De unde…

De unde-mi curge versul pornit în zbor spre tine
În nopţile anoste în care îmi lipseşti?
Din spaima de tăcere? Din voia de mai bine?
Din gândul că de-o viaţă doar tu în piept îmi creşti?

De unde-mi curge dorul ce noaptea-mi răscoleşte
Şi o transformă-n trudă simţită până-n zori?
Din clipa ce suspină? Din versu-mi ce cerşeşte?
Din gândul că-mpreună putem zbura spre nori?

De unde-mi curge visul ce-n somn mi-e desfătare
Şi pleoapa mi-o mângâie ca un delir ceresc?
Din teama mea de bezne? Din luna lucitoare?
Din gândul că la pieptu-ţi pot chinul să-mi sfârşesc?

De unde-mi poate ochiul străpuns de oboseală
Să curgă-n astă lume oceane-ntregi de sare?
Din lipsa vorbei tale? Din lipsa-mi de smereală?
Din gândul că-mpreună suntem înflăcărare?

Sau poate că din tine – din tine curge totul,
Tot visul ce cu ochii te caută-n neştire,
Tot dorul ce îneacă mai crunt decât Potopul,
Tot versul ăsta care şopteşte cu iubire.

Dor

          Îmi era dor de o ploaie care să îmi bată la fereastră, care să mă cheme șoptit, să mă ademenească în adâncurile molatice ale unei nopți cețoase din care să nu mai scap niciodată; în care să mă pierd ca în brațe călduroase de femeie pe care să le simt cuprinzându-mă ca o pânză de păianjen prea trainică pentru a mai putea fi ruptă. Îmi era dor de nopți întunecoase în care ploii să îi placă să lâncezească neîntrerupt, ascunzându-se la vedere, peste tot, îmbrăcată cu haine negre străbătute de licăriri de secundă care poate să devină viață, sau idee, sau iluzie, dorință lăsată ca urmă pe piele sau în suflet de ochi învăpăiați, de dinți ascuțit-mușcători, de vorbe care par să nu ajungă nicăieri deși nu s-ar mai termina niciodată.

          Îmi era dor de o ploaie pe noapte, sau de o noapte pe ploaie, în care vorbele, chiar și nerostite, sau neterminate, să mi se împlânte între coaste căutând ceea ce începusem să uit să arăt. Ce dor! Mult! Atât de mult încât nu de puține ori mi-am zis “e prea mult”! Înspăimântat mă ascundeam în noapte, delirând, provocându-mi ruptura de mine în pântecul unei ploi mărunte și reci care să îmi acopere ochii închiși cu voalul ceții.

          Îmi era dor de o ploaie pe care să îmi închid strâns ochii, până la durere, până țâșnesc lacrimi, pentru că orice ar spune alții despre mine, mi se întâmplă să văd mai bine cu ochii închiși.

Scrisoare fără destinatar

          Tu să mă ierţi. Să mă ierţi aşa cum ai făcut-o întotdeauna, indiferent dacă ţi-am greşit sau doar ai crezut că ţi-am greşit. Ştiu, sunt doar diferenţe de nuanţă, o diferenţă care în fapt nu se observă şi nici nu contează. Şi să mă ierţi pentru toate celelalte pe care le-am făcut, pe care le-am crezut, pe care m-am pierdut ca să le împlinesc, uitând de ceea ce era mai important. Am învăţat că nici cenuşa turnată în cap, nici izolarea, nici minciuna în faţa sinelui nu pot şterge unele lucruri. Iubirile nu sunt şterse de asemenea gesturi inutile, nici de sticle de băutură, nici de femei uşoare. Iubirea, ca noţiune abstractă, poate fi revărsată asupra oricărui lucru, asupra oricărei fiinţe. Dar în răstimpul ăsta în care m-am îndepărtat de tine am învăţat că nici sentimentul nici intensitatea lui nu contează, ci recipientul în care este revărsat. Dacă o iubire îneacă o altă persoană, dacă sufocarea intervine fie prin prezenţă fie prin absenţă, înseamnă că ceva nu este în regulă şi trebuie schimbat. Nu m-ai învăţat asta, poate nu ai ştiut, poate nu ai vrut, ca să mă fereşti de gustul amar al deziluziei, ca şi cum ai fi ştiut că deziluzia întotdeauna lasă un gust amar. Nu, nu te-am invidiat niciodată, consideram că nu am pentru ce, atâta timp cât lumina ochilor ţi se aprindea în faţa ochilor mei, când zâmbetul îţi mângâia buzele sub atingerile mele, şi dacă fericirea a fost prea puţină, deşi eu am crezut-o mereu completă, să mă ierţi din nou. Aşa cum ai mai făcut-o de atâtea ori, mai ales atunci când vinile îmi erau mari şi importante. Să mă ierţi că nu te-am ascultat de multe ori şi să mă ierţi că în unele nopţi, închipuindu-mi că mă sfătuieşti, am eşuat în încercări fără folos. Mereu mi-ai spus că iubirea nu trebuie manifestată între sticle şi femei uşoare, mereu mi-ai spus când ar fi trebuit să renunţ şi nu te-am crezut, mereu mi-ai purtat grija şi m-ai iertat atunci când am respins-o. “Ce ştii tu”! îţi spuneam, în faţă sau în gând, uitând că mereu mi-ai îndreptat paşii către un bine universal – da, un bine universal pentru că atunci când sunt liniştit şi nu se nasc în mine furtuni eu nu urăsc. Poate ar trebui să mă ierţi şi că am uitat să fiu bun, că m-am complăcut în noroaiele în care îmi târam paşii, ornându-mi vise infame cu minciuni numite speranţă. Le spun vise, deşi în realitate sunt deliruri trimise ca de la un nebun către altul, deşi destinatarul delirulrilor mele era doar închipuirea, doar ecoul sufletului meu. Pentru asta să nu mă ierţi, poate doar pentru că mi-am demonstrat că mai am o fărâmă de suflet în absenţa ta, în loc să te păstrez martor aşezat la loc de cinste la izbânda mea asupra împietririi. Să mă ierţi că râdeam când îmi ziceai “eşti o piatră” – râdeam bezmetic, negându-mi evidenţa deşi tu nu mai încercai decât să îmi deschizi ochii. Tu ştiai… ştiai că orice piatră are un nume şi că dacă ai chema-o şoptit ar răspunde, indiferent de cât de calcaros îi este miezul. Şi ai reuşit imposibilul, sau dacă nu imposibilul, ceva ce numai în basme se mai întâmplă – să storci apa dintr-o piatră seacă. Nu doar apă, râuri, fluvii, până când zăgazul a fost pus în mod ticălos şi denunţător nu pentru că trebuia, ci din slăbiciune, pentru că totul părea mai uşor. Pentru asta să mă ierţi, că nu am îndrăznit să îţi duc până la capăt izbânda – izbânda asupra pietrei, că nu ţi-am învăţat ultima lecţie pe care mi-ai predat-o, anume că iubirea trebuie protejată, nu târâtă în mocirlă şi risipită aiurea pe câmpuri aride în care nu cresc nici buruienile. Să mă ierţi…

         Să mă ierţi că am ajuns să îţi cer să o faci, deşi cândva, dacă ţi-aş fi spus aşa ceva ai fi rămas uluită. Omul care îşi cere iertare admite că a greşit, îşi admite natura umană, îşi admite slăbiciunile – slăbiciunea de a nu fi fost capabil să procedeze corect şi slăbiciunea de a nu putea să îşi îndrepte eroarea. Unele greşeli nu se pot îndrepta, se acoperă doar cu scuze, în speranţa că vor putea fi uitate. Şi să mă mai ierţi că ţie nu ţi-am mai scris de mult. Să îmi ierţi uitarea, de mine şi de tine, să îmi ierţi pierderea, risipirea în toate cele patru vânturi. Să îmi ierţi transformarea din piatră în nisip numai bun de călcat în picioare. Dar ştii şi tu, tălpile lasă urme mult mai uşor de şters decât faptele tălpilor…

          Să mă ierţi că mi-am stins dorul înlocuindu-l cu altul mult mai puţin funebru, că am îndrăznit să privesc curcubee care răspândeau miros amplu de furtună, minţindu-mă că inspir parfum aromat de trandafiri. Singurul trandafir pe care l-am văzut vreodată, în vreo oglindă, am fost eu, înţepător-atrăgător, dar înveninat, pentru că trandafirii, ca simbol al iubirii, înveninează mereu sufletele incapabile să le reziste. Oh, şi câte au fost! Să mă ierţi şi pentru ele, şi pentru gesturile de dispreţ făurite din mâini atunci când îmi reproşai că din trandafir mă transform în şarpe.

         Să mă mai ierţi că mi-am luat libertatea de a te părăsi. Să mă ierţi că ţi-am impus să mă aştepţi în timp ce te ştergeam din mine ca să îmi eliberez sufletul pentru înfăptuiri pe care le credeam mai importante. Ce putea să fie mai important decât apropierea?! Şi totuşi, în locul apropierii eu ţi-am impus aşteptarea, poate în mod laş, egoist, temător. Se înrădăcinase prea mult în mine credinţa că nu vei sta departe de mine – niciodată nu ai stat atât de departe de mine ca acum, dar în sinea mea îmi spuneam că este ca de obicei, o depărtare, o absenţă mai îndelungată care ne va apropia ca să avem ce să ne povestim. Aşa îmi închipuiam – tu m-ai fi învăţat astronomie, să-ţi zbor alături printre stele, iar eu doar ţi-aş fi povestit. Poate nici nu ar fi trebuit să îţi povestesc pentru că ai fi ştiut văzându-mă luminos. Şi poate m-am temut că te vei supăra dacă vin în grabă. Pentru întârziere mă voi ierta eu, la fel cum am făcut-o, cu uşurinţă, pentru timpul pierdut, pentru rele, pentru sentimente şi speranţe întrerupte şi reluate fără noimă, fără şir, fără fundament, doar pentru a le împinge, dispreţuitor, cu piciorul în moarte. Să mă ierţi că încă nu am învăţat să ascult, şi să mă ierţi dacă nu voi mai avea timp să învăţ. Să mă ierţi că te-am lăsat atunci când ţi s-a făcut frig. Şi să mă ierţi că atunci când te-am încălzit la piept nu am avut curajul să las căldura să înflorească, să rodească în flori de formă neştiută pe care să ţi le ofer zâmbitor.

          Poate ar mai fi multe pentru care ar trebui să fiu iertat. Poate eu însumi nu am reuşit să mă iert pe mine, deşi de cele mai multe ori condamnările sunt inutile – ele nici nu şterg faptele nici nu le îndreaptă. Sunt doar răspunsuri la o anumită atitudine, la anumite acte, la anumite suflete care se pot pierde de sine indiferent de natura sau de aplicarea pedepsei. Aş mai fi spus… Ar mai fi multe de spus, dar avem tot timpul din lume. Sunt legături indisolubile care parcă se întăresc odată cu venirea nopţilor lungi şi a frigului. A nopţii lungi şi a frigului, aşa cum a fost demult când ţi-am şoptit ultima dată. Să mă ierţi…

Îngeri

          Nu ştiu de ce unora li s-ar părea deplasat să se vorbească despre două tipuri de îngeri – entităţile cu caracter divin şi îngerii umani. Deşi poartă acelaşi nume, cele două tipologii sunt total diferite pentru că, dacă prima categorie este în totalitate demnă de dispreţ, cealaltă, cea de natură umană este demnă de veneraţie. Mereu îngerul de natură divină a adus vestea, ca un biet mesager; îngerul uman, însă, aduce mereu salvarea. Orice s-ar spune, unul din cele mai puternice vise ale omului a fost zborul. Sunt îngeri, îngeri umani, care au aripi nevăzute, pe care le ascund în loc să se laude cu ele. Dar mereu sunt capabili să zboare, alături de cineva, cât mai departe, hrănindu-se cu puterile dorului.

Gând (muzical, pe deasupra)

          A fost o vreme în care nu îmi trebuia nimic. Mi se părea ciudat şi deloc uman să mă întreb de ce anume mai am nevoie şi să nu găsesc un răspuns. De fapt, să îmi dau un singur răspuns – “nu mai am nevoie de nimic”. Uneori număram zilele în ordine descrescătoare şi îmi simţeam inima urcându-mi-se până în gât a nerăbdare. Nu ştiu dacă am îmbătrânit eu – îmi pare imposibil să fie astfel, pentru că niciodată nu m-am gândit că se poate întâmpla. Dar cumva, dintr-un punct, într-un anumit moment, a intervenit o schimbare. Am învăţat să număr invers, crescător, mai întâi săptămânile, apoi lunile. Ca şi cum unele doruri nu mai au ce face ca să se stingă, doar să îşi numere printre zile paşii.

Epitaful unei iluzii

          Îmi este dor de femeia-minune pe care ai închipuit-o pentru mine. Ştiu, tu eşti altfel, eşti doar femeie. Şi totuşi… îmi e dor de pielea-ţi înfierbântată de răsuflarea mea, de buzele-ţi întredeschise de atingerea limbii mele, de zâmbetul nevinovat, de râsul copilăresc, de zilele noastre şi de nopţile care le urmau. Îmi e dor de tine, cea care mi-ai fost, chiar dacă totul a fost iluzie. Unele iluzii nu se destramă, doar rămân amintiri, vagi, şterse, la fel ca atingerea, ca sărutul tău, ca tine – cea care nu ai fost niciodată.

Dor

          Îmi este dor de o femeie care să ştie să îmi inflameze imaginaţia. Una care să mă atragă în cele mai înspăimântătoare tornade de suflet, care să mă ameţească, să mă facă să tremur, să plâng, să strig, să gem, să îmi doresc ca totul să se sfârşească pentru a începe din nou, cu şi mai mare putere distructivă.

          Îmi este dor de o femeie ai cărei ochi să arunce flăcări, a cărei piele asudată să o ardă pe a mea, ale cărei degete mângâietoare să fie spini aducători de suferinţă, ale cărei buze să mă însemneze aşa cum fierul roşu însemna cândva, demult, răufăcătorii. De o femeie ai cărei dinţi să se înfigă în buzele mele, să le devoreze ca animalul sălbatic un cadavru, în loc să spargă, dezgustător, seminţe, pierdută într-o existenţă indecent de comună.