Vid

Îmi dau seama abia acum că nu am iubit niciodată. Niciunul dintre atributele ei – psihice sau fizice – nu mi-au inspirat acea căldură molcomă pe care iubirea o strecoară în venele celui care iubeşte. Acum îmi dau seama că de câte ori o priveam eram cuprins de flamele altei arderi decât aceea pe care  mi-o doream, pe care o căutam.

Îmi amintesc cum îi priveam chipul noaptea, cum îi mângiam fruntea cu teama de a nu o trezi. Îmi amintesc cum mă pierdeam în ochii ei minunaţi, în zâmbetul cald, în mângâierile pe care mi le oferea cu dărnicie. Şi nu le duc nicio clipă lipsa, pentru că abia acum îmi dau seama…

Îmi aduc aminte cum înainte să adoarmă îi prindeam mâna în a mea, îi desfăceam palma, i-o întorceam în sus şi, temându-mă că intensitatea unui sărut ar putea-o strivi, abia o atingeam, în treacăt, cu buzele. O priveam, aşteptând ca în colţul gurii să îi răsară, ca soarele după furtună, zâmbetul. Îngenunchiat la picioarele ei îi prindeam în mâini talpa mică şi, evlavios, depuneam chiar în mijlocul ei un alt sărut, asemenea cuiva care, la mormântul unei pierdute, depune, strivit de dor, un crin alb. Mă ridicam şi mă întindeam lângă ea. O mângâiam şi îi sărutam fruntea, în timp ce ea se lăsa moale în braţele mele. Abia după aceea ni se uneau buzele, într-un sărut tremurător, slăbit şi plicticos. Pentru că în amândoi se trezea nerăbdarea – de acolo, de pe buzele ei, limba, buzele mele îşi începeau explorarea. Mai întâi a gâtului cu piele de mătase, pe care mereu mi-a plăcut să încerc să o sfâşii cu dinţii… apoi a umerilor rotunzi şi slabi, a braţelor, a pieptului devenit tremurător, a sânilor plini şi tari, a sfârcurilor întărite, a abdomenului pe care încăpeau sute de săruturi. Buzele îmi coborau şi mai jos, pe talie, pe coapse, pe genunchi, pe glezne, doar pentru a se opri şi a face cale întoarsă. Îmi făceam loc cu limba umedă printre porii pielii ei înfiorate, depunând săruturi şi simţindu-le gustul de pe interiorul coapselor ei, până când pieptu-i, plin până la refuz de suspine tot mai puternice, le elibera înspre tavanul alb care începea să i se învârtă în faţa ochilor.

Îmi plăcea să o posed în totalitate, să îi fac cadou, de fiecare dată, intensitatea  mea, care îmi clocotea în suflet, şi uitarea  ei, aceea de sine, care o sufoca – uitarea care părea că o înspăimântă atât de mult încât încerca să rupă, cu degete crispate, temniţa mătăsoasă a aşternuturilor. Atunci uitam să îi mai dau ascultare, deşi mă supuneam în totalitate dorinţelor ei, refuzând să mă opresc atunci când buzele ei uscate mi-o cereau, îndrăznind să se opună dorinţei pieptului ei care cerea tăcut să continui orice aş fi făcut. Până când, tremurândă, slobozea spre înalt un strigăt şi se întorcea pe-o parte, mârâind pierdută, cerşind milă respiraţiei sacadate care nu îi mai oferea aerul suficient vieţii.

Îmi amintesc de ea, vag, cum rămânea inertă în braţele unei linişti desăvârşite, încercând să îşi uite tremurul, să îşi recapete vlaga pe care i le răpise tocmai cel care cu ceva timp înainte îi săruta, tandru, talpa piciorului. Îmi amintesc cum, întins lângă ea, îi priveam trupul de un ud-lucios, cum îi pictam pe piele, cu un deget, fiecare vertebră, neluând în seamă nimic altceva decât recrearea unui nud tremurând. Numai când se întorcea cu faţa spre mine, când sclipirea din ochii ei îmi confirma că ofranda adusă pe altarul plăcerii ei fusese primită, când sânii-i mi se sprijineau pe piele şi capul pe umăr, după ce buzele muşcate îi bâiguiau o declaraţie mai mult şoptită, îmi mărturiseam şi eu iubirea. Fără să îmi dau seama, însă, că minţeam – deşi minţeam crezând minciuna. Pentru că atunci nu ştiam, uitasem. Iubirea înseamnă altceva…

O ridicasem de mult deasupra mea, oferindu-i, din mine, singurul soclu mai înalt decât al meu. Dar de acolo o coboram în fiecare noapte, golindu-mi cerul de divinitate, pângărindu-mi murdar şi pământesc ceea ce îmi era mai scump. Iar dumnezeirile pângărite nu mai au puterea să urce înapoi la ceruri. Păcatul în intensitatea sa distruge sfinţenia, şi uitările de sine pot să devină amnezii ireversibile. Ea a uitat, aşa cum am uitat şi eu, că locul ei era în cel mai înalt punct din inima mea, în calea sărutului aşezat cu evlavie pe talpa-i fină, şi s-a pierdut în bezne întunecoase din care nu mai speră să răsară vreo altă văpaie. În timp ce eu, în loc să aprind făclii şi să o caut disperat în străfundurile sufletului meu, îmi mişc dezaprobator capul aşteptând clipa în care o alta va şterge pânzele de păianjen din cerurile mele părăginite.

Abia acum îmi dau seama… Pentru asta sunt născut, să mă eliberez  de sub juguri, să îmi pustiesc cerurile şi să îmi schimb mereu religia – nu iubitor, doar idolatru.

Pseudoerotic

          Îmi era dor de trupul ei, deși nu părăsise așternuturile decât cu o oră în urmă. Plecase, înainte să mă trezesc, înainte să apuc să îmi desfăt nările cu parfumul cafelei și al pielii ei. Îmi aprinsesem o țigară, când am auzit ușa deschizându-se. I-am recunoscut pașii ușori, mișcările ezitante, care îi trădau teama de a mă trezi. Am tușit, ca să nu o sperii apărându-i în față din senin, dar m-am făcut că nu am auzit-o. M-am întors cu spatele spre ușă și am continuat să îmi fumez țigara. Am auzit-o apropiindu-se cu pași ușori de mine și, când m-a cuprins în brațe,  am simțit că mirosea a frig. Parfumul părului ei, al pielii fine și străvezii, al frigului, amintirea aceea atât de actuală și de proaspătă a clipelor în care fusese a mea m-au făcut să reacționez. Simțeam cum dorințe nestăpânite și nestinse încep să mă invadeze.

          Brațele ei mă cuprinseseră, iar palmele i se opriseră pe pieptul meu, căutând parcă să simtă, să numere, să contorizeze bătăile inimii, intensitatea și rapiditatea lor. Mă cunoștea mult prea bine ca să nu își dea seama că o doream, deși abia mă atinsese. Ni se întâmpla, uneori, să ne gândim unul la celălalt când nu eram împreună, pentru ca, atunci când ne găseam față în față, să lăsăm pasiunea să ne transforme în torțe vii, care încearcă să se devoreze una pe cealaltă.

          Și-a lipit obrazul rece de ceafa mea, și, împreună cu mirosul de frig, mai mult i-am simțit șoapta. Nu acel bună dimineața din ureche, ci șoapta trupului ei, care părea că îmi spune “știu că mă dorești, la fel de mult cum te doresc și eu”… Am încercat să mă întorc cu fața la ea, dar m-a cuprins și mai strâns în brațe, strivindu-și sânii de spatele meu. “Nu te întoarce…” părea să îmi spună, în timp ce mâinile ei începură să îmi alunece pe piept, acoperindu-l din ce în ce mai mult cu mângâieri. Am tresărit când degetele ei au început să îmi alunece pe gât, în timp ce cu cealaltă mână îmi atinse abdomenul. Era în continuare strivită de spatele meu, dar mirosul de frig se diminuase, o căldură ușoară și vinovată luându-i, treptat, locul.

          Am tras un fum din țigara aprinsă, inspirându-l adânc în piept, în timp ce răsuflarea ei îmi alerga pe ceafă și pe gât, însoțindu-i săruturile. Simțind slăbiciunea strânsorii ei m-am întors brusc și am cuprins-o în brațe. Ochii îi trădară surpriza, dar aceasta nu reușise să șteargă flăcările dorinței care o stăpânea. Și-a ridicat buzele spre ale mele, zâmbea și îmi aștepta sărutul. I-am mângâiat obrazul, încă rece, apoi gâtul. Mi-am lăsat degetele să îi alunece pe braț, căutând să îi prind mâna în a mea. Apoi mi-am aplecat puțin capul spre ea, neslăbind-o din priviri, urmărindu-i mișcarea genelor care începeau să îi acopere scânteile ochilor. I-am privit nările fremătânde, buzele întredeschise, pieptul palpitând, ridicându-se și coborând în ritmul unei respirații puțin precipitate.

          Buzele ni s-au apropiat, din ce în ce mai mult, în timp ce trupurile se strângeau unul în celălalt, căutând parcă să devină unul. Avea ochii închiși și buzele întredeschise când am reușit să o privesc pentru ultima oară. Și buzele ni s-au apropiat și mai mult, până când i-am simțit respirația. Atunci m-am oprit din nou, căutând să mă bucur de acea clipă – o prelungire a unui chin plăcut. Îmi doream, ca și ea, să îi gust din nou buzele, să le ating încetișor cu limba, să le sărut… Îmi doream să o sărut pe ea, pe ea întreagă, buzele ei fiind doar începutul. Și simțeam cum dorința mă împinge către ea, cum mă face mai nerăbdător… dar îi rezistam. O chinuiam și pe ea, în același timp chinuindu-mă pe mine… I-am simțit tremurul în brațele mele, nerăbdarea și în același timp plăcerea pe care i-o provoca jocul. Își întinse și mai mult gâtul înspre mine, atingându-mi buzele cu ale ei. M-am retras, nehotărât dacă să continui rezistența sau să cedez dorinței… în timp ce, dintre buzele ei, respirația care îmi atingea fața devenea din ce în ce mai precipitată. Am început să îi mângâi părul, apropiindu-mi buzele de ale ei. I le-am prins între ale mele și am strâns ușor, lăsându-mi, apoi, limba să le atingă… le-am eliberat, dar numai atât cât să îi pot gusta respirația fierbinte. Flâmânde, buzele ni s-au strivit, căutându-se nebunește, resimțindu-și absența pentru fiecare secundă în care fuseseră despărțite.

          Brațele ei mi-au cuprins gâtul, strângându-mă din ce în ce mai tare, în timp ce mâinile mele începuseră să îi exploreze trupul deja cunoscut, dar atât de dorit. Mi-am lăsat degetele să îi alunece pe spate, atingându-i omoplații, apoi coloana vertebrală. Cealaltă mână îi atingea tandră obrazul, bărbia, gâtul… și ne strângeam amândoi unul în celălalt, încercând să anticipăm, să grăbim, unirea trupurilor tremurânde și înfierbântate.

Cântec pentru dezbrăcare (Vasile Voiculescu)

Câţi îngeri de mătase ai de pază?
Când zboară-n lături fragedul lor stol,
Ies sâni şi braţe, rază după rază,
Din visteria trupului, domol.

Mai lin ca aştrii coapsele-mpăcate
Rotunde legi scriu, boiul când îţi culci,
Cum vii din carne şi eternitate
Întreagă miez de adevăruri dulci.

Deschei o stea şi norii despresoară
Cerescul pântec, cald, cu arcuiri,
Lacteea cale a pulpelor coboară
Spre zodiile gleznelor subţiri.

Stihia-ţi pură, albă se arată:
Calc nori şi îngeri, goală li te rump,
Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată
Tot adevărul trupului tău scump.

Cum te privesc…

Cândva, într-o noapte, îți vei da seama că fiecare simț luat în parte nu valorează mai nimic. Că poți trăi aproape la fel de bine cu el sau fără el… Că dacă îl pierzi ai putea găsi o soluție care să te facă să nu îți mai fie dor de el, să nu îi mai resimți niciodată absența… atât de crunt precum o resimți pe a mea.

Amintește-ți de acea seară în care ne-am văzut prima oară. Sub un cer senin care își epuizase lacrimile cu câteva ore mai devreme. În mirosul acela de verde proaspăt și curat, încălzit de aburii care ieșeau din pământ. Ne-am privit… M-ai privit lung, cu un zâmbet visător pe buze. Iar eu te-am privit, la rândul meu, refuzând să ascult un glas interior care îmi spunea să fug cât mai departe. Când m-am apropiat nările mi-au fost inundate de mirosul tău de furtună de vară și te-am dorit și mai mult, imaginându-mi picăturile mari și calde de ploaie atingându-ți trupul, sărutându-l, alergând pe el și cuprinzându-l în totalitate.

Tu ai închis ochii, ți-ai ridicat capul în sus și ai lăsat razele soarelui să îți mângâie fața… în același timp în care ochii mei îți mângâiau gâtul alb și subțire. Mi s-a părut că ai tresărit și, speriindu-mă, mi-am mutat privirea în altă parte, undeva în inima vântului care se jucase cu șuvițele de păr auriu. Mi-ai zâmbit și am înțeles… Ochii mei s-au repezit din nou, flămânzi, asupra gâtului tău, cuprinzându-l ca două brațe, înlănțuindu-l. Mi-am lăsat privirea să urce spre frunte, pe o șuviță rebelă, apoi ți-am mângâiat cu ea ochii închiși, buzele și bărbia. Ochii mi-au coborât pe piept, și, ca două mâini tremurătoare, au început să îți descheie nasturii cămășii care ținea prizonieri sânii fermi. Și apoi, alunecând mai jos, ți-au mângâiat abdomenul și coapsele, făcându-te să te înfiori de atingerea lor.

Amintește-ți cum în întunericul nopții ne sărutam șoptindu-ne numele, căutându-ne trupurile, dorind să ni le strângem în brațe, în palme, între degete… Luna era acoperită de nori, stelele împrăștiau o lumină slabă, ireală și imaginară, și dacă buzele noastre nu ar fi fost atât de strâns unite, probabil ne-am fi pierdut unul de altul în bezna care ne ferea de privirile tuturor.

Dar îmi plăceai atât de mult, îmi doream atât de mult să te văd… și mânile mi se transformară brusc în ochi. Și ți-am vazut albeața pieptului, sânii plini, tot, tot ce mângâiaseră în lumină ochii mei vedeam acum cu mâinile, a doua mea pereche de ochi. Și buzele nu mai voiau să ni se despartă, respirațiile ni se precipitau nebunește, tremurul ne cuprindea trupurile și noi ne priveam unul pe celălalt, cu mâinile, cu palmele, cu degetele…

Și crezi că dacă vreodată ochii mei nu ar mai putea să vadă, tu vei rămâne nevăzută? Neprivită? Niciodată, pentru că toate celelalte simțuri ale mele se vor uni în realizarea acestei singure nevoi, ultime și permanente dorințe… aceea de a te vedea. Eu pot, pot sa te privesc fără să te am în fața ochilor. Pot să te am lângă mine oricând, pot să îmi amăgesc dorul de tine. Dar tu…? Tu doar suferi de dor…

De astăzi…

De astăzi noi doi nu vom mai face dragoste niciodată. Nici în așternuturile care îți păstrau forma trupului, îndrăgostite de ea; nici în nopțile întunecoase în care singurele stele care străpungeau întunericul erau ochii noștri incandescenți; nici în mijlocul brazilor care își șopteau, minunându-se cât de armonios se împletesc trupurile noastre… Nu vom mai face dragoste niciodată, nici în apa sărată a mărilor, nici în valurile imense ale timpului. Cerul ne va simți lipsa, căutându-ne zadarnic cu privirea. Ploile, care cândva ne biciuiau trupurile înfierbântate, vor șterge de pe pământ urmele iubirii noastre. Și totul va fi la început noroi, apoi se va întări și va redeveni colb. Focul din cămin, care înceta să ardă mult înainte ca noi să ne zâmbim epuizați, va arde pentru altcineva, pentru un alt el și pentru o altă ea. Poate pentru tine… sau pentru mine… dar nu pentru noi.

De astăzi nu îți voi mai revedea părul răsfirat pe nici o pernă, pe nici un umăr… Și nici nu îți voi mai simți buzele atingându-mi obrazul, apoi buzele, apoi gâtul… Mâinile mele vor cuprinde alte trupuri, la fel cum trupul tău va fi cuprins de alte mâini. Buzele mele se vor pierde pe cuprinsul altor tărâmuri, mai noi sau mai vechi, pe întinderi delicate care, totuși, nu îți aparțin ție. Voi simți în nări parfumul altei pieli, alți ochi mă vor privi aprinși de dorință.

Îmi voi aminti de tine, de buzele tale, de ochii lucioși și mați, globuri de cristal în care închideai ermetic dorința, pasiunea, nebunia… Îmi voi aminti felul în care ți se ridica pieptul, apoi cobora, în ritmul din ce în ce mai precipitat al unei respirații din ce în ce mai fierbinți. Dar mâinile mele nu îți vor mai arunca hainele în lături, nu vor mai lăsa descoperiți frumoșii tăi sâni cu sfârcurile lor mici și întărite. Nimic din trupul tău nu îmi va mai aparține, nici brațele pe care le mângâiam într-un fel știut doar de noi… nici fruntea, pe care degetele îți alunecau, uneori, ca și cum ar fi ale mele, nici abdomenul, nici curba sculpturală a coapselor, nici genunchii pe care cândva îi îmbrățișam, devotat venerației pentru trupul tău, pentru furtuna pe care o trezea în mine…

Ce va fi de astăzi? Doar adevăr… tot ce am trăit, toate atingerile, toate șoaptele, toate promisiunile noastre au devenit uitare, au redevenit vis… Și cu aripile desfăcute zboară spre alte persoane, la fel cum respirația ta nu îmi va mai mângâia niciodată buzele, iar a mea nu se va mai împleti cu ea, ci cu a alteia…  Știi… Îți amintești…? Îți amintești acele nopți…? Acele zile…? Acele șoapte, atingerile care le însoțeau? Îți amintești cum tresăreai? Cum trupul începea să îți tremure ușor, așteptându-mi degetele, cerându-mi să îl ating și, în final, implorând? Implorându-mi răsuflarea să alunece pe cuprinsul pielii, răcorind-o puțin, înaintea sărutului fierbinte, care aprindea rugul ascuns sub genele tale…

Acum, când dormeai, pentru ultima oară ți-am cuprins trupul, acoperindu-l cu priviri, cu mângâieri și cu săruturi. A fost acel adio pe care nu am vrut niciodată să i-l spun, pe care nu a vrut niciodată să i-l spun… Nu știu cum s-a întâmplat. Te-am pierdut undeva între cutele așternuturilor? Te-am devorat mult prea repede? Ai redevenit un vis, o fantasmă… O fantasmă iubită cu care nu voi mai face dragoste niciodată…

Iubire în mijlocul ploii

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Trupurile să ne fie atârnate undeva între cer și pământ, strivind capetele firelor de iarbă, plutind deasupra lor… Deasupra ochilor cerul să înceapă să sângereze, lovit în suflet de fulgere sclipitoare, înspăimântat de moarte de tunete ascunse de perdeaua plumburie care acoperă privirile incandescentului cerc de foc… Vântul începe să sufle, jucându-se cu tulpinile florilor, cu pletele noastre… De teamă trupurile ni se apropie, se strâng unul în celălalt simțindu-și căldura. Caută să se liniștească unul pe celălalt, voind să devină unul…

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Stropi mari, răcoritori, cad dinspre ceruri ca lacrimi de bucurie, binecuvântând cele două mâini care îți cuprind trupul… lacrimile dulci se strecoara intre buzele noastre, sarutându-le, facându-le să se apropie, picurii se ating între ei, apoi buzele noastre… și pământul începe să se rotească rapid, evitând fulgerele care vor să îl străpungă, răspunzând cu dispreț bubuitului tunetelor… O amețeală gingașă ne ridică trupurile în aer, ascunzându-se sub ele de stropii din ce in ce mai puternici, mai mari, mai grei. În rotire ploaia ne biciuiește fețele, umerii,  face hainele să ni se lipeasca de piele, apoi între ele, împingându-ne prin toate să devenim o singură ființă. Apoi hainele par că se topesc, ca spălate de ape, smulse și duse departe, aruncate spre zări de vântul răcoros care a prins curaj și putere.

Ne rămân doar trupurile noastre strânse împreună sub foșnetul frunzelor copacilor, ascunse de priviri de perdeaua picăturilor de ploaie, de firele de iarbă care ne mângâie… Săruturi și atingeri nebune, înspăimântate de furia furtunii din noi, teamă în fața prăpastiei fără fund în care ne aruncăm rațiunea, fiori, tresăriri… tunetele ne acoperă respirațiile întretăiate, fulgerele ne luminează drumul gurilor una către cealaltă… Degetele se împletesc, părul ni se întinde ud pe umeri… pe umerii noștri înaripați deveniți o singură pereche de umeri.

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Se prăbușește totul în jurul nostru, pământul se scufundă, beznele devin de nepătruns, simțim pe trupuri lacrimile celor care ne-au pierdut și care ne plâng, abandonându-ne nouă. Și cădem… cădem fără să știm cum, fără să știm unde, fără să știm cât. Privirile ni se întâlnesc din nou, întretăiate de sclipiri. Dinții ni se dezvelesc într-un zâmbet pierdut, buzele se strigă, trupurile ostenite se acoperă unul pe celălalt ude de ploaia dulce-sărată. Norii aproape au dispărut, soarele își trimite razele aurii să ne sărute pielea biciuită de apă, lumea se luminează din nou datorită zâmbetelor noastre, datorită uitării din privirile noastre pure, renăscute și rătăcite. Ai făcut dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară… îți amintești?