Maturităţi sau imaturităţi, depinde

          Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă a fi matur, cred că cel mai sincer răspuns ar fi că nu ştiu. Nu, să nu râdeţi! De râs ar trebui să fie acela care susţine că ştie fără să ştie, nicidecum acela care, cu bună credinţă, îşi recunoaşte limitele. În apărarea mea, aş spune că mi-e prea lene ca să caut definiţia în DEX, dar aş minţi. Adevărul este că nu ştiu şi aşa vreau să rămân, neştiutor. Cred că maturizarea este o crimă împotriva copilului care vreau să fiu până când oi închide ochii. Odată, cândva, l-am prins bărbăteşte de guler şi l-am scuturat, copleşindu-l cu viaţa înfiorătoare de “om mare”. O vreme a părut că înţelege că i-a venit vremea să se ducă şi să mă lase, dar într-o noapte, pe când încercam să mă odihnesc, a început să îmi pună tot felul de întrebări, mai mult sau deloc stupide. “De ce trebuie să te trezeşti dimineaţa şi să pleci”? mă întreba. “Pentru că aşa fac oamenii mari, maturi şi serioşi”. “Dar tu nu eşti nici mare, nici serios. Dacă ai renunţat să mai mănânci dulciuri pentru că ţii la siluetă, nu înseamnă că nu mai eşti copil. Şi, de fapt, tu eşti eu, dar eu sunt copil, nu sunt mare. Şi serios nu este nici unul dintre noi, nu vezi cum râdem de prostiile pe care le-am făcut de-a lungul timpului”?!

          Ar trebui să mă opresc din redarea unui asemenea dialog – nu, nu mă deranjează să mi se spună că de multe ori demonstrez că habar nu am ce înseamnă maturitatea, mai mult mă înspăimântă să fiu luat de nebun. Adică, eu ştiu că sunt, dar am psihologul meu şi chiar facem progrese, nu este nevoie să fiu arătat cu degetul! Este oare posibil ca maturitatea să fie aceea care îi permite omului să pună etichete şi să arunce piatra? Copiii sunt sinceri, cruzi şi crud de sinceri, dar nu pun niciodată etichete. Nu l-am auzit pe vreunul să îi spună altuia “eu nu mă joc cu tine pentru că eşti ţigan”, mereu am auzit “nu mă joc cu tine, nu mă lasă tata, pentru că eşti ţigan”. Dar dacă maturitatea ar fi ceea ce spuneam, etichetarea, bolovanul în zborul său către o ţintă, prefer să o păstrez departe de mine – deşi, mărturisesc, am impresia că uneori îmi dă târcoale.

          Să revin, deşi spuneam că mă voi opri să mai redau dialogurile dintre mine şi copilul din mine – sau de mine, cum vă place. O voi face, dar nu înainte de a aminti că într-o zi şi-a pus mâinile în şolduri, şi-a ţuguiat buzele ca să dea mai multă rotunjime cuvintelor şi puţin încruntat mi-a spus: “De mâine nu te mai duci niciunde. Rămâi cu mine și facem ceva care să ne placă. Colorăm, scriem, vedem noi! Și așa, nu vezi că nu mai ești deloc tu”?! Atunci l-am privit atent și pentru prima oară după multă vreme mi s-a făcut teamă pentru el. Probabil acela a fost singurul gest adevărat de maturitate pe care l-am făcut, să îl ascult. Dacă nu îți place ceea ce faci, ceea ce ești, ceea ce te înconjoară, într-un anumit timp, mai lung sau mai scurt, mori tu însuți, ca individ. Probabil maturitatea este capacitatea de a înțelege că niciodată nu poți dobândi ceva fără a sacrifica altceva. Niciodată nu putem avea totul, dar dacă pierdem, trebuie să avem grijă să pierdem lucruri pe care le considerăm mai puțin importante.

        Sau, poate, maturitatea să fie izvorul convingerii că orice mântuire, fie ea divină, omenească, sufletească sau oricum ar fi, alungă din sine ceea ce o precede şi, totodată, îi conferă un rost – suferinţa?!

          Dacă m-ar întreba cineva ce este maturitatea, nu m-aș rușina să spun că nu știu. Mie îmi place să trăiesc ușor, superficial, fără să gândesc. Şi, în realitate, nici nu mă interesează, îmi este mai scump copilul din mine.

Kill the pain

          …Apoi, după pace, şi înainte de un alt război pornit cu o altă persoană, apare suferinţa. Se spune că laşii vor să scape de ea, pe când curajoşii o înfruntă. Sau să fie invers? Să ai curajul, puterea şi mai ales dorinţa de a renunţa la ceva ce ai fost, de a te reinventa? Poate că reinventarea, renaşterea, este o suferinţă mai mare…

Din noapte

          Stătea rezemată de perete și mă privea. Ascultam amândoi vântul, strigându-ne numele. Numele fiecăruia, spuse, totuși, împreună… cântate de glasul aspru al viscolului, purtate departe, în adâncurile imaginației, de fulgii de zăpadă… alăturate tot timpul și despărțite mereu de suflarea tăioasă a nopții.

          Ne priveam… Din ochii ei razele iubirii stăteau gata să străbată distanța dintre noi… Din ochii mei, lacrimile erau gata să pornească. Să pornească o luptă surdă cu prăpastia care ne despărțea. Ce ar fi fost dacă ar fi curs până când ar fi umplut-o? Ce ar fi fost dacă tot ce ne despărțea ar fi fost înecat în uitare? Dacă lumea, așa cum o știm, s-ar fi prăbușit, lăsându-ne suspendați? Dar suspendați unul lângă celălalt, unul în celălalt, unul al celuilalt…?

          Nu ne-am fi gândit niciodată, în acea suspendare la nimeni. De fapt… nici nu am fi avut la cine, pentru că lumea, așa cum o știm, nu ar mai fi existat. Nu ar mai fi existat nici bariere, nici timp, nici… nici noi. Pentru că am fi devenit alții, acea apropiere în suspendare ar fi făcut să uităm de noi înșine și, poate, îngroziți de hăuri, să ne cuprindem. Să încercăm să ne uităm temerile și să ne obișnuim cu noua noastră situație, cu noii noi. Sau, probabil, unul ar fi alunecat în jos, spre iaduri, în timp ce celălalt, incapabil să prindă mâna celui căzut, s-ar fi ridicat spre nori.

          De ce nu ne știm niciodată locul? De ce mereu trebuie să existe o strigare? De ce nu ne putem scutura de clasicul “de profundis”? Și, mai ales, de ce acel “Domine” căruia îi adresăm acea chemare disperată este imposibil de atins? De ce suspendările nu durează o veșnicie?!

          E simplu… pentru că dacă ar dura atâta, ne-am uita vocile. Ne-am aduce aminte doar șoaptele și mângâierile. Dacă suspendările nu ar avea sfârșit nimic nu ar mai avea sfârșit. Doar suferința. Și poate nici măcar ea, pentru că uneori fericirea poate să fie dureroasă, atât de dureroasă încât să devină înspăimântătoare.

          Înspăimântător… e înspăimântător să fiu suspendat cu tine, aici, acum… Iartă-mă…

          Și alunecarea mea spre iaduri continua, fără să găsesc puterea de a mă opune, fără să găsesc dorința de a îmi desface aripile și de a zbura. Îmi place alunecarea asta, afundarea în neguri străpunse din când în când de flăcări fierbinți. Nu, nu îmi mai este frig… îmi este cald, foarte cald… deși ea mă privește rezemată de perete și îmi spune ce tare bate vântul….

Break your heart

          Uneori oamenii trebuie să înveţe să urască. Să se teamă într-atât de mult să trăiască şi, în acelaşi timp, de moarte, încât singura cale de scăpare să le fie ura. O ură devastatoare întoarsă împotriva unui lucru, a unei persoane sau chiar a lor înşile. Abia atunci absolut orice este permis, şi autoflagelarea şi atentatele îndreptate asupra sufletelor altora. “Ce folos să aibă alţii aripi dacă eu nu am”? Şi atunci, din mulţimea de suflete frânte, răsfrânt, unul se poate ridica, murdar, cu ochi goi, cu buze strânse şi cu dinţii scrâşnind. Pe rând, poate la nimereală, poate alegându-şi îndelung ţintele, smulge aripi, incendiază simţiri pe care le lasă să ardă până la ultimul bob de jar, cu focuri din care nici pasărea Phoenix nu ar mai fi scăpat cu viaţă. Sunt unii cărora le place să declanşeze incendii devastatoare în urma cărora nu mai rămâne decât pustiul. Un pustiu care nici măcar nu mai este apăsător, un pustiu privit mai degrabă ca un dat. Uneori, în întoarcerea grăbită a spatelui, vreunul mai are timp să audă lamentarea împinsă la absolut – “Eu cum o să trăiesc după tine”? Sunt prea puţini cei capabili să îşi asume, curajoşii care să privească în faţă adevărul ca să poată răspunde. “După aceea nu mai există viaţă. După mine nu se mai trăieşte, se vieţuieşte”.

          Uneori, asemenea cuvinte pot provoca celui căruia îi aparţin o voluptate fără margini, mai intensă decât cel mai intens sărut al unei femei, mai mângâietoare decât cea mai caldă mângâiere, mai plăcută decât orice altă plăcere la care s-ar putea gândi cineva. Dar ceea ce este uimitor, în realitate, este că ura capătă un alt chip, altfel menirea ei nu ar putea fi îndeplinită. Pentru că numai nepăsarea poate să ucidă suflete…

Maximă

          Lecţia cea mai importantă pe care omul o învaţă de la viaţă  nu este că durerea nu există, dar că depinde de noi să o transformăm în fericire.  (A. Schopenhauer)

Blestemul

S-au întâlnit într-o seară de vară. O altă seară de vară, care semăna cu cea care trecuse. Simțea că ceva plutea în aer, ceva ca o amenințare nerostită. Nu luă în seamă avertismentul cerului transparent prin care stelele începeau să își arunce razele palide. Își continuă drumul cu pași grăbiți, ca și cum pierzania îl legase cu fire nevăzute pe care acum le mânuia, imprimând marionetei sale direcția dorită. Întunericul își răspândea mantia asupra tuturor, picurând somn în unele pleoape, și trezire în altele. Doar pasul lui hotărât nu ezita nici o clipă. Susurul apelor deveni curând un murmur surd și trist, ca o implorare, o ultimă încercare de a îl avertiza, de a îl întoarce din drum. Păsările își încetară cântul și întreaga natură îl privea cu inima împietrită de groază.

Era prea târziu când văzu cei doi ochi care îl fixară. Se opri și fără puterea de a se smulge din vrajă îi așteptă șoaptele. O voce suavă, divină, porni să îi picure în urechi povești neasemuite, închipuiri, vise și dorințe… și mereu ochii îl fixau absorbindu-i ultimele împotriviri. I se păru că zilele și nopțile se succed cu o viteză fantastică. Dar nimic nu îl atingea, nici foamea, nici setea, nici somnul, nici timpul. Numai o dorință nerostită care îl împingea să se afunde și mai mult în privirea hipnotizantă. Dintr-o dată picioarele începură să i se înmoaie și să tremure. Buzele i se schimonosiră într-un rictus, ochii i se împăienjeniră și trădându-l, genunchii se așezară pe pământ. Pe un pământ reavăn, care îl înghițea cu fiecare clipire a ochilor, cu fiecare răsuflare trimisă către etern. Abia atunci înțelese tot ce însemnau șoaptele, toată încărcătura vorbelor ei. Îl amăgiseră. Fusese vrăjit de muzicalitatea vocii și renunțase la toate măsurile de precauție. Auzise de mult de acest blestem străvechi… un blestem care te seacă de puteri, care îți face fruntea să ardă și ochii să sclipească febrili și demonic. Își simți suflul întretăiat, sfâșiat de gheare nemiloase, împuns de milioane de ace. O clipă, doar o clipă îl mai încercă spaima. Și după aceea liniștea morții puse stăpânire pe el. O moarte a tot ce fusese, a tot ce ar fi putut fi înainte ca blestemul să îi fie susurat în ureche.

Cu ochii goi o privi, în timp ce durerile îi ștergeau de pe buze ultima rămășiță de zâmbet. Brusc mâinile îi zvâcniră spre voalurile vaporoase care o acopereau și le trase cu putere, dezechilibrând-o, aruncând-o violent între brațele sale. Îi cuprinse trupul firav și porni să îl strângă cu puteri diavolești, cu focurile nebuniei jucându-i în ochi… Și trupul ei se chircea din ce în ce mai mult, devenind mai mic, mai străveziu, mai șters, ca o amintire. Doar o simțea în palmele sale și o strângea cu putere, ascultându-și instinctul. Inima lui goală, cuprinsă de nemișcare, cerea răzbunarea. Își deschise cu ultimele forțe porțile ruginite de blestem, iar el, nemaisimțind nici o împotrivire a aburului dintre degete, îl împinse cu sfială înspre piept, în temnița care nu se va mai deschide niciodată.

Furtuna

Mereu sunt doi. Fiecare cu doi ochi sclipitori, înflăcăraţi. Cu priviri arzânde care devorează trupul celuilalt. Şi cu zâmbete duioase în care nu se citeşte amarul de mai târziu. Mereu sunt două guri, patru buze care se contopesc în răsuflări pure, pasionale, tandre sau sălbatice. Mereu două limbi care vorbesc acelaşi glas, al iubirii.

Se privesc, se strâng în braţe, se mângâie şi îşi şoptesc… “aş vrea să fim o veşnicie”. Şi celălalt zâmbeşte, cu scântei de fericire în ochi. Degetele li se împletesc, mâinile li se strâng ca într-o îmbrăţişare şi stelele îi amăgesc prevestindu-le oceane de fericire.

Când se strâng norii nici unuia nu îi trece prin cap să îl tragă pe celălalt la adăpost, sub o streaşină, sub un copac cu frunziş des… e atât de frumos să te plimbi prin ploaie! Dar ploaia devine furtună, tunetele se dezlănţuie în voci metalice, iar fulgerele brăzdează priviri încărcate de reproşuri şi de resentimente. Vânturile încep să sufle puternic, din ce în ce mai puternic, plecând capetele florilor către pământ, smulgând copaci din rădăcină şi iubirile din inimi. Şi abia atunci amândoi, într-o singură clipă în care noaptea întunecată a furtunii e luminată de o rămăşiţă de jar, îşi dau seama ce bine era dacă ar fi căutat un adăpost.

Întotdeauna dezastrul nu se observă la adevăratele sale proporţii decât în urma furtunii. Abia atunci vezi că ierburile sunt ude de lacrimi, că rădăcinile puternice ale sentimentelor zac prăbuşite anormal, cu braţe întinse implorator spre cer, în timp ce în pământul roditor în care se prinseseră rămân doar hăuri necuprinse. Cu altfel de priviri, cu umeri încovoiaţi, amândoi se depărtează, privind, din când în când, în urmă. Buzele altădată destinse în zâmbet şoptesc un “adio!” neauzit. E de mult uitată veşnicia. Şi niciunul nu şi-o mai doreşte.

Vreau să trăiesc…

A mai trecut o eternitate de când ai plecat. Știu că dacă ai afla acest sentiment care mă încearcă ai zâmbi. „O eternitate?” ai întreba. De parcă nu aș realiza că de fapt totul nu este decât o metaforă… O metaforă care cuprinde întreaga mea durere, întreaga mea disperare. Nu îmi rămăsese de făcut altceva decât să îmi schimb în totalitate simțul temporal pentru a fi în stare să îți suport absența. Fără tine am rămas suspendat în timp, nemișcat. Știu că trece, îl văd… dar nu îl mai simt deloc. Și fiecare gând îndreptat către tine este un ac înroșit care mi se înfige în creier, un pumnal care mi se răsucește în inimă. Nu mai cunosc altceva decât chinurile unui suflet contorsionat înfiorător.

Mi-ar plăcea să te văd zâmbind, să îți aud râsul drag când ai citi în pieptul meu sfârtecat. Poate atunci, într-un acces de furie, aș face ceea ce ar fi trebuit să fac de mult timp. Să mor. Să mi te scot din inimă și lipsit de oxigen să cad pe spate, cu ochii larg deschiși, îndreptați spre albastrul ceresc. Apoi, după o vreme, m-aș fi ridicat clătinându-mă, palid. Mi-aș fi continuat drumul, la început sterp. Cu fiecare pas atmosfera ar fi devenit mai puțin apăsătoare, mai puțin înecăcioasă. Pe marginile drumului ar fi început să răsară fire de iarbă, la început uscate, galbene. Dar, pe măsură ce pașii m-ar fi purtat mai departe, ar fi devenit tot mai verzi și mai proaspete. Apoi verdele crud al ierbii ar fi fost împânzit de culorile vesele ale florilor. În drum aș fi început să întâlnesc câte un copac umbros, câte o adiere de vânt, câte un izvor limpede care să îmi potolească fierbințeala, care să îmi umezească buzele arse. Și în timp, lumea ar fi renăscut, în cânturi de păsări, în șopot de izvoare, sub privirea îngăduitoare a cerurilor care, zâmbind, m-ar încuraja să profit de o nouă șansă.

De ce să fi făcut așa ceva? De ce să fii murit pentru a avea posibilitatea să renasc? De ce să întorc cu lașitate spatele acestei suferințe inumane care mă sugrumă? Nu am nevoie de o altă șansă, nu am nevoie de răsărituri fericite și de ceruri zâmbitoare. Nu am nevoie de acea moarte care să te arunce pentru totdeauna în uitare. Am nevoie de tine. Și dacă nu ești tu, este spectrul tău, umbra ta. Îmi este mai bine. Supune-mă tuturor torturilor pe care ți le poți imagina. Smulge-mi cele mai groaznice gemete și lasă-mi lacrimile să se dezlănțuiască, mai nebune ca vâltorile de munte. Așa vom trăi veșnic unul legat de celălalt. Și când va fi să facem pasul cel mare către o altă lume, te voi ridica în brațele mele tremurânde, ca să îl trecem împreună, ca doi miri tineri care intră în casa care le va adăposti iubirea.