Şi dacă, înainte să moară, Dumnezeu s-o fi uitat în oglinda omenirii dorindu-şi… Posibil ca de la o vreme religiozitatea să fie simplă inerţie. Duminică suportabilă!
Arhive pe etichete: de duminica
De duminică (obiceiuri proaste)
Urla cineva în Piaţă (nu la proteste) „Dumnezeu a murit!” Şi mai şuşoteau unii, pe la colţuri, că literatura care atinge puterea divinităţii e perimată. Acultându-i pe toţi mă întrebam de ce aş mai urî duminicile. Tocmai pentru că acele zile sunt raportate fie la divinitate, fie la iubire. Duminica ar trebui să existe numai pentru credincioşi şi pentru îndrăgostiţi. Şi ar mai fi ceva, în iubire bărbatul nu se raportează decât la Necuprinsul Cerului şi la Femeie. În rest… duminică suportabilă!
De duminică
Orice s-ar spune, o zi de duminică rămâne o zi de duminică. Poate şi lumea şi Cerurile ar fi fost altfel dacă în ziua lui de pauză Dumnezeu, în loc să îşi odihnească nu numai spiritul ci şi mintea, ar fi ieşit la bere cu cineva încă de sâmbătă seara. Sărmanul, nu ştia că prietenii nu ţi-i găseşti printre nori, ci pe Pământ. Cred că de-asta ne-am pricopsit eu cu iubirea, El cu duminicile; El cu duminicile, eu cu dispreţul faţă de ele. Zi suportabilă!
De duminică
Duminică – zi de iubire, spun unii, deşi mie tocmai aceia care insistă să îi convingă pe alţii de dreptatea lor în privinţa Cerului îmi par irecuperabili. Dar Doamne fereşte să murim tocmai de iubire, pentru că, se spune, aşa boală chiar nu are leac. Duminică suportabilă!
De duminică
M-am trezit într-o dimineaţă pe la prânz, chiar dincolo de el, şi descopăr că îmi terminasem lucrul. Lucrul, nu menirea! Următoarea zi – culmea, duminică! – mi-am dat seama că mă bucurasem degeaba. „Abia de acum vine partea grea – aşteptarea. Aşa că să vedem şi cu manuscrisul ăsta când îi lovesc (sau când m-or lovi ei cu el pe mine). Până atunci, mi-am spus, ar trebui chiar de azi să îmi caut alţi dumnezei”. Duminică suportabilă!
De duminică
Eu o spun de multe ori, fie sincer, fie cu înfumurare: “eu sunt dumnezeul meu”. Se mai uită unii chiorâş, unii uimiţi, alţii ucigător, morţi de foame care prin privire îmi transmit că nu sunt eu cel pe care l-au văzut ei. Oameni şi oameni. Bucuria mi-a venit când după o noapte bahică m-a izbit o idee, cam aşa, ca un pumn în faţă, ca un tanc rusesc care mi-a trecut peste oase, ca o zi de duminică normală. Am notat-o, scurtă cum e, cred că o voi relua. Totuşi, duminică suportabilă!
De duminică
Ce mi s-a părut întotdeauna ciudat în religie este uitarea de Dumnezeu. Fanaticii, în definitiv, sunt cei care aruncă în derizoriu tot ceea ce pretind că apără. Ceilalţi, bigoţii, uită peste săptămână de Ceruri, dar îşi amintesc subit în fiecare zi de duminică, rugându-se fierbinte pentru iertare. Mai sunt alţii, moderaţii, care uită peste an şi îşi amintesc doar la marile sărbători să se veselească, indiferent dacă mai ştiu sau nu poveştile spuse din bătrâni. Ce îmi place la ei este că îşi umplu casele cu miros de mâncăruri, nu de tămâie. Şi mai sunt alţii care au uitat complet totul şi, pentru a nu îşi arăta memoria slabă, pretind că nu cred în nimic. Nu, cu siguranţă nu sunt singurul care spune: „Dumnezeul meu sunt eu”. Nu este egoism, este mai degrabă o formă de iubire nu neapărat de sine, pentru că, dragi credincioşi, cel mai probabil, dumnezeii este posibil să nu fie înzestraţi cu atributul perfecţiunii; doar în ochii celor care scâncesc rugăciuni şi ridică ode. Duminică suportabilă!
De duminică
Mi se mai întâmpla să fiu luat de mânuţă şi să fiu împlântat într-o strană prin cine ştie ce biserică de la capătul lumii. Puţea a tămâie, a credinţă şi a supunere. Apoi am crescut şi foarte rar, pe la evenimente nefericite, mai puneam piciorul prin sanctuare. Când se întâmpla, totuşi, mai vedeam câte o femeie frumoasă prosternată. Nu, nu ştia ce se întâmplase în ceruri de la bietul Friedrich încoace… Duminică suportabilă!
Nevermore 