De început (I)

          Uneori ajung să mă întreb pe mine însumi: „De ce să taci?!Cu atât mai mult cu cât cei care nu au nimic de spus nu tac niciodată. Şi fără a îmi dori să îmi încep anul cu scandaluri, le spun celor care mai sunt cât de cât curioşi – singura mea alergie se manifestă la trezirea din vis nu la vorbărie sau la tăcere. Pe de altă parte, în egoismul meu, nu mă sfiesc să dau altora trezirea. Pentru că mereu pun suflet în ce fac şi în ce mă aşteaptă, chiar dacă este un întreg an de zile.

Reclame

Muzical-frenetic

          Îi spuneam cuiva, cu ceva vreme în urmă: „cu tine timpul nu trece, doar zboară”. Afirmaţie perfect interpretabilă, cu ascunzişuri, cu suişuri şi coborâşuri, capabilă de ocheade şi de zâmbete. Chiar şi de colţi, atunci când îi scoate iarna şi începe să muşte. Dar era o vreme în care abia îi aşteptam muşcăturile imaginându-mi anotimpul perfect, plin de contradicţii, de opoziţii, de încleştări – chiar dacă încleştările sunt mai mult de dinţi şi mai puţin de suflet. Aşa făceam, cândva, ca să nu îmi clănţăne, îmi încleştam dinţii şi lumea mă învinuia de îndârjire. Doar că eu nu m-am îndârjit niciodată decât să îmi dau viaţa pentru visele mele. Cu atât mai mult cu cât, în multe momente, mi se părea că Anotimpul ăsta în care abia am păşit nu vrea decât să danseze frenetic.

Dintr-o noapte de toamnă

          Scriam. Nu mai scrisesem de mult, de ani de zile. A fost o vreme când aveam impresia că aş avea o oarecare valoare, mai mult sau mai puţin contestabilă, şi dacă eram cine ştie ce idiot visător probabil mi-aş fi făurit un vis pentru care aş fi fost capabil să mă risipesc în mod continuu. Noroc cu soarta, că m-a împins pe alte drumuri şi m-a salvat de boala scrisului – aşa am auzit că îi spun unii, „boală”. Cum însă suntem feriţi de unele boli doar, nu de toate, una care s-a lipit de mine m-a împins nu în braţele visului naiv, ci la uşa unui specialist care mi-a recomandat să încep să ţin un jurnal. Nu ştiu de ce, nu ştiu ce îşi închipuie că aş putea descoperi printr-o asemenea practică; dacă ar fi după mine, decât un jurnal personal, aş prefera să ţin un jurnal de încasări şi plăţi. Poate chiar unul de încasări fără plăţi, dacă tot este vremea viselor.

          Îmi luasem hârtiile şi pixul şi abia scrisesem câteva rânduri când, deodată, mi s-a părut că aud un scâncet. M-am smuls din gânduri, dintre litere, mi-am încordat auzul căutând să disting ceea ce auzisem. Chiar m-a trecut un fior de care aş fi râs dacă nu eram atât de concentrat – am mai auzit eu de unu‘ căruia i s-a părut că aude zgomote pe la ferestre sau uşi şi sfârşise prin a striga „Take thy beak from out my heart!” Am prins ceva curaj, am deschis fereastra şi am privit afară. Nimic, doar ploaie. Aş fi strigat, dar nu am făcut-o de teamă că s-ar putea să primesc răspuns. Am tăcut şi m-am închis înapoi, în mine. Şi totuşi, parcă într-un concert sumbru de scâncete mi s-au dezlănţuit rânduri pe care nu mi-am dorit niciodată se le scriu, nici măcar nu mă simţeam capabil să o fac. Se făcuse aproape dimineaţă şi îmi notasem, printre alte întrebări fără răspuns – aş întreba, dar nu o fac de teamă că aş primi răspuns – dacă nu cumva este posibil să scâncească cerul. Sau ploaia. Sau stropul de ploaie. Nu, stropul de ploaie nu, el este o biată lacrimă, şi lacrimile nu scâncesc niciodată.

Tăceri

          Mai tac uneori, uneori prea mult, şi faţă de mine şi faţă de alţii. Am auzit din atâtea părţi că tăcerea este un gest de înţelepciune încât s-ar putea să simt nevoia să tac pentru a părea chiar şi ceea ce nu sunt. Cred, totuşi, că înţelepciunea aceea atât de admirată şi lăudată de alţii nu mă va ajunge nici pe patul de moarte, nu pentru că aş mai avea eu unde să fug ci pentru că ar fi ea prea epuizată de goană ca să mai facă doi paşi să mă cuprindă. Cred că secretul fericirilor mele este că mă plac aşa cum sunt, mai puţin înţelept, mai predispus la greşeală, mai puţin dispus să ascult sfaturile altora. Şi asta şi pentru că în tăcerile mele îmi vorbesc mie, iar ceea ce aud, chiar dacă nu îmi place, mă face să fiu mai bun. Dar tot nu înţeleg cum este posibil ca în tăcere unii să se simtă singuri.

De început

          Dacă este un lucru la care se poate spune că nu sunt bun, acesta ar fi trezitul dimineaţa. De multe ori nu vreau, de şi mai multe ori nu mă pot trezi. Prefer să văd zorii îngemănându-se cu noaptea, ca ultimă încercare de inspiraţie pentru un vis frumos. Zorii capătă culori neobişnuite atunci când ochii sunt încă treji, şi îşi pierd strălucirea în nişte ochi abia treziţi – părerea mea. Poate de aceea mi se pare că îi văd altfel, altfel decât îi văd alţii în graba lor către punctul în care cu siguranţă va ajunge fiecare dintre noi. Şi poate de aceea mi se pare că au culori mai blânde, ei, zorii, mai strălucitoare, mai inocente, mai puţin pătate de alte gânduri. Dimineţile nu mi-au fost niciodată începuturi plăcute, deşi i-am auzit pe mulţi alţii că începuturile sunt cele mai plăcute, cele mai lăudabile, cele mai dezirabile. Eu îmi încep lumea altfel. Şi o las aşa, începută de mai multă vreme, scăldată în culori şi în inflexiuni de voce învăluitor-mângâietoare, plină de pasiunea nesfârşitului. Aşa se spune, că începuturile sunt cele mai pasionale – aşa spun neghiobii care nu ştiu cum se ţine un foc aprins – dar sunt destui cei care uită că până şi pasiunea are culorile ei. De cele mai multe ori eu o las să se manifeste, chiar şi aici, în buna tradiţie a acestui spaţiu, pentru că trezirea nu se putea da altfel, cu riscul de a trebui să îmi cer scuze atunci când se simt rănite urechiuşele sensibile.