Punct (muzical) cuvintelor

          Îmi atrăgea atenţia acum ceva vreme cineva drag mie că scrisul ar trebui să facă parte din viaţă, nu viaţa din scris. Şi îmi mai spunea că ar trebui să mă concentrez pe proiectele mele mari. Ceea ce am şi făcut multă vreme. Habar nu am cum a ieşit, bine sau rău, prefer să tac de fiecare dată când mă văd în oglindă. Aşa că îmi umplu tăcerile cu altele, cam cum fac şi pe aici, că prea s-au zbenguit cuvintele!

Reclame

Shhhh

          Mi se mai atrăgea atenţia din când în când, pe vremuri, demult, de către unii binevoitori sfătoşi, şi mi se arătau cu degetul lipsurile de caracter. Ba că aş fi prea visător, ba că aş fi prea leneş, ba că aş fi prea intransigent. În definitiv, dacă m-aş uita în ochii tuturor celor care mi-au trecut prin viaţă şi nu mai fac parte din ea, este clar că am fost omul căruia îi lipsea, dacă nu multe, exact ceea ce le trebuia lor. Totuşi, au fost câţiva care cu chiu cu vai, de voie de nevoie, s-au obişnuit cu mine. Mai ales eu. Şi în anumite momente cred că îmi permit mie însumi să fiu mândru de mine pierzând oameni şi învăţând să mă pregătesc să pierd mereu alţii. Poate asta este viaţa, un şir de pierderi. Să îmi ierte un asemenea gând aceia care aşteaptă cu sufletul la gură vara ca să îşi „trăiască viaţa”. Sunt vieţi şi vieţi, traiuri şi traiuri. Să nu uit; îmi atrăgea atenţia, uneori, Amicu‘, cică eu nu prea obişnuiesc să scriu vara. Cred, într-un fel, că a trăi presupune să te rupi de ceilalţi (nu să te pierzi) şi să taci. Doar să taci.