Dilemă

          Mă macină de la o vreme o dilemă. Nu sunt cel mai religios dintre oameni, dimpotrivă, atracţia mea către credinţă este doar rezultatul plăcerii de a îi arăta cu degetul lacunele. Sclavia, deşi mulţi nu au fost de acord, a fost abolită cu destulă vreme în urmă pentru a i se stinge orice speranţă de resuscitare. Sclavia fizică; în privinţa sclaviei morale şi psihice lucrurile stau altfel. Eu, personal, prefer să fiu sclavul viciului decât al unei entităţi închipuite – sau, dacă nu închipuite, mincinoase.

          Hula este păcatul pe care, se spune, Dumnezeu nu este capabil să îl ierte. Aşa aş spune eu, nu că nu ar vrea, pentru că bunătatea, oricât de ofensată, chiar dacă nu mai găseşte puterea să întindă o mână ofensatorului, iartă. Hula, deci, ar putea fi iertată de Bunătate, dacă aceasta nu ar fi mincinoasă, sau dacă ar înţelege că lucrurile nu sunt numai în alb sau negru, ci şi în alte nuanţe.

         Nu aceasta este însă dilema mea, deşi sunt atât de tentat să îmi dezvolt spusele! Dilema este alta. Văd în jur lucruri care îmi zdruncină din ce în ce mai mult credinţa în posibilitatea existenţei Dumnezeului creştin. Multă vreme şi de prea multă, însuşi reprezentanţii Săi pe pământ s-au arătat cele mai abjecte animale, cele mai înspăimântătoare cugete, cele mai netemătoare creaturi faţă de ceea ce propovăduiesc. Aceşti reprezentanţi nu hulesc cu vorba lor mieroasă, cu cuvântul măsluit şi prefăcut, ci cu fapta însăşi. Eu hulesc pentru că am oroare de autoritate, pentru că sclavia nu mi se potriveşte. Pentru că batjocura mea îmi alimentează nu numai orgoliul şi spiritul răzvrătit, dar mai ales, puterea şi dorinţa de răzvrătire.

        Dacă, însă, există Dumnezeu, la vremea Judecăţii îmi voi refuza pedeapsa, fiind complet nevinovat. Răzvrătirea este un motor al evoluţiei, nemulţumirea manifestată faţă de un sistem şi permanentizarea dorinţei de a îl înlocui, de a îi afla alternative. Hula mea are un scop măreţ, aş spune, având în vedere că religia este o manifestare bolnăvicioasă a fricii de libertate. Pe când ei, ceilalţi, hulitorii prin faptă, totodată instigatori, îmbrăcaţi în sutană?! Asta îmi este dilema, care este adevăratul vinovat – hulitorul în faptă sau hulitorul în gând?

            Ştiu, în dreptul penal existenţa instigatorului nu disculpă făptaşul. Dar justiţia divină nu funţionează după principii umane. Iar liberul arbitru este, mai degrabă, un mod de a ascunde neputinţa stăpânului cerului, decât libertatea individului de a dispune singur de propriul destin.

          “De profundis clamavit ad te, Domine”! Dar degeaba, mereu degeaba. Cât mai durează până să înţelegem că cerurile ne sunt goale, pline doar de pânze de păianjen?!

De prin grădina lui Dumnezeu

          Dacă Dumnezeu există, are, cu siguranță, o grădină imensă. Cu porți larg deschise, sau cu grilaj lipsă prin unele locuri, de reușesc să strecoare tot soiul de capete pătrate. Ca să particularizez… acum câteva seri, ieșit fiind, înfundat într-o cârciumă de la șosea, m-am pomenit că un preacredincios încearcă să îmi vândă mătănii, cruci de pus la gât (sau în alte zone ale corpului) sau, măcar, un ziar pe a cărui primă pagină zăcea, scuipat cu tuș îngroșat, numele “Iisus Hristos”. Mult mai târziu am realizat că mi s-a părut apreciabil faptul că “Iisus” era scris așa cum trebuie, nu cum îl scriu pocăiții de diverse secte de prin flora și fauna românească.

          Revenind la subiect, adică la acel individ dubios, cu înfățișare de îndoctrinat gata să dezlănțuie un lanț întreg de crime în numele dumnezeirii, trebuie amintit că inspirația (sau ceasul rău) m-a făcut să îi spun că noi, cei de la masă, suntem catolici. Ei! A plecat mai departe, străpungând perdeaua de fum de țigară cu privirea-i mioapă, dar, spre marea mea surprindere, după câteva minute s-a întors. “Și ce dacă sunteți catolici, nu credem în același Dumnezeu?” a întrebat, încercând să pară stupefiat că un presupus catolic nu are de gând să arunce cu bănetul pe produse ortodoxe.    

          Normal, dacă nu aș fi fost atât de bine educat m-aș fi scărpinat cu mâna stângă în colțul din dreapta al capului și l-aș fi înjurat. Așa, m-am scărpinat în barbă și am încercat să trec de zidul privirii tulburi, căutând fie o sclipire “șmecheră” în ochi, fie o provocare. Căutam degeaba, individul părea efectiv surprins și nu vedea niciun motiv pentru care catolicul din mine îl trimitea la plimbare. Educat fiind, cum am susținut, nu puteam să îi spun, mai în limbaj de Românica, să se ducă de unde a venit… acum câteva zeci de ani. Așa că i-am răspuns că, în opinia mea, între ortodoxism și catolicism sunt diferențe majore și că nu sunt interesat de niciun produs de factură religioasă pe care cu plăcere mi l-ar fi oferit spre cumpărare.

          Și totuși, credinciosul aplecat către cele sfinte, aproape că s-a revoltat din cauza ignoranței mele, pentru că, indiferent că unii avem Patriarh iar alții Papă, orice s-ar spune, tot frați întru credință suntem, și Dumnezeu este unul singur și atotputernic. Timid și diplomat am încercat să îi spun că ritul catolic este extrem de strict când vine vorba de avorturi, pe când ortodoxul o mai dă pe după colț, mai închide ba un ochi ba pe celălalt… că deh, interesul poartă fesul. S-a revoltat și mai mult, că “Nu, dom’le, că și noi ne opunem, suntem dușmanii declarați ai avortului”. Nu i-am spus că vorbește prostii, că Biserica Ortodoxă este mai interesată să adune cât mai multe fonduri prin buzunarele-i fără fund. Ca să nu adaug că, dacă i-aș fi spus ce cred, că ei nu au nicio treabă cu avortul fiind prea ocupați cu blocarea legalizării prostituției (măsură care ar aduce grămezi de bani la buget), ar fi fost în stare să scoată cine știe ce armă albă creștină și sfințită, ca să mă elibereze de Necurat printr-o exorcizare înfiptă până la prăsele.

          Ca să mă asigur că scăpăm întregi, pentru că s-au adus și alte argumente de către o prietenă mai curajoasă, i-am spus că există diferențe între crucea catolică și cea ortodoxă. Și mai că m-a încercat o teamă că o să i se facă rău și o să fim nevoiți să îi oferim un scaun. “Cum să fie diferită crucea?!” Simplu… crucile ortodoxe sunt rotunjite, pe când cele catolice sunt drepte. A scormonit în mormanul de cruci și a încercat să îmi arate că mă înșel. Dar, spre ghinionul lui, a ales ca dovadă o cruce ale cărei brațe erau rotunjite. “Păi vezi?!” zic, triumfător. Însă, în clipa următoare, era să leșin eu când l-am auzit: “Bine, nu asta, stai să îți arăt alta”.

          De dragul adevărului trebuie să recunosc că a găsit și o cruciuliță care părea mai catolică, dar l-am dezamăgit din nou spunându-i că nu sunt interesat să îmi consum resursele financiare, și așa limitate, pe lucruri lipsite de orice utilitate. M-am ferit, totuși, mărturisesc, să îl informez că imaginea lui îmi inspira o oarecare teamă, știut fiind că fanaticii sunt întotdeauna produsele religiei, și că nu aș fi cumpărat nimic de la el nici în ruptul capului (sau în înfiptul pumnalului).

          Problema e alta… și de fapt aici voiam să ajung. Constat cu stupoare că acești creștini activi devin din ce în ce mai agasanți, mai agresivi și mai dezgustători. Întrebarea este: ce căuta un ortodox, noaptea la 10, încărcat cu produse bisericești și cu ziare cu Hristos, într-un lăcaș de pierdere a sufletului? (nu spun eu că asta sunt barurile, tot ei o spun…). Dacă se găsesc printre voi naivi care să spună că își îndeplinea misiunea sfântă, datoria față de Dumnezeu, de a mai întoarce de pe calea cea nedreaptă vreun suflet de mioară rătăcită, v-aș strânge mâna cu un zâmbet plin de invidie. E frumos să fii cu suflet și cuget nevinovat, chiar dacă se găsesc mulți să râdă de acest lucru. Totuși, în opinia mea, răspunsul este altul… Nu căuta să salveze pe nimeni, încerca să vândă, să bage pe gât, mie sau altcuiva, o cruciuliță, o mătanie, sau măcar un ziar ortodox. Nu știu cât costau, dar să fi fost și 5 bani… unde este blândețea aceea creștinească, liniștitoare, dătătoare de speranță și credință, că eu nu o mai văd?! Ca să nu mai spun că banul este ochiul dracului…