..

          Pentru că o vreme mă părăsiseră ideile multiple m-am trezit spunându-mi: „să vezi că aici se termină. Aici se termină totul”. Până şi cuvintele de pe degete mi se părea că se scurg pe hârtie ca ultimele suflări din pieptul unui om. Înspăimântat, mânat de doza necesară de narcisism, m-am repezit la oglindă să văd dacă îmi dau sufletul. Până să ajung acolo, între apele ei, au început să se învârtă spaimele: „ne naştem din nimic şi devenim nimic”. Mai târziu, privindu-mă şi lăsându-mi spaimele să îşi facă mendrele, m-am contrazis: „Pot să spun despre mine multe rele, dar nu m-aş autocaracteriza ca fiind un vierme. Nu am ros niciun sicriu până acum”. M-am mai gândit, fulgerător, inconştient, la filosoful acela care afirma că doar din orgoliu crede în Dumnezeu. Din orgoliul care îi cerea să creadă că are în el o scânteie de divinitate, nu un sâmbure de primată. Şi chiar înainte să mi se stingă luminile, aproape gata să îmi înfrunt singur Haosul, l-am contrazis gândindu-mă la ce m-au lăsat ochii să văd uneori. „Dacă venim din nimic, devenim nimic. Dar uneori, chiar dacă am veni din nimic, devenim maimuţe”. Aşa, ca un apeiron care dă naştere contradicţiilor.