Împăcare

          Era tristă, posomorâtă și mă privea aruncându-mi din ochii vii reproșuri nerostite. Știam cât greșisem față de ea, față de mine, față de noi… Și pentru că durerea ei mă durea pe mine i-am mărturisit. I-am spus că ochii îmi sunt fermecați de frumusețea ei, chiar și atunci când sunt închiși. Am recunoscut că de mult nu mai respir, doar îi inspir parfumul. Acum știa că nu îmi doream decât să îi mângâi părul, să îi ating obrazul și să îi cuprind buzele între buzele mele, pentru a îi împleti răsuflarea cu a mea, legându-ne în acest fel pentru măcar o clipă care ar fi putut deveni veșnicie.

          Am fost uimit să îi văd ochii înseninându-se, colțurile gurii ridicându-se la început imperceptibil, zdrobind tristețea cu care încă încerca să ascundă zâmbetul. Mâna mi s-a întins către bărbia ei, degetele mele au cuprins-o, întorcându-i capul spre mine. A tresărit, s-a zbătut pentru ultima oară în interiorul ei și m-a privit. I-am șoptit “te iubesc”… A înțeles că privirea mea nu se va mai depărta de ea, că va distinge în bezne, invariabil, numai silueta ei, numai zâmbetul ei… și dintre genele ei răsări soarele.