Captivitate

          Într-o clipă în care credeam că le ştiu pe toate, am ajuns la concluzia că nu ştiu nimic. Nu, nu a trebuit să citesc prin pergamente împovărate de straturi dense de praf, nici să întreb în dreapta şi în stânga, cerând păreri. Mi-a fost suficient să deschid ochii, aşa cum un om adormit îşi deschide ochii dimineaţa părăsind tainiţele adânci ale visului pentru a se trezi la realitate. La fel şi eu, am deschis ochii trezindu-mă din vălurile cu care mă înconjurasem şi pe care le numeam “visătoare”. Se spune despre caracterele slabe că pentru a supravieţui au nevoie să îşi plăsmuiască poveşti, să îşi inventeze idoli, să scormonească mereu cât mai adânc după o rădăcină pe care să o folosească drept punct de sprijin. Aşa s-a născut şi societatea, la fel s-a născut şi religia, la fel s-a conturat şi omul, stopându-şi, însă, evoluţia înspre ceea ce ar fi putut deveni. La fel am făcut şi eu, creionându-mă, conturându-mă, înconjurându-mă cu bariere de spini, minţindu-mă, pedepsindu-mă şi revoltându-mă deopotrivă în faţa captivităţii căreia mă supuneam singur. Îmi ridicasem zidurile visătoare în care îmi trăiam temerile, coşmarurile, bucuriile şi speranţele. Mă renegam, ascuns între ele, mă negam, mă schimbam, devenind în fiecare zi altul, uneori mai bun, alteori mai rău, pretinzând că îmi modific după propria voinţă, cu propria mea putere, esenţa. Dar uitam un aspect, cel mai important aspect – oricine aş fi fost, orice aş fi devenit, rămâneam mereu acelaşi – captivul care avea puterea să le trăiască pe toate; captivul care trebuia să le îndure pe toate. Acela care din bezna temniţei sale îşi striga curajul împletindu-l cu neputinţa. De cele mai multe ori, captivii înveteraţi nu pot supravieţui în libertate, de aceea, de la un anumit moment, încetează să şi-o mai dorească vreodată. Deşi libertatea, nevoia de libertate, adânc inscripţionată în codul genetic, nu îi va da pace şi, ca răzbunare, îi va face captivitatea de neîndurat. Captivul obişnuit cu captivitatea nu mai duce lipsă de nimic, nu îi mai trebuie nimic, nici speranţă, nici vis. Şi totuşi, i se întâmplă să sufere uneori, să îşi simtă în piept durerea şi dorul nu după libertate, ci după ceea ce ar fi putut fi într-o stare de libertate dacă nu ar fi fost cuprins de lanţuri sau dacă nu s-ar fi temut să şi le lepede. Am auzit de multe ori spunându-se că greutatea lanţului are puterea de a zdrobi spiritul, deşi eu, mai degrabă, cred că spiritul este acela care se lasă zdrobit de lanţ şi chiar îl ajută. Dar cui îi pasă, în definitiv?! Am învăţat acum mult timp că vorbele sunt pierdere de vreme…

          Vorbele sunt pierdere de vreme, dar cuvintele nu. Este o diferenţă între ele, să ştiţi… Sunetul, ca o componentă a vorbei, nu face altceva decât să se propage, să străbată o distanţă, să se strecoare printr-un timp, apoi să se stingă. Cuvântul, în schimb, nu este nici sunet, nici distanţă, el este mereu apropiere. Îmi amintesc, cuvântul este trădător, aşa am spus-o de foarte multe ori. Şi este, pentru că se manifestă ca un cal troian care bate la porţile sufletului. Odată intrat înăuntru, rămâne la alegerea sa, poate, dacă vrea, să zdrobească, să ucidă sau să înflorească. Aşa am învăţat, că fiecare cuvânt este o parte din mine, moleculă capabilă să se reverse în suflet, călcând molatec în adâncurile visului. Al cui vis? Al celor care au puterea să nu îl ucidă. Visele sunt cel mai uşor de ucis, dovadă de putere este urmărirea lor… Aşa că m-am trezit, spuneam, dezmorţindu-mi genele şi, păşind sigur din temniţele mele peste pragul de care mă temusem întotdeauna, am început să visez cu ochii deschişi.

Ochidemai

          Atunci când nu mă mai suport încerc să mă apropii de cineva. Aşa mă pot minţi eu pe mine, că încă mai pot, că încă mai vreau să îmi destram obiceiurile proaste şi singurătăţile. De-asta a apărut ea, Ochidemai, poate de-asta s-a şi născut, cine ştie?! Nu de puţine ori, în nebuniile mele şi, la fel, în grandomanii, îmi spun că oamenii care îmi intră în viaţă există special pentru mine – pentru a mă învăţa ceva, pentru a îmi aduce o bucurie, o plăcere, o satisfacţie sau chiar vreo supărare.

          Avea ochii albaştri-verzi, o culoare ciudată care, la început, când a auzit că eu sunt Universul în jurul căruia gravitează întregul Univers, m-a privit lucind a sfidare. Aşa cum mi se întâmplă de obicei, însă, reuşesc să orbesc şi sfidările şi dispreţul, cu câte o rază de lumină pe care o inventez de undeva, din nimic. Ochidemai nu a a avut resurse şi puteri să se împotrivească şi, într-o noapte, pe când stelele i se oglindeau în lacul încă nesecat al ochilor, mi-a cerut să o prind de mână şi să o duc departe. Să o duc departe de tot ce îi devenisem, de tot ce îi gravasem în suflet, să îi îndeplinesc pentru ultima oară o dorinţă-testament. Să o duc departe de mine, în locul pe care i-l hărăzisem, din care nici razele blânde şi calde de zâmbet, nici furtunile privirilor ei să nu mă mai poată atinge. I-am mângâiat mâna şi în timp ce îşi sprijinea istovită capul pe umărul meu, i-am promis că o să fie bine. A tresărit, a încercat să îmi zâmbească şi printre buzele tremurânde s-a strecurat o singură şoaptă “Chiar poţi să promiţi aşa ceva”? I-am spus că da şi mi-am pornit călătoria din ochii ei sub formă de lacrimi; i-am sărutat tandru şi le-am şoptit, cerându-mă şi eu înapoi, cerând ca la sfârşitul erei pentru care îmi fuseseră hărăziţi să mă lase să mă întorc acolo unde nu şi-ar fi găsit niciodată locul. Ochii nu sunt numai oglinzi ale sufletului, ci şi porţi fermecate prin care, atunci când ne dorim, putem păşi în alte lumi, cu totul străine de cele în care trăim. După ce am dus-o departe pentru ultima oară, în văzduhuri, s-o smulg din lumi de colb, aşa cum îmi ceruse, i-am închis ochii, aşa cum se închide o uşă care trebuie ferecată. Şi am curs din ei, întrupându-mă în ceea ce sunt, în ceea ce eram înainte, departe de ea.

“In your world I’ll set you free”

Analogii

Vorbeam, deunăzi, cu un bun prieten, despre distrugătorii de sisteme. Cei mai mulţi dintre noi se străduiesc, asudă, se chinuie să creeze, să dea naştere unor construcţii ideatice prin care să expună filozofii, concepţii, păreri, valori şi, de ce nu, postulate. Sunt destui care au reuşit… cel puţin pe moment. Pe moment, până la apariţia vreunui Nietzsche sau a unui Cioran. Sau a altui personaj care, privind edificiul, vede o mică breşă, o crăpătură de care se agaţă, căutând să scoată o pietricică umilă.

Însă, atunci când bucăţica infimă este smulsă din trupul întregului, edificiul începe să se clatine şi, sub o ploaie de lovituri – dacă aceasta mai este necesară –, se prăbuşeşte, devenind ruină.

Apoi, noaptea, mă întrebam cum este posibil ca omul să scape dintr-o captivitate pe care şi-a creat-o singur. Se întâmplă, în anumite momente ale vieţii, ca cineva să creeze o lume separată de cea reală, în care, lângă sine, să mai aibă loc pentru un singur suflet. Dar este la fel de posibil ca celălalt suflet, după ce s-a bucurat de minunăţiile lumii ireale, să plece în alte căutări, lăsând totul în urmă. Şi celălalt, cel rămas, zidit în propria captivitate, însingurat într-o lume lipsită de un sens, trebuie să caute să îşi rupă lanţurile şi să distrugă ziduri devenite prea solide.

Aşa trebuie făcut… trebuie căutate breşe, nişe, în umbra cărora o pietricică infimă să nu fie lipită perfect cu mortarul etern al visului. Acolo trebuie scormonit, acolo trebuie adâncită imperfecţiunea, pentru a se face loc batoanelor de dinamită eliberatoare. Uneori este suficientă dărâmarea unei porţiuni de zid, alteori este necesară ştergerea de pe faţa pământului a unei întregi lumi. Ceea ce nu are sens trebuie mereu să dispară. Poate că şi viaţa o fi vreo filosofie…