Punct aşteptării

          Cum îmi place mie să spun, şi chiar o spun celor care au răbdare să mă asculte, la matematică nu am fost bun niciodată. Mi-a fost greu să învăţ tabla înmulţirii, şi nu puţini se temeau că aş ajunge să o confund cu tabla zincată. Mi-a fost greu să învăţ şi să număr. De fapt, mărturisesc, uneori mi se pare că nici acum nu reuşesc cu cea mai mare precizie. Uneori mai sar câte o zi; alteori mi se mai ascunde câte o noapte. Parcă ieri mă trezisem spunându-mi: O săptămână! Ce mult mai e”! Adormeam, şi mă trezeam noaptea spunându-mi febril: „Trei zile”! Şi tot eu îmi răspundeam: „Păi da, trei! Trei, nu patru”! Şi nu ştiu cum, tot socotindu-mi zilele şi pierzându-mă în numărători, m-am trezit într-o dimineaţă de azi tresărind: „Ce zi este azi?! A câta”?! Nu ştiu de unde mi-a venit răspunsul – „Prima”! Aşa e, nu am uitat, doar mă mai încurcam la numărătoare, pentru că la matematică nu am fost bun niciodată. Azi ne naştem! Punct.

De pe muchie de noapte

          Cândva îmi spuneam că dintre multe lucruri pe care sunt nevoit să le fac, somnul îmi este de prisos. În mod ciudat, de când am început să mă joc în cuvinte, am înţeles că de multe ori nici ele nu îşi au rostul.

Metalic

          O săptămână de sărbătoare nu putea trece fără măcar un metal. „Care sărbătoare”? M-am întrebat într-o noapte în care, deşi mi-aş fi dorit să fie altfel, îmi era patul gol. Ca să nu uit să dau greutate întrebării, voi motiva spunând că am întâlnit oameni care mi-au reproşat cearcănele. Dincolo de ele sunt încă gânduri. Gânduri! Şi spuneam cuiva, cu emfaza cunoscătorului, că scrisul nu poate fi decât salvare pentru acela care şi-l asumă. Ah, da! Ştii care este avantajul singurătăţii? Că te poate face să urli. Abia atunci te învăluie noaptea, şi te iubeşte, şi te face al ei.

De dincolo de întunecimi

          „Se lăsase noaptea, învăluind Pământul” – exemplu de frază simplă, lipistă de tehnică scriitoricească, plină însă de adevăruri. Acele adevăruri sunt altele, în funcţie de fiecare om în parte, în funcţie de modul său de viaţă şi, de ce să nu ne jucăm cu vorbele?!, în funcţie de aspiraţii.

          Sunt unii care consideră scrisul blestem şi pedeapsă, ocnă, chiar, pe când alţii văd în el binecuvântare. Ideatic ating doar extremele, pentru că, aşa cum am spus-o de nenumărate ori, echilibrul meu nu poate să vină altfel decât prin migrarea de la o extremă la alta. Dar oricum ne-ar fi scrisul, cruce de purtat în spinare sau salvare divină, suntem obligaţi să îl facem. Într-o discuţie nu îndepărtată la un pahar, mi s-a aruncat o idee: „dacă am fi putut zbura, ce nevoie am mai fi avut să scriem”?! Scrisul ne este zbor, asta este concluzia; scrisul ne este zbor, chiar dacă sunt forţe care ne vor crucificaţi în noroiul aparent plăcut al lumii pământene. Noroc că ea, lumea, se lasă învăluită de nopţi, când Gândurilor le cresc aripi şi pornesc să zboare. Tot mai sus, tot mai departe, ascunse în întuneric de ochi care le-ar frânge de teama uzurpării, pentru că atunci când gândeşte, omul poate orice. Mai cu seamă să iubească viaţa!

Via Nocturna

          Nici nu mai ţin minte de când am luat calea nopţii. Într-un fel, de când m-am născut – probabil de fiecare dată când îi vine vremea, nu ar trebui să îmi sărbătoresc ziua, ci noaptea de naştere. Cu atât mai mult cu cât legătura dintre noi, dintre mine şi nopţile mele, s-a înfiripat de prea multă vreme ca să mai poată fi cu adevărat ruptă de ceva. Dar despre asemenea memorii este vreme să scriu – se spune că scriitorii sunt blestemaţi cu viaţă lungă şi eu uneori mă mai simt încă acolo la noi între dealuri, unde viaţa nu este deloc grăbită şi este timp pentru toate. Amintindu-mi de asta! Nu demult, vorbind la telefon cu o persoană de care mă leg tot mai mult, a venit şi concluzia: „Noi avem nevoie de nopţi ca să putem scrie. Ziua trece prea repede şi suntem atât de grăbiţi că nici să gândim nu mai avem vreme”!

          Posibil ca o asemenea concepţie să mi-o fi însuşit de mult, de aceea prima dintre iubirile mele a fost Noaptea. De-asta am luat calea ei, ca să îmi pot acorda gândurilor timpul cuvenit. Că tot am pomenit de Gânduri! Dacă tot este să se nască, ar trebui să vorbesc puţin despre ele. De parcă nu mereu mi-aş rosti gândurile! Dar aici e diferenţa, sunt gânduri şi Gânduri. Ideea unei cărţi de eseuri mi-a fost dată de doamna Aurora Georgescu, „născătoare” de poezii şi poveşti pentru cei mici, dragă mie atât pentru felul ei de a fi cât şi pentru efortul pe care l-a depus o bună bucată de vreme ca să îmi alunge neîncrederea şi lenea în ale scrisului. Ezitant, m-am apucat de lucru, până când prea măcinat de alte idei mi-am lăsat proiectul în aşteptare. După câţiva ani buni se dovedeşte, totuşi, că nu este în totalitate neadevărat principiul conform căruia lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă. Pentru că uneori ajungem să aşteptăm atât de mult o clipă încât ne trezim că a trecut de mult pe lângă noi – aşa sunt unii oameni, mai preocupaţi să aştepte decât să împlinească! – într-o noapte Gândurile au început să mă strige cu nerăbdare şi teamă că se vor pierde. Şi jur, de atunci cel mai greu a fost de ales titlul. Iniţial mă gândisem la un altul, „Via Nocturna”. Dar căile se schimbă, mai puţin aceea a Nopţii mele pe care nu o voi abandona nici după ce am transformat-o în Gânduri.

Gânduri în aşteptare

          „Ce spuneam”?

          Mărturisesc că mi se mai întâmplă uneori, mai ales în perioade decisive pentru mine, ca făcând o pauză în discurs ca să îmi aprind o ţigară, să pierd şirul lucrurilor pe care le spuneam. Dau vina, în destule rânduri, pe stres, pe emoţie, pe gânduri, pe tristeţe, pe orice, numai pe mine nu. Adevărul este, însă, aşa cum am mărturisit cândva nu demult în faţa unei beri, că pentru a te putea apropia de caracterul pur de artist una din condiţiile „sine qua noneste să îţi fileze o lampă. Înainte de a se repezi cineva să mă contrazică, să stea să se gândească bine: „cine a mai văzut nebuni cu adevărat coerenţi”?!

          La fel de bine, ca să fiu eu primul care o spune şi să nu mi-o ia alţii înainte, nebunia omului, ciudăţenia, nu şade neapărat în vreo manifestare dominantă a vreunui talent artistic, ci efectiv în talentul de a fi nebun. Ei bine, eu nu mă pot pronunţa încă în privinţa mea, să o facă alţii, indiferent dacă stabilesc că este vreun talent scriitoricesc sau talent de a fi doar lovit de streche. De mult mi-am golit nopţile de această întrebare pentru a face loc altora – de ce mi-aş pierde vremea cu mine în loc să îmi cheltuiesc timpul pe lucruri mai importante?!

          Dar cât de importante?! Posibil ca un răspuns să vină sâmbătă (17 octombrie, ora 15.30 – Anton Pub), la lansarea acestui nou copil cu care încep să mă mândresc, chiar dacă altora le-a plăcut mai mult decât mi-a plăcut mie. Dar până atunci mai este! Ca părinţi suntem datori să ne iubim copiii şi să le dorim tot binele. Cu atât mai mult cu cât acesta al meu este născut noaptea, între gânduri, printre ele, plin de ele. Plin de mine, în definitv!

Notă

          Nu ştiu cum se face, deşi încerc să rezist tentaţiei de a nu mă mai strecura în niciun rând pe mine – pentru că sunt alte lucruri mai de însemnătate care trebuie spuse – cel puţin deocamdară nu reuşesc să îmi temperez dozele de entuziasm. Încep să mă tem că voi fi găsit mort într-o zi, din pricina unei supradoze de cult al personalităţii. Dar dacă nu ne bucurăm nici când avem motive, când să ne mai bucurăm?! Cu atât mai mult cu cât în piroane pot fi bătute şi zile de naştere, nu numai mântuitori. 17! Până atunci, îmi voi supraveghea cu mare grijă (supra)dozele!