Dialoguri

          Aş putea să vorbesc despre ea ore în şir, dar numai cu mine. Nu aş mărturisi nimănui ce înseamnă ea, cine este, cum este… îmi este cel mai teribil secret, unul pe care îl ascund de multe ori până şi faţă de mine. Doar îi pronunţ numele, şoptit, aproape adormind, cu ochii închişi, savurându-l, aşa cum un altul savurează interiorul unei femei simţindu-i fierbinţeala trupului. Nu ştiu ce îmi este, nu ştiu dacă îmi este vis sau realitate, dacă îmi este dorinţă sau spaimă, coşmar sau ideal. Vă mărturisesc cu cea mai mare sinceritate, nu ştiu ce îmi este ea, deşi uneori cred că nu îmi mai este decât cea mai cruntă nepăsare dintre toate. Nu îmi mai este decât moartea mea, psihică, sentimentală, deziluzie şi indiferenţă faţă de înflăcăratul care am fost cândva.

        Cineva mi-a reproşat odată că uneori, în fierbinţeala vorbelor, devin mult prea sexual pentru suportabilitatea… da, pentru suportabilitatea persoanelor asexuale. Asta o spun eu, punctele de suspensie nu contează niciodată, la fel cum frazele neterminate nu au greutatea acelora încheiate. Încheiate indiferent cum, bine, prost, la şireturi sau ca un sutien, la spate – în definitiv nimănui nu îi pasă cum se termină lucrurile, important este să se termine repede. Mai puţin în materie de sexualitate, acolo de cele mai multe ori precocitatea nu este o senzaţie, întâmplare, accident, pe placul nimănui. Aşa mi s-a reproşat, că în anumite privinţe aş fi mult prea sexual, deşi am mai mărturisit-o, nu fumez, nu beau, cu femei nu umblu.

           În definitiv, o altă femeie, în locul ei, ar fi ca un bandaj aplicat peste o rană nedezinfectată. Şi încă nu am găsit pe nimeni care să se ofere să îmi sugă veninul din piept, să îl scuipe afară şi să facă loc unei noi fluctuaţii de sânge – un sânge pe care să îl facă să şi clocotească. Oare asta înseamnă că am murit? Nu ştiu ce să cred… am mai citit despre morţii ne-morţi, dar mereu mi s-au părut înspăimântători, iar eu sunt frumos…

         Mi se întâmplă, de multe ori, totuşi, să mă înspăimânt de mine. Nu ştiu de ce… de fapt ştiu. Pentru că mă simt un spectru al celui care am fost cândva la braţul ei, o umbră care zadarnic mai încearcă să evolueze la stadiul de trup, poate o maimuţă care, deşi bipedă, nu va trăi atât de mult încât să ajungă la stadiul de om.

         Nu v-am spus? Eu nu cred în Dumnezeu, eu mă trag din maimuţă, deşi de multe ori am impresia că mai degrabă maimuţa s-a retras din mine. De parcă i-ar păsa cuiva… Îmi reproşa cineva, cândva, că sunt, uneori, prea aplecat către sexualitate. Ca şi cum gândurile mele la buzele alteia i-ar fi scormonit în orgoliu, la fel cum un băţ scormoneşte între inelele unui şarpe, lovindu-l, zgâriindu-i solzii, iritându-l, dar mai ales, speriindu-l atât de mult încât să îl convingă să muşte. Iar mie nu mi s-a mai dăruit nimeni într-atât de mult încât să îmi ceară să-i permit să îmi sugă veninul din piept.

           Totuşi, mai bine să vă spun un secret: sunt mai multe tipuri de venin. Unele înveninări duc la orbire şi la ură, altele la extremism, la crimă, la minciună, la seducţie fără folos şi cu urmări tragice, la distrugere, la… nu mai ştiu, nu mai ştiu ce vroiam să spun… Există veninuri mai otrăvitoare decât altele, precum acelea care chinuie nu când încep să curgă prin vene, ci atunci când sunt extirpate. “Am uitat-o”. În definitiv nici nu mai ştiu cine este cea care m-a muşcat în acea noapte întunecoasă, fără lună, lăsându-şi saliva pe pielea mea, scurgându-mi-se uşor pe gât, şi veninul adânc, din ce în ce mai adânc, mai cuprinzător, mai chinuitor. Nu ştiu cine este, nu ştiu cum arată, nu ştiu ce vrea… ştiu doar că unele veninuri sunt mai ucigătoare decât altele, deşi, mai nou, în fiecare clipă a delirului care mi-a mai rămas de trăit sper că ea nu este decât un şarpe de casă.

          Citisem o poveste despre nişte femei-şerpi, dar nu mi-o mai aduc aminte. Singura mea amintire este… ha! Nu, nu este ea, este doar uitarea ei. Nu mai am amintiri, am uitat tot… şi doar aştept nişte buze care să mi se lipească de piept, căutând să îmi scoată veninul, să îl soarbă până la ultima picătură. Pentru că abia atunci mi se vor opri şi mie convulsiile – asemănătoare unui şarpe decapitat care aşteaptă zvârcolindu-se apusul – lăsându-mă, în sfârşit, inert, în braţele celei care nu va avea timp să mă uite, în braţele aceleia ale cărei buze vor fi pătate de veninul alteia mult prea impregnat de al meu.

            Cum, nu v-am spus?! Cu ultima suflare am strigat-o, dar în locul ei mi-a răspuns tăcerea.

Dialoguri

          A trebuit să plec – aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Eu mereu a trebuit să plec, dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un suflet, dintr-un paradis. Nu am putut rămâne nici măcar într-un iad pe care l-am creat special pentru mine. Atunci, mărturisesc, a trebuit să plec pentru că sunt prea slab. Şi îmi dau seama că mă fac de ruşine de fiecare dată când sunt nevoit să mărturisesc sau să recunosc că mi-am creat propriul blestem, l-am aruncat asupra mea invocând torturi veşnice în cazane cu smoală, pentru a spune, deodată, torţionarilor mei: „de ajuns, nu mai suport, trebuie să plec”.

          Nu am făcut nimic bine în toată viaţa mea, nici măcar plecările. De multe ori au fost intempestive şi caracterizate, prin excelenţă, de reîntoarcere. A trebuit, spre exemplu, să plec dintr-un suflet. Am făcut-o, dar în aşa fel încât am rămas ca o umbră mereu prezentă într-un spaţiu ce se dorea a fi perfect însorit. Din timp în timp reapăream, ca un nor care umbreşte o fericire, storceam suspine şi lacrimi. Dar de ce să mint, era necesar, îmi era sete…

          Adevărul este că plecările mele sunt, într-un fel, nevrotice. Cine ştie, poate că sunt nebun şi nici măcar nu îmi dau seama. Altfel nu îmi explic seninătatea cu care îmi admit nevoia de plecare – acea plecare care să mă ducă într-un colţ uitat de lume, ocolit de unii şi visat de alţii. Pe de altă parte, însă, nebunia asta a mea îi obligă pe ceilalţi să mă iubească mai mult decât pe alţii. Dublu. În primul rând, pentru că anumite persoane sunt obligate să mă iubească. Sunt obligate de natura mea, fluidă, care mă ajută să le intru, scurgându-mă, pe sub piele. Şi mă mai iubesc pentru că, orice aţi spune, oile negre sunt mereu mai iubite. Dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt oaie…

          Aş mai povesti, dar trebuie să plec. Vă spuneam, plecările mele sunt nevrotico-intempestive. Am scris undeva – şi destul de curând ochii vi se vor odihni pe rândurile acelea – a pleca înseamnă a muri puţin. În cazul meu, moartea este ceva dorit, căutat, provocat prin neliniştea mea trupească şi sufletească. Mai ales că, în fiecare zi care trece, cu toţii murim câte puţin, indiferent dacă plecăm sau nu. (Dar plecăm, vă spun eu, plecăm…). Trebuie să plec, şi nu mă doare că o fac. Durere – altă noţiune pe care aş dezvolta-o; poate altădată. Ştiţi ce este ciudat? Plecările sunt dureroase, de cele mai multe ori, dar nu şi pentru mine. Mai bizar este că după toate micile mele morţi, mă trezesc cu suportabile dureri de suflet şi cu dureri îngrozitoare de cap.

          Destul, acum trebuie să plec…

Priviri

Tresări, tulburat din marea de gânduri, când observă cu coada ochiului silueta subțire. Ea se așeză pe scaunul liber din fața lui și îl privi. Era frumoasă. Vărful nasului fin, puțin ascuțit, căuta să se ridice spre înălțimi. Părul negru îi încadra fața de un alb imaculat, luminată de ochii negri și adânci. Buzele îi erau arcuite și frumos conturate. Trupul îi era acoperit de o rochie neagră, subțire, care lăsa să i se ghicească formele aproape perfecte. Sânii erau plini și fermi, coapsele subțiri și atrăgătoare. Nu îl salută, doar înclină capul puțin, suficient de mult încât să nu se poată deosebi intenția, o simplă mișcare sau un un salut? El răspunse în același mod și își aruncă apoi privirea spre peisajul care se prelingea pe fereastră, încercând să reînnoade firul gândurilor.

Parcă jignită, privirea ei o căută insistent pe a lui. Tuși afectată și își scăpă pe jos revista din mână. El privi din nou spre ea, spre revista căzută apoi, aplecându-se fără grabă, o prinse între degete și i-o întinse.

– Mersi. spuse ea nepăsătoare. Privirea ei, însă, spuse altceva. “Așa, vezi că poți să te supui?”. El dădu din cap, și încercă să o părăsească din nou. Vizibil ofensată, tânăra trânti neglijent, indiferent, revista pe banchetă. Începură un dialog al privirilor…

– “Ce dracu’ faci?” întrebau ochii ei.

– “Nimic. Cred că asta e problema ta, că nu fac nimic.”

– “Crezi că nu sunt frumoasă?” spuse privirea ei, în timp ce sânii începură să palpite chemându-i privirea.

– “Ba da, foarte frumoasă” răspunseră ochii lui.

– “Atunci de ce mă ignori? Nu sunt obișnuită. Vreau să fiu privită, admirată, dorită…”

– “Nu am chef.”

– “Nesimțitule” și sprâncenele i se încruntară. “Cine te crezi?!”

Privirea lui dădu din mână a lehamite.

– “Nu e mare lucru de capul tău. Dacă preferi să stai cu ochii aiurea pe fereastră, în loc să încerci să mă faci să te plac…”

– “Mă placi” spuse privirea lui zâmbind.

– “Nesimțitule!”

– “Răzgâiato!”

Privirea ei se îndepărtă de a lui, furioasă, hotărâtă să îl ignore.

Întoarsă în interiorul lui, privirea îi spuse. “De ce să o învingem? De ce să o refuzăm?” “Vreau să mă gândesc” răspunse el, cu voce tare.

– Și ce, te încurc eu? se auzi vocea ei, jignită.

Privirea ei, însă, spunea: “Îmi placi, vreau să vorbești cu mine. Încearcă să mă faci să râd, încearcă să mă cunoști. Sunt foarte frumoasă, încearcă-ți norocul…”

– “Norocul meu e mort”. Îi apropie această mărturisire. Privirile uitară de cuvinte. Se îmbrățișară, se pierdură una în cealaltă, într-un sărut tandru. Apoi privirea lui căzu din nou în hăuri, străpunsă de turla unei biserici.