…….

          Încep să cred că în încercarea mea de a mă umaniza am început să mă dezumanizez. Nu am timp să îmi plâng de milă, nici nu intenționez să mă înfior în fața unei evidențe pregnante de a cărei atingere nu mai pot să scap orice aș face. Cred că mai degrabă mă înspăimântă voluptatea pe care o simt gândindu-mă, analizându-mi pașii, greșelile, regretându-mă pe mine și, deopotrivă, regretându-mi viitorurile imposibile. ”Cred că am început să mă maturizez” – o spun des și oricui este dispus să mă asculte, chiar dacă în continuare în privirile care mă scrutează citesc îndoiala. Maturitatea nu mi s-a potrivit niciodată, nici lumile în care au încercat, pe rând, să mă atragă alții. Și de ce aș fi de condamnat?! Care dintre oameni nu își are lumea lui care i se potrivește cel mai bine? Poate să pară nebunesc, dar vreau să trăiesc în lumea mea. Cu atât mai mult cu cât eu însumi sunt lume – sunt lumea mea. Acolo vreau să trăiesc, în mine, nicidecum în visuri care se îndepărtează pe măsură ce clipa contopirii cu ele se apropie, nu în așteptări fără capăt, nu în speranțe irealizabile. În mine, în mine vreau, în lumea care sunt, pe care mi-o construiesc ca să mă adăpostească și să mă apere ca o temniță fără ziduri. Mă percep uneori captiv, alteori mă simt liber, în funcție de toate lucrurile pe care le fac sau pe care trebuie să le fac. Sunt oricând gata să mă înfrunt pe mine sau să mă temperez, să mă plec în fața mea sau să mă revolt cerându-mi dreptul de a fi eu, eliberat de conveniență. Vreau să fiu eu în brațele unei femei, eu, nu masca mea; vreau să fiu cel care o privește bizar neîndrăznind să își mărturisească sieși ceea ce i se potrivește sau nu; vreau să fiu eu în mijlocul pădurilor și să îmi strig numele, scriindu-l pe cer cu forma acută a sunetului, în așa fel încât să nu îl mai cunosc decât eu – pentru că, în definitiv, eu sunt singurul care are dreptul să se judece și să se cântărească, să se pronunțe asupra sieși și asupra propriei utilități în lumea proprie. În lumea altora nici nu mai contează, pentru că orice lume este supusă distrugerii și la fel de bine cum se poate ridica pe baze solide se poate nărui la cea mai ușoară adiere de vânt. Poate de aceea am și ajuns să mă simt dezumanizat pentru că, în căutarea echilibrului, am ajuns să îmi iubesc torționarii în loc să îi urăsc; pentru că îmi asumam disprețul numindu-l încercare, pentru că îmi căutam borne temporale care să mă întărească în loc să înțeleg că și adevărul și minciuna apar, în primul rând, în interiorul omului, nu pe buzele altora. Cred, doar cred, că omul se dezumanizează atunci când se pierde de el, pentru că din acea clipă începe să trăiască instinctiv, în virtutea inerției, uitând că trebuie să acceadă, nu să se scurgă fără țintă în moarte. Mereu mi-a plăcut subiectul acesta. Poate inerența morții dezumanizează, nicidecum prezența ei. Asta înseamnă, oare, că de când m-am născut mi-a fost sortită dezumanizarea? Da, așa se pare, de ceea ce te ferești nu poți scăpa niciodată. Punct.

……

          Nu am mai văzut-o de mult, de prea mult timp, dar nu mi s-au şters din memorie nici glasul, nici zâmbetul, nici râsul, nici ochii calzi. Era expresivă şi sentimentală, impulsivă, aşa ca mine, poate de aceea mi se potrivea atât de bine. Poate de aceea mă şi iubea atât de mult, pentru că s-ar putea să fi văzut în mine o parte din ea. Sunt unele apropieri de suflet care se fac în pofida distanţei, în ciuda ei, parcă. Depărtarea, cu cât mai mult creşte, cu atât diminuează o legătură, oricât ar fi ea de trainică. În privinţa noastră, însă, lucrurile stăteau diferit. Depărtarea nu a existat niciodată, nici măcar atunci când în moduri copilăreşti ne supăram unul pe celălalt. Din această cauză, poate, am deprins idealismul. Pentru că am văzut că pot să existe ziduri fără crăpături, sincerităţi dezarmante, dăruiri totale. Am învăţat că există oameni care trăiesc, nu care se conservă. Şi dacă, uneori mi s-a întâmplat să cad în partea cealaltă, în egoism şi în mijlocul turmei, mereu mi-am aflat o mână întinsă care să mă salveze de la pieire. Dar viaţa este ca un cuţit care, într-un fel sau în altul, găseşte modalitatea de a ni se înfige în piept şi de a îl sfâşia.

           Singurul lucru statornic care poate fi atribuit omului este greşeala. Şi greşeala nu este de multe ori atât de cumplită pe cât este conştientizarea ei sau, în alte cazuri, neconştientizarea. Omul este supus greşelii – asta spune totul, mai puţin despre demonii pe care îi poate dezlănţui orice eroare. Se mai spune despre om că ar fi animal social, şi totuşi, într-un final nu facem altceva decât să trăim cu noi înşine. Să învăţăm să ne suportăm, sau să ne dispreţuim pe ascuns, să încercăm să ne stăvilim ura pe care o simţim atunci când ne privim în oglindă chipul. Mai sunt ceilalţi, neatinşii, cei care se iubesc, care se apreciază, dar ei sunt fie norocoşi fie proşti. Mai degrabă proşti decât norocoşi, deşi vorba românească spunea, “prost să fii, noroc să ai”. În singurătatea pe care ajunge fiecare să o resimtă cu sine ne căutăm paravane, ne căutăm ascunzători în ochii altora, în sufletele lor, ca formă disperată de manifestare a eşecului nostru. Omul singur, cu adevărat singur, care îşi află în singurătatea sa împlinirea, acela depăşeşte stadiul de animal, inclusiv social, şi devine fiinţă superioară. Doar că fiinţele superioare nu sunt oameni…

           În căutările mele, în disperările mele, în nelinişti, s-a întâmplat cumva să mă depărtez. Să mă depărtez de ea şi de ochii ei expresivi, de zâmbetul cald şi de privirea învăluitoare. Când am realizat lucrul acesta am început să o caut, dar nu am avut curaj să o fac decât în străfundurile singurătăţii, grăbindu-mi dezumanizarea – dezumanizarea ca eşec, nicidecum ca formă de accedere. Am căutat să nu mai simt dorul şi să îmi caut hotărârea. Eşec, eşec total… “poate că eu însumi sunt un eşec”, mi-am spus, şi atunci mi-am reluat, şchiopătând, condiţia de om. Condiţia de om-animal care, în cruzimea lui, uită să îşi retragă blestemele. În îndepărtarea noastră, din mijlocul depărtării, i-am cerut să mă aştepte. Ce ciudată condiţia umană, teama şi neputinţa ei – de ce, în loc să mă aştepte, nu i-am cerut să vină la mine?!

Dezumanizarea umanităţii

          Se poate spune că limbajul s-a născut în urma unei legături oarecum întâmplătoare între un sentiment şi un sunet corespunzător, datorită unei anumite intonaţii a vocii asociate respectivului sentiment. Scrisul, în schimb, este mult mai tânăr decât limbajul, având în vedere că are o vârstă de doar 30.000 de ani. Adevărat, de-a lungul timpului, scrierea a străbătut, succesiv, stadiul pictogramelor preistorice, al ideogramelor chinezeşti şi egiptene, ajungând, într-un final, la alfabetul silabic al fenicienilor.

          Nu mai departe de câteva zile citeam pe undeva că americanii renunţă la scrisul de mână. “Timpul alocat scrisului de mână ar putea fi utilizat în mod mai productiv”, aşa ar suna, se pare, opinia unui psiholog american. Este suficient, pentru un copil de unsprezece ani, “să demonstreze o stăpânire suficientă a tastelor, pentru a tasta cel puţin trei pagini într-o singură sesiune”. Probabil se impune să strigăm “Scrisul e mort! Trăiască scrisul!”. De fapt, tastatul…

          Există oameni care deja îmi atribuie titlul (şi statutul) de scriitor, dar ipotetica, eventuala moarte a scrisului nu mă înspăimântă. Încep să mă tem, însă… să mă întreb cu strângere de inimă încotro ne îndreptăm. Pentru că, din ce în ce mai des, umanitatea dă semne de dezumanizare.

Pact

          M-a întrebat ce aş face dacă aş fi demon. De parcă nu aş fi, mi-am spus zâmbind în gând. Dacă, însă, aş avea puterile unei asemenea creaturi m-aş îndrepta, în primul rând, asupra mea. M-aş chinui până când, sătul de suferinţă, aş îmbrăţişa ura şi dispreţul pentru ceea ce mă umanizează. Mi-aş uita remuşcările şi regretele, pentru că, în definitiv, acestea sunt singurii viermi care ne rod, meticulos, sufletul.

          Greaşeala este atribut uman, dar numai atât cât influenţează structurile interioare. Altfel, atunci când nu este resimţită, când nu lasă urme în cel care o săvârşeşte, când nu mai provoacă nicio tresărire, nicio clipire din gene, deja nu se mai poate numi greşeală. Aş considera o asemenea izbândă o îmbogăţire a mea uitând să îmi mai fie dor de mine, privindu-mă ca pe un străin aciuat într-un colţ pustiu de lume. Un biet străin pe care nu l-aş mai cunoaşte, pe care nu l-am cunoscut niciodată, mai bogat decât mine, şi asupra căruia doar aş vrea să mă dezlănţui pentru a îl sărăci. Fără vreo teamă că mi-aş putea face rău. Eu nu aş mai fi eu, unele schimbări de structură nu sunt altceva decât renunţarea la sine. O renunţare care, însă, este prezentă în semnarea oricărui pact, fie că se foloseşte cerneală, fie că se foloseşte sânge. În definitiv, orice convenţie trebuie încheiată în situaţia în care există ceva de câştigat, chiar dacă, pe altă parte, se pierde ceva…

Tenebrio (XIV)

          – Cu ce ți-am greșit, spuse Amador gâfâind, să dorești să mă spinteci?!

          Gardianul răsuflă greu, dar nu răspunse.

          – Ce ți-am făcut, ție sau alor tăi, ca să îmi dorești moartea și, mai mult, să mi-o aduci bucuros în dar, ca pe un diamant prețios așezat pe o tipsie de aur?! Ți-am pus viața în primejdie? Ți-am făcut vreun rău?! Te-am amenințat cu ceva?! Te-ai temut vreodată, din cauza mea, pentru viața și pentru bunăstarea ta?!

          Tăcerea gardianului, care stătea cu privirea în pământ, îl înfierbântă și mai mult pe Amador.

          – Nu ți-am făcut niciodată niciun rău. Nu am vrut să te păgubesc cu ceva sau să îți provoc neplăceri. De ce să îți dorești să mă ucizi?! Pentru că în fiecare noapte trebuie să intri în mormântul ăsta lugubru, cu miros de oseminte putrezite, ca să mă păzești?! De cinci luni de zile vă aud blestemându-mă și dorindu-mi moartea! De ce?! Crezi că eu am ales să fiu închis aici? De ce nu îți blestemi stăpânul? De ce nu îi dorești lui moartea? De ce nu apuci pumnalul ca să te duci să îl spinteci?! Nu eu am cerut să fii pus de strajă aici, el a poruncit așa. El a dispus să îți petreci nopțile în cavoul acesta în care sute de victime au fost roase până la oase de viermele disperării! De ce nu îl pedepsești pe asupritor ci pe asuprit?!

          Pumnii lui Amador se strânseră, exprimând revolta crescândă din sufletul acestuia. Dacă paznicul ar fi îndrăznit să îl privească, cu greu ar mai fi recunoscut în el vreo urmă de omenie. Cu pupilele dilatate, cu fața albă ca varul, cu barba zbârlită, plin de sânge curs din propriile răni și din cele ale victimelor sale, cu lumina difuză a făcliilor, jucând cu umbre și sclipiri pe trupu-i slăbit de suferință, Amador părea un spirit scăpat din torturile purgatoriului. 

          Gardianul dădu să se ridice într-un genunchi dar, văzându-l pe Amador pregătindu-se să arunce înspre el pumnalul, renunță. Pe buzele însângerate ale lui Amador apăru un surâs victorios.

          – Acum nu mai vrei să te ridici? Nu mai vii să mă spinteci?!

          – Iertare, gemu gardianul.

          Amador îl privea cu o satisfacție ciudată. Făcu doi pași în direcția celui care implora cruțare, apoi, oprindu-se, întrebă:

          – Dacă m-aș fi așezat în genunchi în fața ta și te-aș fi implorat să mă cruți, ai fi făcut-o?

          Temnicierul nu răspunse.

          – Spune, ai fi făcut-o?! Glasul lui Amador se sparse, lugubru, de pereți și de tavanul scund.

          – Nu…

          – Mai tare!

          – Nu. spuse gardianul, neridicându-și privirea din pământ.

          – Mai tare! strigă dezlănțuit Amador, apropiindu-se.

          – Nu! strigă la rândul său gardianul, ridicându-și ochii plini de lacrimi și ațintindu-i în ai lui Amador.

          Ajuns lângă el, Amador îi atinse creștetul acoperit de păr lung și blond, ca o binecuvântare pe care un părinte o dă fiului său înaintea unei încercări grele. Apoi pumnalul sclipi în mâna sa și se înfipse adânc în pieptul gardianului, străpungându-i inima. Pentru o clipă Amador avu impresia că totul se învârte în jurul său. În ochii gardianului nu se mai putea vedea decât luciul înghețat al neființei. În ochii lui Amador se vedea o sclipire ciudată, feroce, plină de sete și de ură – ură față de cei care îl transformaseră într-un ucigaș cu sânge rece; și o sete necruțătoare, care nu mai putea fi stinsă decât cu sânge, cu mult sânge.