Despărţiri

          Ceea ce mi se pare ciudat este că, storcându-mi creierii şi scotocind în mine, aproape am ajuns la concluzia că o Săptămână a Urii nu ar fi suficientă, nu ar putea cuprinde toate lucrurile pe care le urăsc. Deşi – la fel de ciudat – unele lucruri la care m-am gândit, fără să le pun încă pe hârtie, ajung să conveargă, să se întrepătrundă şi să devină mici secţiuni de ură care ar consuma doar timpul, fără să îşi aibă rostul. Aş fi fost tentat să îmi dezlănţui ura împotriva manelei dar, privind-o ca pe un mod de deconectare al cimpanzeului de la grijile vieţii, îmi dau seama că aş părea exagerat şi aş deveni preţios. Şi preţiozitatea o urăsc, dar nu mă voi lega de ea pentru că „Hommo sum!” şi cu siguranţă am şi eu bubele mele în cap, pe care nu mi-ar plăcea să le zgândăre alţii.

         Totuşi, ceea ce urăsc cu neîmpăcare şi la un nivel de idealism naiv le-aş vrea dispărute sunt despărţirile. Am fost învăţat să salut, la venire şi la plecare, dar un anumit tip de rămas bun”, acela care nu mai lasă loc pentru nimic în faţă, eu nu prea ştiu să îmi iau. Cred că de aceea în destule rânduri am stat mereu pe loc, mimând aşteptarea, până când mi-a fost rostit mie. În alt rând, deşi nu mi-am dorit, a trebuit să îmi iau rămas bun deşi nu mai aveam de la cine. Cum altfel să ne împăcăm cu noi dacă nu ne închidem capitolele vieţii?! Şi chiar dacă unele împăcări sunt mai grele decât altele, ele intervin, cred, în baza unei despărţiri dorite, căutate, sau impuse. Impuse de oameni sau de legi pe care nu le înţelegem.

         Într-un proiect viitor hotărâsem să merg pe un fir de idee: ne naştem singuri şi murim singuri. Şi totuşi, dacă invocăm atât de mult singurătatea aceasta, de ce nu trăim singuri?! Poate pentru că o asemenea concepţie nu este decât un paliativ raţional care să atenueze durerile despărţirilor. În definitiv, ele nu apar decât pentru că trăim sau pentru că murim, pentru că trebuie să ne trezim la un anumit moment singuri şi să ne minţim. Transpunând şi amestecând puţin planurile şi domeniile, singurătatea nu este decât o „restitutio in integrumpe care Dumnezeu o acordă omului singur. „Doamne, redă-mi singurătatea în care m-am născut”! mă văd clamând în nopţi goale lovite de nebunie. Probabil a îţi cere singurătatea este o nebunie la fel de mare cu aceea de a crede în Dumnezeu. E o părere; deşi, tocmai în baza acestui fir pe care îmi construiesc raţionamentul, realizez cât de mult urăsc despărţirile. Eu nici de Dumnezeu nu m-aş despărţi, ar rămâne mai puţine lucruri de care să mă plâng şi de care să râd. Cu atât mai mult m-aş ţine cu dinţii de clipele în care nu mă despart de nimeni şi de nimic, în care oamenii pe care îi vreau sunt lângă mine, ca într-o utopie, ca într-un mic orăşel oniric caracterizat de fericire şi de iubire.

       Cu sau fără iubire, despărţirile ne sunt mai puternice decât voinţa şi, din păcate, chiar dacă alţii nu pot vedea cu ochiul liber, unele înfrângeri prea ne schilodesc. Dar, poate, ne binecuvântează cu ură.

Rătăciri şi blesteme; sau invers (?)

          Există suflete între care se crează legături pe care nu le pot şterge nici viaţa nici moartea, nici oamenii nici animalele – acele creaturi umblătoare pe două picioare, înnobilate cu titlul de “om” deşi nu conţin niciun sâmbure de umanitate. Aş vrea să îmi pot explica, dar nu sunt capabil să găsesc nici logica, nici fundamentele pe care mi-aş putea sprijini vreo teorie. De multe ori simţirea este cel mai bun postulat şi căutarea unor dovezi, la fel ca emiterea unor principii, este complet inutilă. De aceea fac, chiar dacă greşesc şi ştiu că greşesc, ceea ce simt, fără să mă gândesc la vreo consecinţă pe termen mai lung sau mai scurt.

           Am învăţat, când eram mic, că este tare urât să înjuri. Şi a fost o vreme în care am dispreţuit vulgaritatea mai mult decât lipsa de politeţe, de aceea înjuram mai cu perdea – de fapt nici măcar nu înjuram, drăcuiam doar. Apoi, dintr-un spirit de frondă, m-am deprins şi cu vulgaritatea înjurăturii, începând să îi cunosc, totodată, părţile bune şi beneficiile, nu numai aparenţele condamnabile. Umblă o vorbă, pe la noi, cum că trebuie să fii cu omul om şi cu porcul porc. Adică, în cele din urmă, tot o aplicare a legii talionului, dar şi a normalităţii, pentru că fiecăruia trebuie să i se vorbească pe limba lui pentru a se evita orice urmă de dubiu şi vreo probabilitate de a nu fi înţeles mesajul.

         De blestemat, însă, nu am mai blestemat niciodată, pe nimeni; pe nimeni altcineva decât pe ea, cea care trebuie să mă aştepte. Adevărat, am făcut-o ca răspuns la o provocare, la blestemul absenţei ei pe care mi l-a aruncat în spinare. Mă trezesc uneori că îmi pare rău că am făcut-o, deşi, ca raportare la principiul echităţii, nu pare corect să fiu captiv singur între pereţii unui sălaş numit rătăcire. Mă consolez cu gândul că nu se poate altfel, că suntem prea strâns legaţi ca să plece definitiv doar unul, şi dacă se întâmplă, prin absurd (deşi absurdul este una din principalele caracteristici umane), ca unul să plece, neapărat trebuie să aştepte, oriunde ar fi, pe celălalt.

          Nici nu mai ştiu dacă în baza vreunui blestem sau în baza legăturii dintre suflete două entităţi, despărţite pentru o vreme, sunt nevoite să rătăcească până la mai apropiata sau mai depărtata reîntâlnire. Avantajul absenţelor este că mereu vor alimenta sentimentul şi comunicarea, pentru că între reîntâlniri mereu este un segment de timp care trebuie umplut cu întâmplări; iar acele întâmplări vor fi cândva depănate, amintite, dezbătute, atunci când timpul şi trecerea lui o vor permite, fie în zbor purificator printre nori, fie în veşminte pământene reîmbrăcate.

           “Să mă aştepţi”! am interzis tiranic o îndepărtare mai mare decât aceea minimă impusă, împotriva căreia, oricât ne dorim, nu putem câştiga niciodată. Ce om are puterea de a îi împiedica pe alţii să plece?! Sunt momente în care nu ne mai rămâne decât legătura, înjurătura şi blestemul, iar ca o consecinţă a blestemului, rătăcirea. Chiar dacă, în funcţie de dimensiunea pe care o animă, timpul trece mai repede sau mai încet, iar unele rătăciri sunt mai nimicitoare de suflet decât altele.

//

          Mi se mai întâmplă, în momente de pierdere a lucidităţii, să îmbrăţişez aerul cerându-i, nerostit, să suplinească o absenţă. Şi am mai început să cred că absenţa este cel mai greu de suportat dintre blesteme; asta pentru că da, absenţa este un blestem pe care cei care pleacă, fie că vor fie că nu, ni-l aruncă pe umeri pe post de veşmânt strivitor.

          Sunt unii oameni care îşi află striviţi umerii, alţii cărora le este strivit sufletul şi alţii care strivesc în pleoape bucăţi de suflet menite să irige o amintire, ca o încăpăţânare de a menţine veşnic verde un stejar lovit în moalele capului de venirea iernii. Aşa cred, amintirile ne sunt stejarii pe ramurile cărora ne desăvârşim urcuşul înspre nori, pentru că ele ni se împlântă cel mai mult şi mai adânc în suflet dimpreună cu sentimentele pe care le protejează.

         Uneori suntem nevoiţi să îndurăm blestemele aruncate asupra noastră, chiar dacă sunt mai strivitoare decât injuriile şi umilinţele. Până şi eu, eu care pot orice, am învăţat că de unele blesteme este imposibil, nu ai cum să te fereşti. De aceea mi se întâmplă să îmbrăţişez aerul şi apoi să aştept manifestarea reciprocităţii, să mă îmbrăţişeze şi el, ca un intermediar, ca un împuternicit al altcuiva.

         Cel mai greu, totuşi, mai greu decât îmbrăcarea straielor blestemului, este de purtat răzbunarea. Adevărat, eu îmbrăţişez aerul, ca şi cum aş fi oprit pe cineva mereu lângă mine, nu în mine. De parcă ar putea cineva să oprească vreo plecare a altcuiva! Şi totuşi, într-un moment de luciditate precară, sau de vis fără sfârşit mult prea real pentru a fi iluzie, am blestemat şi eu, înapoi, ca o aplicare a legii talionului. “Să mă aştepţi!” aşa am spus, blocând, în acest fel, orice înaintare înspre necunoscuturi mie, pentru că unele suflete sunt construite să nu cunoască singurătatea de celălalt, chiar dacă în succesiuni de clipe se blestemă unul pe celălalt cu absenţe. Cât despre unele aşteptări, oricât ar fi ele de grele, la fel ca şi despărţirile, cândva tot se încheie, şi întotdeauna fericit, cu o îmbrăţişare.

 

Părăsire

          “Te părăsesc” i-am spus într-o noapte întunecoasă. Mi-am ridicat ochii spre cer, temându-mă că se va prăbuşi strivind totul în calea lui, transformând totul în vid, în nimic. În aer nu s-a desfăcut, însă, nicio prăpastie, iar cerul stătea la locul lui, întunecat şi inert, spectator anonim al unei piese de teatru teribil de proaste.

           “Ai pe altcineva”? m-a întrebat cu glas tremurat. Mi-a venit să râd.

           Am clătinat doar din cap, dezaprobator – “nu am pe altcineva”, mi-am spus. “Eu nu înşel… nu o fac decât atunci când simt, când ştiu, că povestea se apropie de final. Toţi suntem interesaţi de conţinutul basmelor, nu să auzim formula de sfârşit, cum încalecă povestitorul pe o şa. Niciodată nu am avut răbdare să ascult până la capăt infatuarea unui povestitor oarecare, un lăudăros care face o glorie nu numai din talentul său de a povesti, dar şi din acela de a încăleca. De a încăleca o şa… Dar nici nu am ascultat vreodată două basme în acelaşi timp, îmi este imposibil”. Ei nu i-am spus, doar am gândit-o. Tăcerea mea i-a părut o negare slabă, prea firavă pentru a fi crezută.

           “Măcar este mai bună ca mine”? Asta este veşnica întrebare. Poate nu e rostită întotdeauna, dar mereu se strecoară în măduva oaselor şi începe să mănânce, ca un vierme dezgustător care, ca să ajungă la cadavru, roade o bucăţică infimă de coşciug.

           “Nu este nimeni altcineva”, am răspuns privind-o. De parcă o poveste trebuie să se sfârşească numai ca să facă loc alteia. Poveştile se termină. Punct. Îşi pot purta ecoul o veşnicie, poate că cel care a ascultat una a plăcut-o atât de mult încât nici nu mai vrea să audă alta. Viaţa nu este ca o şezătoare la care se adună femeile şi, în timp ce cârpesc ciorapi, cos nasturi sau ţes, spun poveşti, ghicitori şi bârfe. Viaţa este altceva – o singură poveste trăită în mai multe capitole. O poveste al cărei inventator nu mai apucă să încalece pe o şa când o termină ci o porneşte, la pas, spre ceva necunoscut. Fără să mai aibă posibilitatea să se laude cu ce a reuşit să facă. Aia este treaba altora, a celor care rămân după el. Dacă rămâne ceva după el…

           Mi s-a părut că nu mă crede. Sigur este altcineva… poate mai bună ca ea. Cu siguranţă mai bună ca ea, măcar la un singur lucru. Mereu vrem ceva mai bun, nu lăsăm ce avem pentru ceva mai puţin bun. Decât dacă suntem nebuni sau proşti.

           Nu vedeam nicio urmă de disperare pe chipul ei. Nicio clipă nu i s-a citit în ochi fulgerul acela care aduce cu sine întrebarea “Unde am greşit? Cu ce”? Ea nu greşise, eu greşisem pentru că aveam pe alta.

           “Dacă nu ai pe altcineva, nu m-ai părăsi”. Din nou îmi venea să râd. Este ca şi cum o celulă i-ar reproşa unui deţinut că vrea să se mute în alta care, poate, are uşa mai puţin solidă, sau gratii mai subţiri la ferestre. Pentru o clipă m-am gândit că nu aveam ce face, că aşa era ea. Cine eram eu ca să reuşesc să o schimb? Încercasem să o fac. Cine eram eu ca să încerc să o schimb?! Acela care îi stătea alături… Dar “cine eram eu ca să nu reuşesc să o schimb?” este o întrebare pe care nu pot să o scuip decât în faţa unei divinităţi apucate de guler.

           Cerul întunecat şi tăcut nu devenea mai apăsător. Doar atmosfera pe care o împrăştia prezenţa ei – prezenţa aceea care se juca nervoasă cu propriile degete, care şi le împletea încercând, parcă, să confecţioneze la repezeală un lanţ cu care să mă mai reţină încă puţin. Nu sunt sigur, dar cred că m-a urât un moment gândindu-se că am păcălit-o, că eu aveam o alternativă în timp ce ea nu avea. În ochii ei deja mă vedeam la braţul alteia, priveam primul nostru sărut, prima floare dăruită, prima noapte… Nu, acolo s-a oprit, nu a avut puterea să îşi închipuie prima noapte, doar spiritul meu anticipativ i-a luat-o înainte.

           M-am ridicat. Aş fi vrut să îi sărut creştetul, să îi mângâi obrazul, să încerc să îi dau măcar puţină putere, aşa cum o făceam cândva, când eram al ei. Era prea departe, îmi era imposibil să o mai ajung. Înainte de a închide ochii pentru a nu o mai vedea, după ce am încercat să îi reţin chipul până când va veni şi rândul meu să pun punct poveştii mele (fără a mă lăuda că încalec vreo şa), i-am spus mai mult şoptit: “Te părăsesc pentru mine”.

           Ştiu, nu m-a crezut. Dar din momentul în care nu mi-am mai auzit şoapta, am încetat să îmi mai pese.

Unei pierdute

          Tu nu ai crezut niciodată în mine. Oricât am încercat, oricât m-am străduit, mereu ţi s-a părut că în spatele ochilor mei este ceva… altceva decât o arăta întreaga mea fiinţă. Ţi-am dăruit soarele şi luna, ţi-am alungat norii, nu înainte de a îi stoarce de ploaia care ne-a sărutat de atâtea ori trupurile îmbrăţişate, ţi-am inspirat aerul din plămâni şi l-am înlocuit cu al meu. Ţi-am crescut aripi pe care nu le-ai folosit niciodată. Poate nu ai avut curaj, nu ai vrut sau nu ai putut. Ţi-am cerut prea mult, spunându-ţi mereu că nu vreau nimic altceva decât pe tine.

          Pe tine, aceea pierdută undeva în colţul vreunui buzunar de suflet. Pe tine, aceea pe care o împing, voit, în fiecare zi, în braţele unei uitări desăvârşite, amintindu-mi din ce în ce mai rar cum te cheamă, ce culoare aveau ochii tăi… Tu le mai ştii culoarea? Sau te minţi, spunându-ţi… nu, crezând, sperând că îţi vei găsi o altă oglindă mai fidelă ca mine?

          Mi-am amintit de tine, acum, doar pentru câteva clipe. Tu nu ai crezut niciodată în mine. Doar vino şi hrăneşte-mi ploaia asta de sub gene, stoarsă din ochii incandescenţi, singura care mă mai poate spăla vreodată, de orice… de tine…

Exil

          Tu nu ştii cum este să te exilezi în braţele singurătăţii şi să cauţi să îţi găseşti locul acolo. Nu ştii nici cum este ca sufletul să ţi se fărâme în mii de cioburi şi, în fiecare, să sclipească ura, mânia, revolta, suferinţa, dorul, iubirea, devotamentul, regretul, oprimarea dorinţei de apropiere şi, în acelaşi timp, voinţa de evadare.

          Nu ştii cum este ca sufletul să îţi fie sfârtecat de sute de cuţite – singura lamă pe care o cunoşti este intoleranţa mea la tine şi dispreţul faţă de tot ceea ce reprezinţi. Doar ea îţi înjunghie sufletul banal, ca un fel de perfuzie prin care îţi picur în sânge o parte din suferinţa mea.

          Am pornit-o pe un drum al exilului, alungându-mă singur din braţele tale, hotărât să caut ceea ce am nevoie în alte braţe, mai primitoare, acelea ale singurătăţii. Te-am uitat, şi mi-am gravat în suflet durerea şi disperarea pe care le asemui cu tine în lipsa altui idol, ferindu-mi chipul în umbră, ca un monstru căruia îi este teamă de lumină.

          Iar scânteia din ochii tăi s-a stins, pentru că aşa trebuia să fie. Anumite simţăminte sunt potrivite doar oamenilor mici, acelora care nu au puterea să se separe de gloată. Ţi-am sufocat iubirea aceea lipsită de relevanţă, m-am depărtat scârbit în clipa în care mi-am dat seama că sufletul tău nu este capabil să ardă aşa cum visam eu. În definitiv, oamenii comuni pot să mintă şi să se mintă, pot să înşele şi să se înşele, căutând să îşi ascundă natura pur animală, aceea care le permite să îşi schimbe, precum un câine alungat dintr-o curte, stăpânul.

          Dar unele iubiri sunt doar pentru sufletele mari, acelea care caută chinul, care nu refuză renunţarea la sine şi nu se tem de flăcările care le-ar putea mistui. Nu toţi avem curajul să verificăm dacă suntem păsări phoenix, majoritatea preferăm să fim trecători banali pe drumuri bătătorite.

          În fiecare noapte renasc, mă întrupez din cenuşă şi îmi recompun sufletul pierdut, lăsându-l să se disperseze în cioburi strălucitoare, otrăvindu-ţi amintirea, iubind-o, totodată, dorindu-te de fiecare dată altfel, dar mereu mai presus de natura ta plictisitor-umană. Zâmbesc când îmi dau seama că pe tine nu te-am iubit niciodată. Eu am iubit doar dorinţa de a-mi prăpădi sufletul, aşteptând momentul în care m-aş fi autoexilat din braţele tale, îndepărtându-mă de buzele-ţi subţiri care nu ştiu să sărute mai bine decât oricare altele.

Spre altă lume (Răzvan Nicula)

E ploaie sub soare şi e soare cu umbre
Sub tremurândele-ţi gene – două mări sumbre,
E rouă pe pielea-ţi plouată de vară
Şi ochii-ţi se sting trişti pe chipu-ţi de ceară.

E soare pe ceru-mi nebrăzdat de vreun nor –
Mi-am ales urcuşul căci nu mai vreau să cobor,
Sub mine se zbat mările aceluiaşi duh
În van stropindu-mi pe aripi – eu plonjez în văzduh.

Nu o să-mi iau adio, n-oi spune „bun rămas”
Căci trupu-ţi îmi rămâne o hartă din atlas –
Acel atlas în care, din zeci de mări cu spume,
Storcându-le de sare, creez o nouă lume.

Tu nu îi vei fi nordul, nu îi vei fi nici sudul,
Pe plaje-ndepărtate ostracizat ţi-e nudul;
În lumea-mi nou creată, de zbor ameţitor,
Vei fi întreg nisipul ce zgârie sub picior.

Unei părăsite (Răzvan Nicula)

Ai să-ţi găseşti pe altul ca să ne uiţi – pe mine
Şi soarta-ţi nemiloasă pe care o deteşti –
Dar ştii că niciodată nu voi pleca din tine,
Căci numai prinsă-n braţu-mi puteai să străluceşti.

Zadarnic, disperato, în nopţile cu lună
Aiurea sprijinită de braţul altcuiva,
Vei refuza ce gândul deja vrea să îţi spună:
Că nimeni mângâierea nu-mi poate imita.

Ajunsă-n aşternutu-ţi mă vei privi – o umbră,
De patimi şi de ură sânu-ţi va fi plin,
Te-am condamnat la moarte – să duci o viaţă sumbră,
Tu, trandafirul care ai devenit ciulin.

Ai să adormi în lacrimi oftând fierbinţi suspine
Privind în cioburi sparte de-oglindă fermecată
Cum braţele avare mi se întind spre tine
Să te cuprindă strâns, cum o făceau odată.

Te-oi perinda, căzută, prin alte aşternuturi,
Iar ochii-ţi lăcrima-vor din ce în ce mai rar
Pe buzele-ţi pătate de-a altora săruturi,
Dar ştiu că şi atuncea tu vei visa-n zadar.

Te văd în ziua nunţii, în rochie de mireasă,
Zâmbeşti politicoasă, dar sufletu-ţi se strânge,
Un altul te va duce să-i fii stăpână-n casă –
Oh! El habar nu are că eu îţi curg prin sânge!

Îi vei purta copiii şi le vei da născare
Îi vei veghea la joacă şi-n patul lor dormind,
Doar rar din realitate te vei trezi-n visare
Din cupa-mi de-amintire cu dragoste sorbind.

Apoi, când peste bucle timpul îţi va ninge,
Când viaţa cu paşi repezi te-o duce spre mormânt,
Când teama şi trecutul nu te-or putea atinge,
Ai să-mi implori iertarea în faţa vreunui sfânt.

Şi ai să-mi ierţi tu însăţi durerea ce-ai simţit
Când te-am călcat pe suflet, sălbatic şi ateu,
Dorindu-ţi doar să afli: trăiesc? am asfinţit?
Să ştii ce porţi în suflet în loc de Dumnezeu…