Dezamăgirea săptămânii

          În urmă cu câteva zile am citit un trunchi de articol care ar urma să apară în format complet în paginile unei reviste pe care nu aş cumpăra-o niciodată. Nu fac afirmaţia gândindu-mă la persoana care deţine revista sau de teamă că banii pe care i-aş arunca pe respectiva maculatură ar ajunge în cine ştie ce buzunare, ci pentru că presa din România nu merită să fie plătită. Cel puţin aşa cred.

          Respectivul articol, scris, culmea!, de un personaj autohton pe care îl apreciez, Cristian Tudor Popescu, mi-a lăsat un gust amar, ca să nu spun vâscos. CTP-ul, pe care îl ştiam drept om serios, dezvăluie cum se uita la filme porno în serile în care îl durea creierul. Personal, sunt de acord că pe toţi ne poate durea creierul, cu precădere pe aceia care îl au. De asemenea, îmi exprim certitudinea că toţi ne-am uitat sau ne uităm la filme cu conţinut pornografic şi, mai ales, să îmi fie scuzat limbajul vulgar de firile mai sensibile, toţi ne futem.

          De aici, însă, până la a afirma din proprie iniţiativă apetenţa către pornografie sau simplul act de vizionare a ei din poziţia cuiva precum Cristian Tudor Popescu, este cale lungă. Dacă aş fi întrebat, bunul simţ cu siguranţă nu mi-ar permite să mint, da, m-am uitat şi nici nu îmi acopăr ochii, dar nu aş face din această activitate un articol de revistă. Intimitatea este ceva ce aparţine fiecăruia, ceva care nu este bine să fie amestecat cu dezvăluiri în presa scrisă, şi trebuie să rămână acolo unde îi este locul: în umbră. Nu prea mai contează că vizionarea pornografiei este transformată în parabolă, nu contează nici săgeţile aruncate către zâmbetele stupide ale prezentatoarelor de televiziune pe care unii le privesc în fiecare seară, fie ahtiaţi şi salivând, fie nevoiţi.

          Alăturarea dintre CTP şi filmele pornografice mi s-a părut de prost gust, mai ales venind din partea dânsului ca o confesiune. Dar la fel de adevărat este faptul că sexul şi imaginea vând. Vând ceva care nu merită cumpărat, probabil, dar, oricum, vând. Vând într-un mod deranjant, pentru că într-o ţară care are mare nevoie de eroi, de figuri care să merite respect, una din puţinele persoane în care mai credeam comite, în mod cumplit, o gafă dezgustătoare. Chiar şi sub pavăza unei licenţe poetice sau a unui giumbuşluc literar, fără a face uz în mod ipocrit de o pudoare care oricum nu mă caracterizează, îmi permit să mă simt lovit în inima încrederii pe care mi-o inspira acest om.

          Este foarte adevărat, toţi avem instincte sexuale şi toţi le satisfacem, în diverse moduri. Evidenţa este incontestabilă, dar acest fapt nu dă nimănui dreptul de a o invoca fără discernământ. Mai ales atunci când respectiva persoană, ca model, ca formator de opinie a maselor, trebuie să îşi îngrijească imaginea.

          Ceea ce spunea CTP este adevărat. Şi eu sunt de acord că starletele de pe micile ecrane mai trebuie doar să dovedească faptul că ştiu să geamă ca o veritabilă protagonistă a unor scene fierbinţi. De multe ori am afirmat, scârbit, că suntem asaltaţi de vedete, dacă nu de carton, gonflabile, care nu mai au nimic natural sau femeiesc în ele. La fel de adevărat este, însă, că un CTP ar trebui să aibă mai multă grijă la afirmaţiile pe care le face, chiar dacă bagatelizarea unor proprii obiceiuri, pur umane, se plăteşte cu sume frumuşele.

           Ştiu, este criză. Ştiu, viaţa este grea. Ştiu că berea s-a scumpit cu cel puţin 50 de bani în unele locuri. Dar mai ştiu că distrugerea unei imagini poate produce dezamăgiri în aceia care cred cu adevărat în oamenii pe care îi privesc ca valori, ca lideri. Dacă mi se permite să îmi dau cu părerea, se plătesc şi articolele despre moralitate. Şi acelea despre cultură. Şi cele în care este măcelărită, pe bună dreptate, societatea românească. Poate chiar şi acelea în care, cu probe, eventual, se arată cu degetul către starea jalnică a învăţământului, a sistemului medical, a justiţiei. Sau poate Cristian Tudor Popescu a renunţat să mai scrie despre aşa ceva, resemnându-se în faţa concluziei că dreptatea umană poate să fie, de multe ori, strâmbă. Cu atât mai mult cu cât în România se întâmplă foarte des ca omul să moară cu ea în mână. Cu dreptatea, domnule!

Trunchiul de articol, aici.

Pierderi

Instinctul îmi spunea să mă feresc de această femeie, o târfă care poza cu uşurinţă nevinovăţia. Frumuseţea ei, însă, trezea în mine alte instincte care, devenind mai puternice, îl anihilau pe primul, cel de autoconservare. Mă făcea de fiecare dată să vreau să cred că nu minte, că sinceritatea ei este împinsă până la extrem, că mângâierile prefăcute, şi şoaptele, şi drăgălăşeniile, erau numai pentru mine, doar ale mele. Deşi ştiam, citeam în ochii ei, uneori, pe buzele murdărite de alte sărutări, că eu sunt doar un paravan după care reuşeşte să îşi ascundă adevărata fire, o garanţie a unei seriozităţi închipuite în mijlocul iluziei mele construite cu migală şi cu încăpăţânare.

De parcă nu ştiam că mereu vine la mine să îi spăl cu lacrimi şi cu sărutări trupul pângărit de atingeri indecente, de gânduri încărcate de decadenţă… Da, ştiam că eu eram numai salvarea ei, dintr-o lume întunecată şi plină de mocirlă dar, cu toate acestea, rămâneam aceeaşi mână întinsă, acelaşi deget îndreptat spre soare – spre soarele unei lumi albe şi orbitoare prin curăţenia ei, în care ea se potrivea aşa cum se potriveşte cârma unei corăbii în mâinile uscate ale unui locuitor al Saharei. Singurul vinovat în această poveste sunt eu, cel care a avut tăria de a se îndrăgosti de o bacantă, de o fiică a desfrânării pe chipul căreia, însă, nu se citesc urmele dezmăţului. Am fost prea naiv crezând că diamantele strălucesc şi în mocirlă, neglijând faptul că ţinut într-o ploaie continuă lemnul putrezeşte iar esenţa sa, oricât de bună ar fi, devine inutilizabilă.

Acum şi pe ea o văd ca pe un astfel de vreasc, incapabil să păstreze aprins un foc, bun numai să scoată un fum înecăcios cu miros stătut şi înţepător. Aş vrea să o privesc cu regret, nu depărtându-mă, nu căutând să îi fac uitate minciunile, ci în aşa fel încât să înţeleagă, măcar pentru scurtă vreme, ceea ce a pierdut. Nu pe mine, ci pe ea însăşi. O altă ea, imposibil de a mai fi întoarsă de pe drumul banal al pierzaniei. Dar ar fi o pedeapsă prea cruntă, probabil. E mult mai suportabil pentru un om să îi arunci în faţă dezgustul pe care îl provoacă, nevolnicia şi putreziciunea care îl înconjoară, decât să îi arăţi că s-a pierdut definitiv, că lumina îi este interzisă, că pentru tot restul vieţii va fi nevoit să se zbată în smârcurile unei mlaştini care răspândeşte duhoare.

Oamenii vin şi pleacă, toţi pierdem pe câte cineva şi aceste pierderi ne sunt regretabile până la un punct. Dar, privind-o, simţind cum sub zâmbetu-i feciorelnic musteşte veninul degradării umane, nu mă pot opri să nu mă bucur că şi eu, la rândul meu, am pierdut pe alţii. Dar nu m-am pierdut pe mine…