Umane, cred

          Şi-am mai scris o poveste. Nu neapărat electorală, deşi este la modă, una în care am încercat să reţin latura de care nu ar trebui să ne despărţim niciodată – cea a umanităţii. SCrisul meu, la prima vedere, a spus că ar trebui să o arunc. La a doua a cerut termen de gândire. Aşa e când te lupţi cu tine însuţi.

         Şi m-a mai întrebat cineva, că tot purtam discuţii în stări în care nu ar fi trebuit purtate: „Ce e bunul simţ”? Am răspuns, dar să mă trăznească dacă ştiu de am dreptate sau nu. Totuşi sper că bunul simţ are legătură cu umanitatea. Idealist, ştiu!

Diverse

          Îmi spune o prietenă: “sufăr”. “Se merită”? am întrebat-o. M-a privit ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară. Uneori sunt înclinat nu numai să caut intensităţile suferinţelor, ci şi să le aflu valoarea. Cu sentimentele se întâmplă să fie ca în comerţ: un pachet de ţigări costă o anumită sumă – o suferinţă are, la rândul ei, o anumită valoare. Sau poate nu, pentru că de multe ori înclinăm să acordăm sentimentelor noastre o valoare mai mare decât cea reală, la fel ca un producător care ridică, în mod nejustificat, preţul produselor sale.

           De multe ori, cred, sentimentele ar trebui privite strict din punct de vedere economic. Dacă o iubire mă costă o viaţă de suferinţă, înseamnă că nu merită – închidem afacerea. Sau o încheiem. Sau, dacă ajungem la concluzia că merită, o continuăm, la nivel de avarie, pentru că de cele mai multe ori iubirea nu este o înălţare ci o avariere a sufletului. De aici s-a născut şi mitul androginului, ne căutăm mereu pe cineva care să ne completeze pentru că suntem incapabili să ne fim suficienţi. De aici şi avaria – avaria diferită de avariţie. Toţi vrem mai mult, chiar ştiind că mai binele este duşmanul binelui. Avarii caută mereu mai mult, fiecare în funcţie de motivaţia lui. Am zis bine, avarii, nu lacomii, şi o spun cu riscul de a fi contrazis cu dicţionarul explicativ în mâini. În definitiv şi avariţia şi lăcomia şi nevoia de un “celălalt” sunt forme de manifestare ale sinelui avariat, care nu îşi mai ajunge sieşi.

           Îmi spunea, o persoană dragă mie… A! Nu îmi amintesc cum am cunoscut-o, recunosc, eram euforic. Îmi spune: ”eşti atât de absorbit de tine încât nici nu te vezi cu adevărat”. Posibil, foarte posibil, perfect adevărat! Cotele mele de avarie sunt altele. Eu nu sufăr dacă nu se merită. Eu îmi pun căluş sentimentelor şi caut să le controlez, împreună cu dorinţele nejustificate. Eu nu păstrez oameni în viaţa mea decât dacă au un rost. Nu un rost economic, ci unul moral şi sentimental. Restul să dispară, aşa cum am dispărut şi eu din multe vieţi – aşa cum încerc să o fac în continuare din unele care încearcă, încă, să se înoade de a mea. Viaţa are şi noduri pe care nu vrem să le înghiţim. Tocmai pentru că nu se merită. Revenind… cică aş fi prea absorbit de mine… Se merită? Bineînţeles. Normal că se merită, într-o încercare disperată de a îmi fi suficient mie, fără nimeni altcineva. Se merită ca, duşmănind mai binele presupus şi înşelător să îţi strângi febril la piept binele, acel bine cu sine într-o armonie desăvârşită pe care o altă apariţie doar ar deranja-o în loc să o completeze.

           Şi îmi mai spunea altcineva: “te vreau”. I-am răspuns că sunt dispus să o am într-o singură privinţă – nu, însă, mărturisesc, numai într-o singură poziţie – dar atunci când voi da curs unui imbold stupid pe care mă gândeam cum ar fi să îl pun în practică, adică să fac un jurământ de abstinenţă pentru o vreme, doar să văd dacă sunt capabil să îl respect, nu mi-o va mai trebui deloc. Adevărul este că nemaivăzându-mă pe mine drept completare a vreunei  femei, prefer să trăiesc aşa, de azi pe mâine, fără restricţii trupeşti, dar sufletul păstrându-l. Pentru mine, bineînţeles. Numai pentru mine, cu atât mai mult cu cât nevastă-mea este căsătorită; cu altul. Nevastă doar ipotetic, doar nu m-am tâmpit să îi pun verigheta pe deget. Eu nu accept lângă mine oameni pe care, când vor muri, îi voi plânge cu gândul la altcineva. Sau poate greşesc şi e adevărat, mi-am băut minţile, dar… Ce lume proastă!

           Colac peste pupăză, îmi spune o prietenă: “sufăr”. I-am sugerat să caute în dicţionar definiţia tragicomediei, deşi acolo, acesteia viaţa nu îi este indicată ca sinonim.

Diverse, ca de weekend

          Îmi amintesc de vremuri îndepărtate… Mi se întâmplă, de câţiva ani buni, să îmi impun în fiecare an două momente de cântărire, de critică sau de autocritică, de autoanaliză, cât mai drastică, cât mai dură. Mi se pare că este mai bine să recurgem la autoanaliză decât să ajungem la psihanaliză pe mâini nepricepute.

          Era cineva, atunci, cândva, care mi-a spus că sunt special. Parcă prinsesem pe Dumnezeu de picior! Şi aşa mi-a intrat în cap, chiar am început să cred cu tărie şi fără cale de întoarcere că sunt special. A trecut vremea, din ce în ce mai multă, ani în devălmăşie şi clipe, mai mult sau mai puţin fericite. Nu a trecut un singur lucru – relativ schimbat faţă de vremurile de început de care vorbeam. De câte ori se simte cineva dezamăgit de mine, pe drept sau pe nedrept, îmi spune: “credeam că eşti altfel”. Îmi place, spre deosebire de acel demult, să îmi spun că nu sunt altfel, aşa cum îmi spun în final şi sufletele din care muşc cu poftă. De fiecare dată mă bucur când aud că nu ies din turmă. Este prea greu să fii singur şi altfel şi, chiar dacă este adevărat că “acolo unde se termină singurătatea începe piaţa”… da, aşa zicea Nietzsche. Partea plină a paharului este că de la piaţă poţi cumpăra roşii pentru o salată, în singurătate trebuie să plantezi, să semeni. Doar că acela care seamănă vânt va culege mereu furtună.

Scurte concluzii, şi diverse

          Am mai ieşit ca omul la un pahar de cico… deh, asta se întâmplă când nu consumi alcool. Apă plată cu lămâie sau un suc mai acidulat, cam aşa cum este situaţia în România noastră. Am aflat cu stupoare că sunt un ticălos dezumanizat, un om lipsit de compasiune, probabil corupt până în măduva oaselor sau cu vălul tras pe faţă de josnica manipulare la care este supus poporul. Ultima parte, cea cu manipularea, a rămas cu semne de întrebare deoarece, în ciuda sufletului meu negru, (concluzia nu îmi aparţine) beneficiez de o oarecare doză de inteligenţă.

       Ceea ce, automat, duce la concluzia că numai proştii sunt inumani, iar eu sunt un fel de mutaţie genetică, o anomalie care ar face să exulte orice cercetător în ale prostiei respectiv ale dezumanizării. Aceasta din urmă, bineînţeles, este concluzia mea – la care am ajuns reflectând la rece asupra declaraţiilor la care am asistat.

         Problema este alta: unora le tremură mâna abia după aceea, la final… Adică: aşa cum aş vedea eu problema, hoţul (re)simte prezenţa adrenalinei înainte şi în timpul furtului, mai puţin după săvârşirea lui. După aceea, eventual, simte doar tremurul cămăşii sau, în funcţie de anotimp, al fularului, în momentul în care un poliţist îi sună la uşă ca să îl roage să semneze procesul verbal pentru o amendă aplicată unor cheflii care îşi deranjează vecinii. Mă întreb, totuşi, ce s-ar fi întâmplat dacă mâna unui personaj care a încercat recent să îşi curme firul zilelor ar fi tremurat înainte… mult înainte de… ştie el de ce. Nu după. Şi mă mai întreb dacă nu cumva era bine ca mai multe mânuţe să tremure înainte de…

           Până şi Oedip, care culmea, îmi era simpatic, nu a fost ferit de dezastru. Privesc puţin uimit dar şi detaşat ceea ce se întâmplă, refuzând să mă las afectat, să mă entuziasmez, să mă extaziez sau să mă revolt. Pandorei nu i-aş arunca nici măcar o privire, mai degrabă aş fi interesat de cutia ei. Nu de conţinut, ştim cu toţii că la urmă rămâne tremurândă speranţa. O speranţă de-asta, inumană, aşa ca a mea, că de acum, cu căldurile astea, va începe să plouă; să plouă cu capete.