. Doar că aşteptam degeaba. Sunt cuvinte care nu au sens şi nu merită scrise. Asemenea oamenilor care, atunci când nu mai fac faţă, nu mai trebuie păstraţi. Există o anumită identitate între om şi cuvânt – amândoi, şi omul şi cuvântul, pot să clacheze. Problema este că unele cuvinte le pot invidia pe altele. Mai ales cele absente – cele pe care nu le puteam scrie, cu siguranţă le invidiau pe cele scrise. Pentru libertate, în primul rând. Pentru eliberare. Pentru plăsmuirea care luase, într-un final, o formă fizică. Pentru că se spune că la început a fost cuvântul. Şi după aceea?! Poate după aceea a fost femeia. Sau femeia să fi inventat cuvântul? Dumnezeu ştie; dacă există. Luna există, însă, şi tare mi-aş cumpăra un bilet dus, poate în felul acesta vor tăcea unele lucruri în mine. Nu, nu toate. Punct. Poate unii oameni îmi rămân doar cuvinte care să le definească numele, pentru că nu toţi putem ajunge pe Lună.

Rock, mătuşă!

          Vorbeam cu cineva, nu cu multă vreme în urmă, despre cuvinte. Să nu se mire nimeni, despre cuvinte se pot spune mai multe lucruri decât pot să exprime ele. Din vorbă în vorbă, m-a izbit dilema: sunt cuvinte pe care nu le putem spune; sunt cuvinte pe care ne vine greu să le spunem. Umblam cândva printr-o crâşmă din care – am mai spus-o – eram fericit a doua zi că am scăpat doar cu dureri de cap şi că nu m-am pricopsit cu vreo hepatită. Deşi nu am mai fost pe acolo de o eternitate, uneori mă încearcă dorul de acel “rock, mătuşă!” scrijelit pe un perete alb de o mână tremurândă, sau poate de un ochi prea nesigur. Nu am apucat să îmi iau rămas bun şi mereu îmi spun că voi mai ajunge acolo măcar o dată. Minciună? Nu ştiu. Cred că dintre toate cuvintele, cel mai greu pentru mine, cel mai insuportabil de pronunţat este “adio”. Şi totuşi, de multe ori unele drumuri trebuie să se despartă. Să ne înveselim… Rock, mătuşă!

Câteva rânduri deconspiratoare

          Sufletul este regenerabil, aşa îmi place să cred. Din acest motiv şi susţin că pe lumea asta nu există decât două resurse limitate – pământul şi timpul. Despre pământ aşa am învăţat la şcoală acum zeci de ani, că este atât cât este, că nu poate fi înmulţit nicicum. Despre timp am învăţat în alte moduri. Nu aş fi gândit aşa atunci, demult, când îl credeam etern şi incapabil să schimbe oameni. Vedeam schimbări ale lucrurilor, schimbările oamenilor le-am observat după multă vreme, inclusiv pe ale mele. Iar dispariţiile, despre ele ştiam doar din auzite, au început să mă apese mult mai târziu. Dar nu despre dispariţii vroiam să vorbesc. Timpul am început să mi-l preţuiesc altfel abia după ce am trecut de patruzeci şi cinci de ani. Până atunci îl lăsam să treacă pe lângă mine, începeam să îi bănuiesc esenţa şi ireversibilitatea dar nu pot afirma cu tărie că îi recunoşteam importanţa. Timpul trebuia să treacă, asta era singura lui menire, iar eu săream dintr-o oră în alta, dintr-o zi în alta, aşteptând sfârşiturile de săptămână în care să îmi pot uita de probleme şi să mă dedau la excese. Cum spuneam, pentru că nu pot – şi nici nu puteam, sau nu vroiam – să fiu nici femeie de serviciu, nici taximetrist, nici barman, m-am făcut profesor. Nu pot spune că am avut vreo chemare, poate doar aceea înspre umilinţă. Altfel, în alegerea profesiei mele nu m-am ghidat nici după înclinaţii nici după talent. Mi-am spus că neapărat trebuie să devin profesor, profesor de limbă română, pentru că mi se părea imposibil ca, prizonier al regulilor gramaticale, al principiilor limbii, al formei fixe şi neschimbate a cuvintelor, să nu devin într-o zi şi scriitor. Mărturisesc, talentul meu lipseşte cu desăvârşire, dar este compensat de statutul de profesor. Cuvintele nu au taine faţă de mine, sintaxa mi se întinde supusă la picioare, estetica frazei nu este neapărat să vină din talent ci din ştiinţă, deci… Deci! Aşa îmi spuneam, oricine care ştie să turuie, chiar şi trezit din somn, regulile şi restricţiile gramaticale, oricare nimeni, aşa ca mine, care poate pretinde că stăpâneşte pe deplin înţelesul cuvintelor este mai îndreptăţit să fie scriitor decât orice posesor şi depozitar de talent. În plus, mereu mi-am spus că a fi scriitor nu este o chestiune de esenţă umană ci de ştiinţă, de cunoaştere.

          Dacă eram scriitor aş fi putut să scriu cu adevărat. Dacă aveam talent aş fi fost cel mai bun. Şi totuşi, iată-mă înşirându-mi gândurile pe care nu am curaj să le las libere în absenţa unui pahar umplut cu stimulent alcoolic. Scrisul m-ar fi scos din mulţime, cu siguranţă, dar şi alcoolul o face, şi nici asta nu este de lepădat. Timpul! M-am îndepărtat de la subiect… Timpul este resursă epuizabilă. De aceea încerc să îl folosesc notându-mi în acest jurnal gândurile chiar înainte ca ele să îşi aibă rostul. Îmi place să mă simt unic. Iată, este luni, dar jurnalul meu este scris până sâmbătă, ca să aibă ce conţine, pentru că s-ar putea să nu am timp. (Cine mai face asta, să îşi noteze în jurnal, în avans, lucruri care nu s-au întâmplat încă)?! Aşa cum i-am spus şi editorului care m-a căutat cerându-mi o întâlnire. “Domnule profesor, mai vreţi să fiţi scriitor? Haideţi să ne întâlnim şi să discutăm câteva detalii”. “Nu pot, domnule editor, nu pot”! Primul impuls a fost să îi răspund: “Nu pot, domnule editor, nu am talent”! Mi-am muşcat limba şi am invocat lipsa de timp. “Nu am timp”! Pentru că dacă aveam talent puteam să fiu cel mai bun, pe când aşa, doar teoretic, cuprins uneori de stupiditatea grandomaniei, îmi spun că, datorită statutului meu de profesor, datorită îmblânzirii pe care am impus-o limbii pe care o stăpânesc cu desăvârşire, sunt cel mai îndreptăţit dintre oameni să scriu o capodoperă. În cele din urmă m-a convins, ne vom întâlni.

Înşiruire de cuvinte fără valoare

          Omule, când ai mers ultima noapte pe stele albastre? Întreb, pentru că nu vreau să te alatur imediat altora despre care ştiu că sunt idioţi patentaţi şi nu cred în valoarea visului cu ochii larg deschişi înspre departare… Să ştii, sufletul cunoaşte tristeţea doar atunci când tremură cuprins în profunzime de golul agoniei şi, destrămat în iaduri perpetue, alunecă încet din edenul pierdut sub întinsul întunericului cuprinzător şi mort. Atunci, fugar şi temător de lavă, îşi duce suspinând a groază chinul răsfrânt etern peste amintire, iniţiind uitarea celor lipsite de rost, acoperind răni sângerii cu cenuşa dătătoare de amnezii binecuvantate. În luptele cu reflexia sinelui neputincios din oglinda nemişcată apare disperarea  metalică a spiritului zdrobit de deziluzie care, îngenuncheat în rugăciunea inutilă, uitând clipa ultimei suflări, cade inert.