Ura şi la gară! Sau poate nu; politic

              Pe Adina nu aveţi de unde să o cunoaşteţi. O fată simpatică, minionă, tunsă franţuzeşte. Veselă. Zâmbitoare. O urăsc!

            Amicu’, urăşte şi el… Nu pe Adina, dar urăşte, instinctiv şi profund, cu dăruire. I se încleştează dinţii şi i se injectează ochii dacă privindu-l superior şi absent, adică, mai degrabă părând deloc interesat, mustind de ironie muşcătoare, îi spun doar un cuvânt: “băse”. Nu e o greşeală, nici scăpare – cuvântul nu merită majusculă…

            Mi se pare stupid să văd în jurul meu oameni mai mult sau mai puţin inteligenţi sfâşiind vălul raţiunii şi devenind asemeni animalului, plini de furtuni de pasiune prost canalizată, cu venele de la tâmplă prea mult umflate şi cu inima pulsândă bătând aproape auzit, ca un clopot al vreunei catedrale necesare mântuirii unui neam, înflăcărându-se pe marginea chestiunilor politice. Nu, nu spun că frâiele unei ţări, puse cândva în nişte mâini, nu ar trebui să ne mai pasioneze sau să ne mai intereseze. Dimpotrivă… Dar nu aici, nu în România.

            Se poate spune despre băse orice. Că e chior, că e chel, că e manelist (nu primea el degeaba dedicaţii muzicale de la un anumit post de televiziune), ca e matelot, că e beţiv, că e curvar… Nu. Curvar nu e, el nu are gusturi la femei. Deşănţarea cu o femeie culeasă în vreun club de fiţe şi aceea cu una care nu ar face faţă concurenţei nici măcar pe centura Bucureştiului, nu este decât o întărire a spuselor mele – băse nu are gusturi la femei. Şi nu e doar atât, se mai pot spune multe, şi nenumărate, şi la fel de bine, cât mai multe potopuri de înjurături pentru că individul le merită cu prisosinţă. Dar mai este un lucru de spus despre el, unul singur care, privit de pe o anume falie a raţiunii, nu poate decât să stârnească un sâmbure de admiraţie. Este un supravieţuitor. Se vede că e matelot, ştie perfect ce să facă în timpul furtunilor!

            Totuşi! Nu ştiu exact cât de supravieţuitor este băse în esenţa sa şi cât de mult a fost ajutat, de data aceasta, să supravieţuiască. Într-un fel sau altul, românii l-au ajutat, chiar dacă suntem cu toţii atât de sătui de el încât, în secret, în fiecare noapte ne creăm planuri de emigrare, aşa cum un deţinut visează să îşi scormonească zidurile celulei înspre libertate. Să nu fiu înţeles greşit, sunt orice doriţi, nu băsist. Nu am boicotat referendumul pentru că nu am vrut să îl ajut să supravieţuiască lamentabil, dar am votat conform conştiinţei mele. Nu cu băse, ci împotriva caţavencilor care cu calupuri de dinamită legate de veste au atentat la pseudo-democraţia românească – aceea căreia, culmea! tot ei, atentatorii, îi sunt părinţi. Problema cu aceşti părinţi, este că, deşi a trecut timpul peste ei, au rămas aceiaşi, doar şi-au mai schimbat, pe ici pe colo, măştile, pentru a fi mai greu de recunoscut de ochii orbiţi. Şi chiar dacă greşesc eu şi măştile nu sunt nici măşti nici marionete, şi cu adevărat s-a schimbat ceva, dacă mă întrebaţi pe mine, principiile le-au rămas aceleaşi, la fel de sterile, de sterpe, de lipsite de viziune, doar înceţoşate de eternă foame.

            Clasa politică românească nu merită nu înflăcărări, nici măcar priviri neruşinate şi deocheate, ca acelea pe care un îndrăzneţ le poate arunca unei dame prea de consumaţie. Cât despre încredere, eu am mai mare încredere că înainte de a sfârşi de scris aceste rânduri mă va cuprinde mâna rece a morţii decât că politicul, politica şi partidele din România sunt ceea ce ar trebui să fie.

            Ura, dacă aş fi întrebat, derivă din teamă. Din teamă nedefinită, de obicei, şi din suferirea unei nedreptăţi. Combinate, nedreptatea şi teama de încă una, neîncrederea în echitate şi orgoliul călcat în picioare de actul săvârşitor de nedreptate, precum poate şi alţi factori, generează vibraţia, nasc ura – ura ca reverberaţie a sufletului şi a individului, din toate profunzimile sale. De aceea pot da dreptate celor care îl urăsc pe băse cu patimă, dar nu îi pot înţelege. Sau, dacă ar fi să înţeleg, aş face-o doar spunându-mi că ei simt nevoia să urască, şi dacă pe băse nu l-ar fi chemat cum îl cheamă, cu siguranţă l-ar fi chemat altfel. Sufletul, aşa cum are disponibilitate la iubire, are şi disponibilitate la ură.

            Eu nu sunt ca Amicu’, nu îl urăsc pe băse, îl dispreţuiesc aşa cum dispreţuiesc tot ce ţine de românismul politic, de partide, de aceşti “toţi o apă şi-un pământ” angrenaţi în mecanismul ros de cancer al politicii. În schimb, o urăsc pe Adina. A fost o vreme în care într-un grup de prieteni mi se spunea “Prinţesa”. După apariţia Adinei…! Acum, dacă cineva din respectivul grup spune “am vorbit cu Prinţesa”, toţi ceilalţi întreabă: “cu care din ele”? Şi aşa devenim, treptat treptat, „toţi o apă şi-un pământ”, personalizaţi prin depersonalizare…

            Spuneam, ura este generată de o nedreptate suferită, sau de o teamă, una mai mult nedefinită decât definită. Dar oare nu cumva ura care ne animă, tocmai ea, le permite celor pe care îi urâm să supravieţuiască? Nu ştiu dacă se merită să îmi pierd vremea căutând răspunsul – a supravieţuit băse pentru că este un supravieţuitor, sau a făcut-o tocmai ca efect al urii pe care o simţim cu toţii faţă de ceea ce reprezintă ticăloşia? Care dintre ele, dintre ticăloşii? Ambele, pentru că adevăr nu mai există de mult în niciuna dintre cele două tabere combatante, şi cu atât mai puţin dreptate. Şi totuşi, necenzurându-mi o opinie personală, pesediştii nu mă puteau cuceri decât dacă îl citeau pe Nietzsche. Nu l-au citit, n-au auzit de el, deşi, la vârf, i-au plagiat “Voinţa de putere”!

Vox populi, vox po-pulii

          În ultimele zile, beneficiind de această vacanță prelungită, mai mult sau mai puțin voit, am auzit frânturi de conversații, de declarații și de elucubrații televizate. Ca să nu fiu înțeles greșit de la început, mă simt obligat să declar că sunt apolitic, că nu scriu nimic la comandă, mai ales pe un blog care se dorește a fi unul literar. Ca atare aceste articole sunt exerciții de scriere și dacă ating, uneori, probleme sensibile, cu atât mai bine.

          Revenind la cele auzite, mărturisesc că primul lucru la care m-am gândit a fost vocea poporului, această voce care nu se mai aude din pricina călușului pe care ni l-a pus această ceată de caricaturi politice, veșnici cațavenci, brânzovenești și farfurizi. Vox populi vox Dei – vocea poporului este vocea lui Dumnezeu – spune un vechi dicton atribuit lui William de Malmesbury istoric englez din secolul XII. Originile acestuia, însă, datează din anul 798, dacă nu chiar mai devreme, expresia fiind reținută într-o scrisoare a lui Alcuin, un savant din rândurile clerului, către Charlemagne. Interesant este că actualul dicton a derivat dintr-un citat care l-ar face invidios pe cel mai fervent popă, pătruns de menirea sa de a îndoctrina masele: „Nec audiendi qui solent dicere, Vox populi, vox Dei, quum tumultuositas vulgi semper insaniae proxima sit” – „Nu plecați urechea la cei care spun că vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, întrucât necumpătarea mulțimii este întotdeauna foarte apropiată nebuniei”.  Iată deci, principiul fundamental al (pseudo)democratiei moderne cu care ne lăudăm atâta a fost emis într-un mod atât de plastic exact de un personaj care se opunea cu tărie acestei voci a poporului.     

          În moderna și sclipitoarea democrație românească, totuși, se pare că este mult mai actual principiul emis de Alcuin. S-au întâmplat multe în ultima vreme… demiterea lui Pițurcă, relațiile încordate cu Moldova, împrumutul contractat de la FMI… Să încercăm să le luăm în ordinea crescătoare din punct de vedere prioritar… Demiterea lui Piți a venit pe baza rezultatelor execrabile obținute de generația născută din rebuturile rezultate din prelucrarea aurului generației precedente. Nesperat, e adevărat, dar oarecum normal (de ce normal, acum când e prea târziu?!). Vorbind despre o echipă națională, despre o echipă care reprezintă „țărișoara” noastră, opinia mea este că poporul (măcar cel interesat de fotbal) ar trebui să participe cumva la destinul reprezentativei. Nu trebuie nici să facem noi echipa, nici să votăm de fiecare dată un antrenor (ar fi penibil, având în vedere că unele formații au schimbat 7 antrenori într-un an competițional). Dar… ce ar fi dacă poporul ar avea puterea de a alege președintele Federației Române de Fotbal? I-ar conferi un mandat de 4 ani, l-ar lăsa să facă el cum îl taie capul… dar dacă nu merge bine vor avea și votanții o parte din vină. În momentul de față, însă, unul din cele mai uriașe filoane de publicitate pentru țara noastră se află în mâinile unor non-valori, sau cel mult, ale unor valori îndoielnice. Acolo, în spatele ușilor închise, aceștia hotărăsc/aprobă acordarea titlului unei anumite echipe, favorizează conducători care marchează mai mult (în euro, bineînțeles) și își bat joc nu numai de popor dar și de viitorul fotbalistic al acestuia. Dar asta să fie cea mai mare problemă a țării! Fie, pentru un trai decent accept să susțin o echipă care îmi reprezintă țara, dar nu îi aparține. Accept să tac, să… era să scriu „să mă bucur”… să mă întristez, să plâng, să fiu frustrat de rezultatele inimaginabile obținute, conștient că nu am  nici o putere să mă implic în destinele naționalei.

          Spuneam că demiterea lui Piți și căutarea unui nou antrenor pentru echipa națională este doar o conjunctură fericită, acest lucru nu contribuie decât la înmulțirea rândurilor acestui post critic idealist. Dar așa sunt, un idealist convins. Nu știu dacă undeva în lume poporul merge la vot să aleagă președintele federației, dar… într-o formă idealistă de gândire așa ar fi logic și normal. Să trecem, totuși, mai departe, la reparația istorică despre care se vorbește atâta, ideea populist-băsesciană de a atrage electorat din Republica Moldova. Cum? Prin acordarea cetățeniei. Cu siguranță moldovenii vor fi recunoscători față de cel care se interesează, brusc, atât de intens de soarta lor. Nu spun că nu îi deplâng pe frații noștri de peste Prut, nu mă opun să le venim în ajutor, dimpotrivă, cer acest lucru dar… nu prin asemenea elucubrații politice, nu prin asemenea tembelisme care nu numai că ar dinamita relațiile cu Republica, dar ar face și Uniunea să se uite chiorâș la noi. Oricât de mare plăcere îmi face să îl înjur pe Marko Bella, nu pot să nu îi dau dreptate în atitudinea de opoziție față de măsura de acordare a cetățeniei române unui sfert din populația Republicii Moldova. Normal, el (nu pot spune dânsul) are motivele sale insidioase și netrebnice, eu pur și simplu sunt un român rațional. Așa că, hai să ajutăm Republica, dar să o ajutăm în așa fel încât să nu le facem nici lor un rău mai mare, dar nici să nu ne dăunăm nouă după luptele „seculare” purtate vreme de douăzeci de ani. Dar cum nu mi s-a cerut părerea, aceste probleme ar trebui să fie studiate și rezolvate de diplomația de elită a țării cu care, din păcate, nu avem de ce ne lăuda. Sau fie, să acordăm cetățenia, dar să o facem  cât se poate de democratic. Această problemă este cu siguranță de interes național și ar trebui supusă atenției poporului român sub forma unui referendum. Dacă ne dinamităm poziția atinsă atât de greu, dacă ne stricăm relația cu UE, dacă ne vom lua de piept cu Voronin, măcar să o facem pe barba noastră, nu pe o idee avută de Băse bându-și șprițul de prânz. Aplicarea principiului vox populi vox Dei este, însă, imposibilă cu această constituție promulgată prin mijloace să spunem dubioase de alte personaje abracadabrante din peisajul românesc. Legea fundamentală prevede că Președintele României (…) POATE cere poporului să își exprime, prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național. Interpretarea acestui text, însă, ne duce la concluzia că Președintele va face ce vrea mușchiul lui multilateral dezvoltat, așa cum s-a făcut și cu împrumutul de la FMI. Ni se poate cere opinia, dar politicienii sunt fie prea ocupați, fie prea plictisiți să mai ia în seamă mioarele pe care cu onor le păstoresc.

          Și ca să pună capac, un ilustru membru al unui ilustru și de tristă amintire partid, (nu dau nume pentru că și publicitatea negativă este tot publicitate) îmi apare pe sticlă și îmi spune că nu lăsăm la ananghie românii, că vom sări acolo unde este nevoie pentru apărarea intereselor românilor, a românimii, a României… că vocea celor oprimați nu va rămâne fără ecou. Dar unde erai stimabile, dacă bunul simț îmi permite să te numesc stimabil, când în Spania se difuzau cântece anti-românești, unde erai când românii din Italia trăiau cu teama că își vor pierde viața?! Unde ești când poporul geme sub jugul pe care i l-ați pus în cârcă prin contractarea unui împrumut nemaiîntâlnit în istoria noastră?! Unii erau prea departe ca să le auzi vocile, alții icnesc, se poticnesc surd, gem… dar nu mai au puterea să strige către cer.

          De la înălțimea fotoliilor conducătorilor noștri, din nepăsarea lor, din urmărirea interesului propriu în mod primordial, datorită multor altor factori pe care nu mai vreau să îi enunț, România dă naștere unui nou principiu, îndrăznesc să spun, viitor de aur al democrației românești. Vox populi, vox Dei? Nuuuu…. Vox populi, vox po-pulii.