Îmi propusesem, la un moment dat, să încep o joacă, una pe care o numeam pompos ca fiind un ciclu al simţurilor. Poveşti. Nu, nu spun că nu voi începe să scriu ceea ce mi-am propus, doar specificam: poveşti. Am luat la rând toate simţurile, încercând să ţes câteva rânduri pentru fiecare dintre ele, căutând situaţii care să se potrivească. Aproape că hotărâsem şi ordinea şi eram gata să îmi încep joaca de-a scrisul când, brusc, mi-am dat seama că uitasem de al şaselea simţ. Nu neapărat cel mai important, aş îndrăzni să spun chiar că este mai puţin comun, de-a dreptul străin unora. Nu puteam să îl ignor, şi mi-am oprit pornirile tocmai pentru a îi căuta, dacă nu un rol, măcar un rost în ceea ce urma să fac. Vorbesc despre bunul simţ…
Am stat şi m-am gândit, mi-am chinuit minţile, mi-am frânt mâinile, aproape că începusem să îmi smulg părul de disperare. Nu găseam nici situaţii potrivite, nici imaginaţia nu mă ajuta. Poate pentru că bunul simţ este o noţiune relativă şi interpretabilă. Să luăm unul dintre exemplele mele preferate – seminţarii. Nu este de bun simţ ca într-o pungă din care sparg bomboane agricole trei persoane să fie scuipate cojile. Gestul de normalitate este ca ele să fie lăsate jos, la picioare, eventual cu grijă, ca nu cumva vreuna dintre coji să rămână lipită pe buze. Dar vezi, mi-am spus eu mie, în felul ăsta vei ajunge să scrii un tratat despre bunele maniere în spartul seminţelor la colţul blocului, lucru care nu interesează pe nimeni. Şi ar fi şi lipsă de bun simţ, de-a dreptul neruşinare – pentru că, mereu am spus-o, nu este ruşine să recunoşti că nu ştii, ruşine este să pretinzi că ştii ceea ce nu ştii. Atunci mi-a venit ideea, credeam eu, salvatoare. Bunul simţ ar trebui tratat neapărat în opoziţie cu nesimţirea. Aşa cred, că nu putem să cunoaştem cu adevărat o noţiune decât atunci când avem un grad de comparaţie pentru ea. Fericirea nu poate fi catalogată ca fericire în absenţa nefericirii, nici bucuria nu poate fi înţeleasă fără să simţim tristeţea. Dar întrebarea? Întrebarea, mi-am spus, poate să fie privită ca atare, ca interogaţie, dacă nu ar exista noţiunea de răspuns? Orice răspuns, chiar şi absenţa lui (pentru că şi lipsa răspunsului poate să fie un răspuns). Mi se părea prea dificilă problema, am renunţat la ea şi continuându-mi şirul gândurilor, al antitezelor, am ajuns la corespondenţa dintre frumos şi urât. Poate ar fi posibil ca bunul simţ să fie tratat din punct de vedere al esteticului? Poate ar fi posibil, dar ar fi indicat? Există persoane care s-ar putea simţi ofensate de o asemenea încercare deşi, dacă stau să mă gândesc bine, până şi perceperea ofensei şi inclusiv dreptul vreunei persoane de a se simţi ofensată este ceva relativ. Să luăm un exemplu: dacă i-aş spune unei femei urâte “eşti atât de urâtă încât reprezinţi o sfidare a bunului simţ”? Esteticul, frumuseţea, este o chestiune de gust, şi totuşi, este imposibil de contestat că pe lumea asta există oameni urâţi şi oameni frumoşi indiferent de subiectivităţile fiecăruia dintre privitori. Privind chipul unei femei urâte, simţul meu estetic se poate simţi ofensat. Dar, în cazul în care îmi spun părerea, ea, femeia, are dreptul să se simtă ofensată? Şi unde, mă mai întreb, unde este bunul simţ şi unde şade absenţa lui? Aş putea fi eu considerat nesimţitul, pentru că exprim un adevăr, sau ea? O chestiune relativă şi de gusturi. Dar dacă cineva ar încerca, cel puţin deocamdată, să îmi atragă atenţia asupra vreunei conduite necorespunzătoare, ar fi mai bine să nu se pripească. Femeia pe care mi-am imaginat-o, bineînţeles nu o persoană reală pentru că orice femeie este frumoasă în felul ei, este înspăimântător de urâtă.
Uneori mă întreb dacă nu cumva tocmai relativitatea bunului simţ a generat celebrul război al sexelor. Îmi spunea cândva un cunoscut: “eu nu sunt misogin, dimpotrivă, susţin femeia să îşi ocupe locul pe care îl merită: în pat şi la cratiţă”. “Porcule”! i se arunca imediat din stânga şi din dreapta răspunsul tăios, împreună cu priviri furioase. Da, cunoaştem pe de rost sloganurile – toţi bărbaţii sunt porci, toate femeile sunt proaste. Sau curve – sloganul bărbaţilor diferă în funcţie de preferinţe şi de moment. Dar uneori nu mă pot opri să mă întreb, oare nu tocmai falsitatea este o lipsă de bun simţ? Pentru că în intimitate nu cred să se alinte vreun cuplu spunându-şi “porcul meu drag/ proasta mea iubită”. Războiul sexelor este de prea multe ori o minciună sau, cum s-a mai spus de multe ori, o scuză de a fraterniza cu duşmanul. De fapt nu, pentru că într-un asemenea caz ajungem la incest şi nu este o conduită indicată. Într-o anumită ocazie mi s-a reproşat lipsa bunului simţ tocmai pentru că am “tupeul” de a ridica probleme de principiu pe marginea subiectelor sensibile. Nu pot să spun că nu am înţeles niciodată reţinerile oamenilor şi, spre ruşinea mea, chiar susţin anumite prejudecăţi. Sunt lucruri în care eu cred şi pe care le consider de bun simţ, deşi nu de puţine ori îmi pun problema dacă nu cumva prejudecata este ea însăşi o sfidare a bunului simţ. Şi iată cât de simplu este să îmi calc cuvântul, pentru că în aceste rânduri nu este nimic, absolut nimic estetic. Este doar o ambiguitate căreia nici măcar eu nu sunt în stare să îi mai dau de capăt. Îmi amintesc doar că încercam să vorbesc despre bun simţ într-un mod plăcut, poate chiar interesant. Şi totuşi, se poate vorbi despre el cu nesimţire?
//
Nevermore 