Ca la ocazii

          Are rumânu‘, de ceva ani încoace, prostul obicei de a ura, când prinde ocazia, „să fii sănătos şi la pungă gros”! Bine că la pungă şi nu la paloş – îmi spun, bucuros că au trecut vremurile în care ne băteam ca chiorii cu turcii, cu tătarii, cu oricine ne prindea la cotitură. La cotitura istoriei, bineînţeles. (Nu că nu ar fi ajutat şi atunci pungile groase, poate mai mult decât orice paloş.) Dar pentru că tot s-a născut poet rumânu‘ ăsta, a găsit că e inspirat să rimeze sănătatea cu grosimea. Măcar atât! Şi apoi, dacă mai musteşte de ceva creativitate, împricinatul urător porneşte să adauge o listă întreagă, uneori de-a dreptul pantagruelică, de gânduri bune. Dacă nu poate, măcar se simte împăcat că a urat de grosime.

          În împrejurări care necesită urări, nesimţindu-mă deloc ca aparţinător clasei poeţilor mai sus invocaţi, mă trezesc în situaţia ridicolă de a-i face pe câte unii să se crucească. Nu de alta, dar de la o vreme am învăţat şi eu să urez şi de sănătate. Şi după aceea să-mi cârpesc urările cu câte altceva. Cum ar fi, de exemplu, să ai norocul ca viaţa ta să conteze. Pentru unul, pentru doi, pentru zece oameni. Pentru că degeaba ai parte de viaţă lungă în care nu ai făcut ochii cuiva să zâmbească sau să plângă. Pentru că zadarnic îţi târăşti traiul dacă nimănui nu-i pasă dacă o faci sau nu. Pentru că viaţa, indiferent cum ne este ea, trebuie să aibă un scop. Şi uneori scopul nu este să fii fericit, ci să aduci fericire. Eu asta aş ura cuiva, dacă ar fi cazul. Să aibă puterea să aducă fericire şi să trezească iubire, şi sănătatea să îl sau să o ajute să o facă pentru cât mai multă vreme. Iar celor care îşi spun că încă nu au reuşit, le mai urez puterea să nu renunţe. Abia apoi „La Mulţi Ani!”-ul de rigoare.

Soi de confesiune

          Posibil ca azi să fi fost o zi potrivită pentru confesiuni. Poate pentru că o bucurie nu vine niciodată singură. Sau, ca necazul, mereu însoţit de alte belele, mă şi văd cutreierând pe străzi, invitând până şi cerşetorii la o băută – că deh, berea tot aliment e, cine are nevoie de pâine pe căldurile astea?! Şi, pentru că – dacă tot vorbeam de confesiuni – americanii afirmă sau confirmă că barmanii sunt cei mai buni psihologi, deci cine are nevoie de cabinete sterile în loc de pahare pline?! De-asta ziceam de confesiuni, că uneori se fac cu drag, alteori cu indiferenţă, mai ales în crâşmele americane. Problema, totuşi, e că totul pleacă, dacă nu de la iubire, din ea. Dar cum vorbeam cu cineva în faţa unui pahar înspumat, cei care dau vina pe sentiment sunt, de fapt, cei incapabili să îl trăiască. Aşa cred acum.

De duminică

          Ştiu eu pe cineva – nu spun cine, persoană importantă – care şi-ar fi încleştat pumnii a nervi dacă m-ar fi auzit spunând râzând: „cine naiba să mai scrie pe căldurile astea?! S-au dezbrăcat femeile”! Şi dacă nu pumnii încleştaţi, cu siguranţă mânia lui Dumnezeu s-ar fi abătut asupra mea sub formă umană, numai aşa, ca să mă înveţe minte să mai iau lucrurile serioase în derâdere. Pe de altă parte, asta este una din părerile pe care mi le-am fundamentat de-a lungul timpului – femeia nu este obiect de batjocură.

          Şi uneori, când mă mai joc prin delirurile mele, fie că mă pretind nebun, scriitor sau bărbat, îmi vine să şoptesc o chemare. Aşa cum am şoptit cândva, sau aşa cum mi se pare, când mă cuprinde spaima de ceea ce va veni, că mă cheamă Cerul şi îmi cere să nu îi întorc spatele. Aşa cum… bine, recunosc, aşa cum aş întoarce spatele şi acesteia şi celorlalte duminici care îmi vor urma. Să vă fie suportabilă!