În faţa unui pahar m-am simţit dator să îmi revizuiesc unele atitudini şi să îmi pun ordine în nişte trăiri. M-am confesat puţin şovăielnic: „noroc cu scrisul, pot trăi aproape orice”. Ca şi cum, într-o culme a nebuniei, m-aş fi decis că nu îmi ajunge viaţa mea. „De unde atâta foame?”, mă întrebam. Poate şi din gândul că viaţa fizică, oricum ar fi ea, în cele mai multe privinţe se arată a fi iluzie. Pe când celelalte vieţi… cu ele este o altă poveste. Acolo nu există gust amar, şi dacă există, totul este reversibil. O pagină umplută nesatisfăcător poate deveni oricând imaculată. O viaţă trăită în acelaşi fel, nesatisfăcător, se poate schimba, dar nu se mai ia de la capăt. Timpul, în cazul ei, nu se mai întoarce. Oricât am încerca, de cele mai multe ori se comprimă şi ne devine duşman. Şi ne devine duşman chiar şi când se dilată şi se transformă în distanţă, şi ea, irecuperabilă.
Nevermore 