:)

          Și uneori te mai întrebi în cine să mai ai încredere, pentru că în tine nu mai poți să ai. Nici în femeile care își mint iubirea. Nici în bărbații care își declară prietenia cu lovituri de bici. Nici în tine, asexuatul, care caută. Caută orice, doar viață nu. Și abia atunci, aruncându-te cu capul între țâțele de vacă nemulsă ale vieții, îți spui: “Aici îmi e locul”. Și începi să le sugi, sperând că în loc de lapte dau rom.

Reclame

Word!

          Femeia murise. Murise de prea mult timp, nu își mai aducea nici ea aminte de când. Îi rămăsese trupul. Un trup pe care îl oferea câte unui fost iubit atunci când vreunul își amintea să o viziteze, cu o mână de lalele în pumn, cu câteva vorbe dulci pe buze și cu certitudinea că va obține ce dorește. Așa ne spunem toți, disperarea umană este doar un alt mod de a obține ce dorim, și nu sunt de condamnat nici bărbatul nici femeia. De condamnat poate fi Dumnezeu. Și dacă nu el, liniștea. Liniștea care se așterne după ce obții ceea ce îți doreai, doar pentru că oamenii, de mai multe ori decât cu rațiune, sunt dotați cu rușine. Cine, în definitiv, nu se rușinează să spună “Asta îmi doream de la tine, speranțele tale nu sunt problema mea”?! Dar uneori liniștea poate fi binecuvântare. Pentru că îți lasă capul să rămână pe umeri.

….

          Îmi propusesem cândva să recurg la o metodă care de prea multă vreme îmi este străină – aceea de confesiune. Priveam în jur, printre feţele care mă înconjurau, căutând pe ele nepăsarea. Pentru o confesiune sinceră este neapărat nevoie de un popă sau de nepăsare. Iar eu, mărturisesc, sunt certat cu popii. Negăsind pe niciun obraz, în niciun ochi, certitudinea că nu voi fi judecat, m-am întors înspre mine, pregătit să mă dedublez şi să mă confesez mie. În definitiv, exerciţiile de imaginaţie nu dăunează niciodată, dimpotrivă; deşi trebuie menţionat că au posibilitatea să nască iubiri puternice, de sine sau de alţii.

          Privindu-mă într-o oglindă imaginară, mi-am amintit – şi să mi se ierte lauda de sine – că într-o revistă apăruse, cândva, un text al subsemnatului despre un om care îşi odihnea viaţa pe o bancă. Nu mi-l mai amintesc, de fapt dacă mi l-ar arăta cineva aş spune că nu l-am scris eu. Respectivul om gândea – gândea prea mult pentru gusturile mele din anumite momente; de aceea l-am lăsat să treacă în uitare, el, textul, eu, totul. Mi-am reimaginat scena; nu un om şi o bancă – una solitară, care să suporte gândurile unui rătăcit, ci o cârciumă plină de fum de ţigară, un pahar aproape gol şi un om cu capul sprijinit pe braţ, cu privirea indreptată, de sub pleoape aproape închise, spre cine ştie unde. Acela ar fi trebuit să fiu eu, sau personajul meu. Pentru că, în anumite momente, se întâmplă ca până şi gândurile să ne tacă. Şi m-aş fi întrebat într-o vreme dacă liniştea pe care o caută fiinţa umană nu este, de fapt, decât tăcerea gândului.