Disperări

          Îmi sugrum singurătatea aşa cum pot, omeneşte, cu simulacre de sufletisme, cu îmbrăţişări mincinoase, cu zâmbete amare şi cu veselie care ar bătea la ochi şi celui mai prost dintre pământeni. Îmi mint sufletul ca să îmi liniştesc trupul, şi liniştindu-mi trupul îi spun sufletului cea mai mare minciună din câte există. Aşa cum, îmi spun, cea mai mare minciună din vocabular este „mereu”. Iar cea mai mare minciună dintre oameni este “iubirea”. Timpul nu este minciună, el este singurul real, singurul veşnic alături de schimbare. Oamenii se schimbă; timpul se schimbă; până şi schimbările se schimbă, parcurgând impetuoase şi nepăsătoare eternitatea – şi nu ştiu, aşteptându-i sau aşteptându-şi sfârşitul. Într-o noapte m-am trezit spunându-mi că în iubire nu poate exista punct, doar la sfârşitul frazelor. Şi între oameni.

Grotesc

                Îmi impusesem să aștept. Dacă m-ar întreba cineva de ce nu știu dacă aș avea curajul să dau răspunsul. Uneori am îndrăznit să mă întreb pe mine și s-ar putea să mă fi înspăimântat. Așa că am făcut cu oamenii, nu așa cum aș fi dorit eu să fac – am evitat raționamentul și am preferat concluzia. Fără să fi preferat așteptarea, îmi impusesem să aștept. Să aștept atât cât este nevoie, să trec de limitele oricărei nevoi îndrăgindu-mi așteptarea, înfruptându-mă din ea, întărindu-mă cu ea, refuzând să îmi recunosc slăbiciunile și preferând ceea ce urma să devin celui care eram cu adevărat. Poate că în așteptare ședea însăși speranța mea, nicidecum în împlinirea așteptării. O știe toată lumea – speranța este unul dintre motoarele vieții, poate cel mai de seamă. Mă hotărâsem să aștept, deci, chiar dacă în jurul meu vedeam semnalele zădărniciei și lumea îmi atrăgea atenția că nimeni nu poate să trăiască în cuprinsul dorințelor imposibile. Doar că eu, probabil în idealismul meu, sau marcat doar de plictis, mi-am spus că sunt deosebit. Așa îmi spuneau și gurile rele, cu șoapte veninoase de femeie, că sunt altfel, că pot să îmi împlinesc visul numai dând dovadă de tărie. Eu, asumându-mi tăria văzduhurilor visului, credeam, credeam în tot ce îmi spuneam, în tot ce îmi doream, credeam atât de mult în mine încât dacă cineva mi-ar fi spus că imposibilul este doar imposibil, nicidecum un obstacol care să fie depășit, i-aș fi râs în nas. Mă simțeam înarmat cu tot ce îmi trebuie, îmi acoperisem chiar și ochii cu vălul nebuniei și mergeam înainte, alergam, zburam și mă târam fără să mai am vreme să îmi trag sufletul; urmăream imposibilul pentru a îl provoca la lupta imaginară din care urma să ies învingător – nu om, nici supraom, nimic supranatural, doar Acela care și-a împlinit destinul. Priveam mereu în față, în ochii idealului și fiecare zi începută era o urmărire continuă și obositoare; îmi urmăream adversarul care continua să fugă, să se ascundă, să nu îndrăznească să mă înfrunte în câmp deschis. Dar oricât îmi era de greu, nu renunțam. Nu făceam nimic care să mă slăbească, nu visam nimic care să mă tulbure, mă simțeam invincibil și de nemișcat de pe făgașul pe care o apucasem. Mă simțeam eu – eu celălalt, acela care atunci când crede în ceva este în stare să se încăpățâneze. Îmi plăcea drumul meu nu numai pentru că îl iubeam ci și pentru că îmi place să mă încăpățânez, mai ales când trebuie să lupt și pentru mine, și cu mine. Cu fiecare zi care trecea îmi urmăream nemurirea. O căutam forțându-mi destinul, supunându-l mie în loc să mă supun eu lui. Până când, într-o zi, în goană nebună, am ajuns în câmp deschis. Atunci vălul nebuniei mi s-a ridicat de pe ochi; idealismul mi s-a părut că se cutremură; speranța mi s-a părut deșert, iar dușmanul meu, acela pe care îl urmărisem de atâta vreme nu era nicăieri. Eșecul meu se ascunsese de mine. În loc să mă înfrunte își trimisese aliatul să mă cuprindă. Așa se întâmplă mereu – nu eșecul este cel care învinge ci disperarea. Disperarea aceea care se insinuează în sufletul nebunului care, părăsindu-și delirul, constată stupefiat că în lumea sa nu mai există nici măcar o moară de vânt.

…..

          Am cunoscut de multe ori disperarea, dar a fost a altora, până într-o seară. Până atunci mă priveam în oglindă cu siguranţă; eram sigur pe mine, pe puterea mea, pe echilibrul meu. Eşecul îmi fusese mereu străin, nu îi cunoscusem nici gustul nici senzaţia. Dar am învăţat, în cele din urmă, cât de ciudat se manifestă, ca un gust amar la început, ca o tristeţe nedefinită care devine povară insuportabilă, otravă clocotindă prin vene. Poate că eşecul şi iubirea sunt nu numai echivalente ci şi sinonime. Pentru că, în ambele cazuri, dintr-un anumit punct disperarea – acea senzaţie total necunoscută oamenilor puternici – se dezlănţuie şi capătă proporţii de uragan devastator, ucigătoare ca un deşert mult prea întins în care orice pas, oricât de temerar ar fi, îşi găseşte sfârşitul.

         Despre dimensiunile disperării nu ştiam prea multe, la fel cum nu ştiam despre puterea iubirii. Iubirea – mereu un sentiment supraevaluat de cei care îl simt din nevoie, mereu subevaluat de aceia care nu îl înţeleg. Eu nu am simţit niciodată iubirea ca alţii, ca ceilalţi, ca oamenii de rând. Nu am simţit-o nici de nevoie, nu am căutat-o nici ca ideal. Mereu mi-am interzis-o, până când împotrivirea nu mi-a fost alungată de sentiment, ci de o femeie. O femeie cu trup eteric, clădită din împletirea realului cu imaginaţia unei divinităţi aflate într-o zi de graţie. O femeie capabilă să lumineze şi mai mult ziua, să întunece noaptea până într-acolo încât cel mai adânc întuneric să se înspăimânte de sine şi să tânjească după lumină. O femeie mai minunată ca o umbră înşelătoare, mai puternică decât o rază de căldură intensă, mai încântătoare decât un curcubeu. Poate de aceea s-a supărat, într-o seară, când i-am spus… I-am spus că dacă vreodată din ochii ei se vor dezlănţui ploi, o voi cuprinde în braţe şi îi voi săruta buzele până când se vor arcui în zâmbet, legându-i imaginar ochii unul de altul, sub forma unui curcubeu fermecat a cărui culoare primordială va fi ea – ea, propriul meu curcubeu.

           M-a pedepsit în felul ei, cu absenţă, testându-mă, poate, sau nemaidorindu-mă, împingându-mă încet înspre propria-mi pierzanie – perzania omului care îşi pierde încredera nu numai în propria-i putere, ci şi în încremenire. Dar nu a putut să stea atât de mult departe de mine încât să mă pierd pe mine însumi, şi, deschizând o portiţă, mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit ca un curcubeu apărut ciudat în timpul unei ploi reci, de noiembrie, plină de miros de ger şi de disperare. Şi brusc, m-am simţit schimbat, m-am simţit din nou întărit, am redevenit, treptat, eu. Un eu îmbogăţit cu o cunoaştere fără seamăn – nu aceea că disperarea se poate manifesta şi în sens pozitiv şi în sens negativ, nu! Pentru că în momentul în care am cuprins-o febril, atunci când nu mai ştiam dacă să râd sau să plâng, atunci când întregul vocabular mi se redusese la mărturisirea unei iubiri devastatoare, am aflat, am ştiut că pot. Pot să mă uit pe mine ca să o am pe ea, şi scrutând negurile necunoscute ale viitorului să mă regăsesc păşind în sufletul unui curcubeu care, chiar înainte de a adormi, pe buze nu mai poartă altceva decât forma numelui meu. Am învăţat că multe perechi de buze pot să şoptească acelaşi nume, dar o singură pereche este îndreptăţită să primească răspunsul numelui pe care îl şopteşte; un răspuns venit sub forma disperării în toate dimensiunile ei, în ale nebuniei inclusiv.

După moarte

De când am alungat-o mă simt total schimbat. Când trebuie să râd schițez un zâmbet forțat în colțul buzelor. Când trebuie să mă bucur îmi închipui cum aș fi, radios, cu ochi mulțumiți, exuberant și impulsiv. Dar totul rămâne acolo, în închipuire. Nu mai pot și nici nu mai vreau să mă manifest altfel. Când sunt trist nu se cunoaște, pentru că aceasta a devenit natura mea, este o stare normală care nu mă mai părăsește. Prezența ei, pe care nu cred că voi reuși să o alung vreodată mă chinuie, îmi înfige în suflet unghiile ascuțit de însângerate ale durerii. Ne chinuim reciproc unul pe celălalt, ne lăsăm înmormântați împreună în amintiri și în dorințe. Nu ne mai vorbim, nu ne mai certăm, nu ne mai facem să râdem. Au rămas doar lacrimile și suspinele.

Am început din nou să ne vedem de la distanță. Ne căutăm, ne așteptăm, ne dorim ca celălalt să vină. Și când acest lucru se întâmplă, ne zdrobește tăcerea, ignorarea. Ea la masa ei, eu la masa mea. Nu ne spunem nimic, nici nu aplecăm puțin capul în semn de salut. Doar aruncăm pe rând priviri furișe, pline de tristețe, unul spre celălalt, sperând în zadar că vom îndrăzni să rupem tăcerea.

Privirile noastre sunt îndreptate în direcții total opuse, căutând o umbră, căutând un punct de care să ne agățăm, să ne salvăm de apele învolburate ale suferinței. Am găsit amândoi acest sprijin de care aveam nevoie. Suntem în continuare împreună. Ea mă așteaptă. Eu, nerăbdător, pândesc clipa în care se va așeza, nevăzută, la masa ei. Ne căutăm unul pe celălalt, conștienți că de la acea prăbușire a cerurilor am devenit unul soare, altul lună. Și ne rămâne numai acest mod, nebun, de a fi împreună, de a ne îmbrățișa cu priviri drăgăstoase neobservate și de a nu ne spune cuvinte, doar gemându-ne unul celuilalt numele, în adâncurile întunecate ale disperării.