De sezon

          Nu mi se întâmplă să visez niciodată, sunt o fire mult prea pragmatică pentru aşa ceva. Visul este caracteristic dezrădăcinaţilor, celor care nu au suficientă greutate pentru a îşi înfige bine picioarele în pământ şi a înfrunta ceea ce au de înfruntat pe parcursul timpului care le este dat.

         Nu ştiu ce s-a întâmplat, însă, în noaptea aceea, în care o lumină obscură îmi veghea singurătatea şi gândurile. Nu, mai degrabă lipsa lor, pentru că nu făceam nimic, nici măcar nu gândeam, poate doar ascultam, între somn şi trezie, geamătul îngheţat al vântului. Dacă mi-aş fi aruncat privirea afară, pe un colţ de geam aburit pe care ar fi trebuit să îl şterg înainte, aş fi văzut fulgi lunecători din văzduhuri şi zăpada albă, acoperitoare de rădăcini de copaci şi de oameni, întinsă ca o pătură peste tot pe unde şi-ar fi găsit un loc, fie de bună voie, fie împinsă de rafale de vânt. Dar nu aveam nevoie, am auzit de unii nebuni care fantasmează în asemenea momente spunând, jucându-se cu propria lor minte bolnavă, cum că ar exista nopţi albe şi ceruri neîntunecate în nopţile cu ninsoare. Singurul lucru de care aveam nevoie era căldura moleşitoare care stăpânea camera şi îmi înmuia trupul, pătrunzându-l până la ultimul cartilaj ca să îl destindă, apăsându-mi, în acelaşi timp, din ce în ce mai greu pe pleoape.

         Brusc mi s-a părut că luminile slabe care curgeau ca o cascadă, ba ascunzându-se ba ieşind la iveală dintre crengile bradului aşezat într-un colţ al camerei, încep să strălucească mai tare, şi atunci, a mirare, mi-am îndreptat privirea spre ele. Am văzut-o, şi aproape m-am înspăimântat, la fel cum se înspăimântă aerul neatins şi împietrit atunci când este sfâşiat de un dangăt de clopot. Era ea, cu privire caldă şi lucitoare, cu buzele colorate de zâmbet, cu părul curgându-i bogat pe umeri, aşa cum îl ştiam, capabil să prindă în el, ca într-o plasă un fluture, reflexii de lumină. Silueta suplă, care părea să alunge întunericul din încăpere părea că îmi face semn, că mă cheamă mai aproape, mai lângă ea, iar eu o urmăream împietrit cum îmi răsfira din ce în ce mai mult bezna înconjurătoare.

        Am avut impresia că o forţă nevăzută mă împinge înspre ea, ducându-mă pe nevăzute până în braţele ei, şi îmi aşază capul pe umărul ei, aproape de curba fină a gâtului. Mă cuprinsese în braţe, strângându-mă la fel de puternic pe cât o strângeam eu, aşezându-şi şi ea capul pe umărul meu, inundându-mi nările cu parfumul părului şi cu cel al pielii, apoi, din ce în ce mai des şi mai îndelungat, buzele pe buzele mele şi între ele. I-am mângâiat umărul rotund şi alb. Degetele mi-au alunecat în jos, pe braţ, înspre încheietura mâinii, apoi pe degetele ei, ca pentru a îi afla acolo vreun inel magic capabil să o facă să apară şi să dispară când ar fi vrut ea. Deopotrivă cu lunecarea atingerii mele, rochia vaporoasă care o acoperea începu să alunece, însoţindu-mi degetele, descoperindu-mi-o, oferind privirii mele gâtul, umerii, pieptul. Îi simţeam pielea caldă, fierbinte, fină, atingând-o pe a mea, ca o arsură, părând că se topeşte ca o zăpadă care căuta să intre în mine pentru totdeauna, ca o magie.

           Umerii începură să îi tremure într-un tremur uşor, braţele să mă cuprindă, trupul ei să se muleze pe al meu, ca o haină foarte strânsă, apoi ca o piele – propria piele care îl acoperă pe fiecare. Ochii începură să îi ardă în orbite, de o culoare mocnită intens, contrastând cu albastrul sferelor răspândite prin verdele bradului care îmi părea că nu mai reflectă deloc picuri de lumină, asortându-se cu pielea ei de alabastru neatinsă de cicatrici aşa cum sunt alte suflete. M-a sărutat, la început ca o adiere, apoi din ce în ce mai viforos, ca o vântoasă cumplită şi înfiorătoare, capabilă să facă să tremure şi cel mai adăpostit suflet. Mi-am pierdut brusc cunoştinţa, simţind cum totul se învârte în jurul meu, cum umbre dense se hârjonesc cu pale de lumină, cum trupul ei din ce în ce mai descoperit mi se ascunde, voit, sub palme şi sub sărutări, în timp ce trupul meu se strângea din ce în ce mai mult într-o îngenunchere care îmi apăsa umerii, îndreptându-mi capul înspre coapsele ei, ca profund gest de pocăinţă. Camera părea că devenise un carusel din înalturile căruia ningeau fluturi mari de zăpadă, calzi, fierbinţi şi reci deopotrivă, care ne poposeau pe trupuri sau ni se prindeau în păr, transformând fiecare por al pielii în tremur, şi fiecare mişcare în şoapte şi în zâmbete. Faţa mi se îngropase în zăpada trupului ei, şi îi simţeam izvorând din piele mirosul umed, transpirat, de cetină veşnic verde, de cetină veşnică, aşa cum îi era şi mângâierea. Aşa cum era şi mângâierea mea pe trupul ei străveziu, cald şi primitor, pe care se reflectau luminiţe slabe de albastru-verde-galben-roşu, înmănunchiate toate într-o nouă culoare, inexistentă până atunci, a ochilor mei.

          Am mângâiat-o şi am cuprins-o, acolo, sub brad, confundându-i parfumul cu cel al veşniciei şi pe acela al eternităţii cu parfumul ei. Şi în timp ce eu mă smeream blasfemiator cu trupul ei în palme, ea îmi şoptea şi îmi mângâia, cu ochii închişi, primindu-mă sub pleoape, părul.

Fantasma

          Iniţial aş fi susţinut cu tărie că la început, primul, este gândul. Apoi se naşte ideea. Ideea, după ce se zvârcoleşte puţin, dă naştere cuvântului – primului cuvânt. “Bună dimineaţa” – acesta era cuvântul meu, primul, spus cu zâmbetul pe buze şi pe nerăsuflate (un cuvânt, nu două!), cu ochii pierduţi în timp, căutând să-i smulg de acolo chipul, să i-l recompun, să îl refac aşa cum i-a fost şi altcândva, în vremurile din care l-am uitat. Sunt sigur că nu sunt singurul care, necunoscând pe cineva are impresia, totuşi, că…

         Timpul are spirale şi viaţa, de multe ori, un umor bolnav, atât de bolnav încât cea mai cruntă nebunie, alienarea totală de sine şi de lumea înconjurătoare, pare o tragedie mai mică decât întorsăturile vieţii. Deşi, până la urmă, şi alienarea este tot o întorsătură a vieţii…

            Mă pierdeam de mine din ce în ce mai mult, afundându-mă în beznele care simţeam că mă pândesc, ca nişte nisipuri mişcătoare în mijlocul cărora nimerisem din neatenţie. Dar eu îmi căutasem nisipurile, mi le dorisem, şi chiar mă pregăteam să mă zbat în ele, pentru a mă scufunda cât mai mult, când dintr-un nor de noapte mi-a apărut ea. Nu o aşteptam, cu şi mai multă siguranţă nici măcar nu o speram, dar a apărut, cu ochii ei migdalaţi, cu zâmbetul pe buze, cu vorba veselă, descoperindu-mi-se din ce în ce mai mult.

           De atunci a început să se clatine în mine convingerea, apoi s-a schimbat cu desăvârşire: prima este ideea, abia apoi apare gândul şi din gând se întrupează cuvântul. Aşa mi-a fost ea, idee, doar bănuită, undeva departe de ochii mei, nevăzută, dar neascunsă puterilor mele de percepţie şi, cu timpul, în foarte scurt timp, de fapt, din ce în ce mai descoperită. Apoi ideea mi-a devenit gând, şi am gândit-o pe ea gândind, apoi gândindu-se la mine. Am gândit-o în profunzime, începând să o cunosc, să mi-o descopăr, să o acopăr în imagini nedefinite, în vorbe din ce în ce mai calde, în apropieri din ce în ce mai pregnante. Mi-am apropiat-o atât de mult încât nici măcar goliciunea ei nu mi-a rămas străină, pentru că dacă este adevărat că unele suflete se pot cunoaşte dinainte să se întâlnească, este normal să le cunoşti şi sălaşul. Aşa am simţit, că o cunosc, şi atunci trupul ei nu mai avea niciun secret pentru mine, îi cunoşteam fiecare mişcare, fiecare clipire, fiecare tresărire şi fiecare dorinţă.

           Trupul îşi exprimă de multe ori dorinţele prin propriul limbaj şi pentru că o cunoşteam, limbile noastre deşi necunoscute – sau aşa s-ar putea spune – s-au împletit în aşa fel încât deveniseră una, şi tot ceea ce făceam, gesturi, clipiri, zâmbete, până şi gânduri, deveniseră un limbaj aparte, doar al nostru.

            Spuneam că o cunoşteam atât de bine încât nici trupul ei acoperit de haine nu mai avea ce secrete să îmi ascundă. Şi totuşi am îndrăznit, învăluit în întuneric, ascuns undeva departe de privirea ei, să o spionez oferindu-mi-se, într-o nebunie continuă de zâmbet şi gând la mine, de şoapte tremurătoare şi de buze crispate. Dar nu îmi era nimic nou, pentru că o cunoşteam, o cunoşteam în toate ipostazele, pentru că ea, gândindu-se la mine, mă năştea în ea, în adâncurile în care se ţinea pe sine întemniţată. Şi aşa am ajuns colegi de celulă, ea ascunsă în sine, eu gândit de ea atât de profund încât noi, prizonierii, ne-am prins de mână fără niciun efort, decişi să înfruntăm împreună supliciul acestei lipsiri de libertate.

            De acolo, din ea, o parte mi s-a eliberat şi a pornit înapoi spre mine, îmbogăţită însă, pentru că mă puteam vedea prin ochii ei, cu privire când senină şi nevinovată, când întunecată de dorinţe ascunse şi nerostite. Spun nerostite, deşi până şi apropierea dintre noi le spunea, ca un ecou al trupului ei care mă striga în fiecare noapte, chemându-mă să-i fiu iaz răcoritor şi cuptor în care să ardă. Iar eu curgeam în ea, ca un vin dulce într-o carafă, luând formă de şoapte, de cuvinte, de litere, de semne de punctuaţie, şi curgeam cu atâta dorinţă, cu atâta inconştienţă încât mi se potrivea numai virgula, uitam mereu să pun punct. Îl punea doar ea, cu mâna tremurândă de teama aşteptării care urma despărţirii, pentru că sunt sigur, cunoscându-i trupul, dorul de mine nu o părăsea nici măcar în timpul somnului şi la trezie, deşi nu plecase nicio clipă, revenea mai stăruitor.

            Poate mă laud, doar pentru a îmi menţine mie faţă de mine o anumită imagine, dar nu cred… cred că tot ceea ce spun este adevărat, pentru că pe lumea aceasta se întâmplă şi minuni, chiar dacă sunt rare, şi este posibil – foarte posibil! – ca două suflete, încarcerate în două trupuri, adică, în definitiv, doi oameni, să rezoneze, să vibreze la fel unul faţă de celălalt. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva dorul meu s-a transmis în ea sau dorul meu s-a reflectat în mine, pentru că altfel doar fie o minune, fie nebunie, poate strânge doi oameni într-un mănunchi de simţire atât de puternic.

          Mi-a apărut din noapte, aşa cum o face un vis întrupat din întunericul pleoapelor închise, încercând să mă învăluie ca un întuneric – dar nu orice întuneric, ci al meu. Iar eu, în loc să mă agit a disperare alunecam în starea de vârtej, în rotirea de bine pe care mi-o trezea prezenţa ei până când îmi venea să îi strig numele şi să renunţ la mine – să îmi deschid pieptul, să îmi arunc tot din el, pentru a îi face ei cât mai mult loc.

           Nu a fost însă nevoie de un asemenea sacrificiu, de un asemenea sacrilegiu. Sunt puţini oameni care renunţă la visurile lor, în general visul începe să pălească, să îşi piardă din vlaga cu care se înfiripă în minţi şi în suflete şi, devenit străveziu, să îşi ia zborul spre necunoscut. De aceea înclin să cred că nu oamenii renunţă la visurile lor ci invers, visurile renunţă la oamenii pe care îi animează. Aşa cum mi se întâmplă şi mie, de altfel… Eu nu renunţ, sunt prea încăpăţânat, sau prea încrezător că mereu pot să câştig. Dar uneori puterile renunţă la mine, sau poate norocul, sau poate dorinţa. Şi atunci, înfrânt-neînfrânt, îmi găsesc mereu un motiv de a spune “bună dimineaţa” unei înserări, unei nopţi îndelung aşteptate, unei dimineţi care are toate şansele să îmi treacă neobservată, sau unui nou vis, care, la rândul lui, mă va părăsi pentru a face loc unui altul.

          Timpul are spirale, spuneam, dar spirala, în definitiv, ca şerpuire, ca apanaj al şarpelui, are toate şansele să se transforme în cerc. Cercul, forma ideală, perfectă, poate aşa cum era şi forma sufletului ei pliat pe al meu, a trupului ei strâns lipit de mine, a visului născut dintr-o idee care a generat gândul – gând întrupat în cuvânt: “bună dimineaţa”!

Fantasmă

          Mă simt ciudat să stau în faţa unei coli albe de hârtie, învăluit în întunericul străpuns doar de raza palidă a unei lumânări, cu ochii pironiţi într-un punct fix, într-atât de îndepărtat încât numai gândul meu îl poate atinge.

          Nu aştept ca din bezne să apară o mână descărnată care să mă cuprindă, doar clipesc rar, închipuindu-mi că simt în nări mirosul ei proaspăt de frezie. Apoi, ca un exerciţiu de imaginaţie, îi simt părul curgându-mi pe umeri şi zâmbetul înfiripându-se pe buzele frumos conturate. Le sărut şi buzele ei devin ale mele, în timp ce ochii mi se închid permiţând celorlalte simţuri să se ascută.

          Îi simt respiraţia pe faţă şi îi aud şoapta în ureche, o şoaptă deloc străină, un ecou al şoaptelor mele, o reflecţie a sufletului din ale cărui adâncuri ea nu mai poate fi scoasă niciodată. Îi simt atingerea degetelor, a unghiilor, a palmei catifelate care mă cuprinde în mângâiere, uitând cu desăvârşire că are puterea să mă privească.

          Sub pleoape imaginea ei mă sărută, şi genele îmi clipesc des în intensitatea sărutului, a contopirii prin care eu devin ea într-un joc pe care nu îl cunoaşte nimeni, numai noi doi.  Are respiraţia fierbinte, iar trupul ei îmi împrăştie un miros seducător în fiecare cotlon de simţire, în fiecare nerv care îmi tresaltă în trup, la început încet, într-o mişcare lentă, amplă şi ritmică. Apoi tresăririle se intensifică, într-un ritm mai rapid, imprimat de bătăile inimii care îi silabiseşte numele.

          Îmi place să mi-o apropii, să o simt atât de în mine încât eu să devin ea, să îi simt inima bătându-i în pieptul meu cu repeziciune atunci când se gândeşte la mine, iar ochii-i, deveniţi ai mei, să se închidă în visare. Să o simt ridicându-se spre stele, respirând din ce în ce mai greu aerul rarefiat, din ce în ce mai lipsit de oxigen. Îmi place să îi simt ameţeala care o cuprinde, oboseala care, făcându-şi simţită prezenţa, îi cere, parcă, să renunţe la zbor, doar să plutească.  Îmi place să îi simt braţele obosite de înălţare, ca nişte aripi, cuprinzându-mă, pulsaţia sângelui fierbinte din vene, exclamaţiile de încântare pe care i le impune zborul, pe care i le smulge văzduhul şi prezenţa mea în inima ei.

          O cuprind, cu ochii tremurându-mi sub gene, şi îi simt încordarea, tremurul, emoţia. Îi simt trupul încordat destinzându-se atunci când aterizează în palmele mele, vlăguită de nerăbdarea zborului, de viteza lui, de teama abia simţită atunci când priveşte în jos, cuprinzând cu ochi lucitori bolta cerească acoperită de stele sclipitoare.

           În fiecare noapte în care se înalţă pentru a coborî în braţele mele o aştept, o cuprind şi o opresc dintr-o spaimă inconştientă care o face să tremure, care îi încordează fiecare muşchi al trupului, în aşteptare. Dar nu se poate întâmpla nimic rău, pentru că eu sunt ea, iar ea este eu, în fiecare înălţare şi în fiecare aterizare obositoare, în care este mereu prezentă emoţia dată de senzaţia de prăbuşire. Însă mereu cade în braţele mele, iar eu în ale ei, şi nimic nu ni se poate întâmpla, nici când pământul este zguduit de explozie, nici când este străbătut de uragane – devastatoare respiraţii divine -, nici când trupul nostru comun se destinde în amorţeală din încordarea pe care nu o cunosc decât cei obişnuiţi cu văzduhurile.

           Sub gene ochii încetează să se mai zbată, să se mai strângă. Se deschid încet, urmărind uimiţi jocul de pe perete al umbrelor noastre, al braţelor ei drăgăstoase care îmi umplu încăperea cu miros de frezie, cu aromă de vis. O eliberez de sub pleoape, o las să se întoarcă în trupul ei, mereu visat, mereu dorit, aşteptat de la începutul vremurilor, trimiţându-i prin faldurile nopţii un zâmbet până în acel punct fix, într-atât de îndepărtat încât numai gândul meu îl poate atinge. Un zâmbet care nu îi este deloc străin, care îi spune, fără cuvinte, tot ce ştie, tot ceea ce trebuie să ştie; că în vis, în noapte, eu sunt ea şi, indisolubil, inconfundabil, ea este eu.

De astăzi…

De astăzi noi doi nu vom mai face dragoste niciodată. Nici în așternuturile care îți păstrau forma trupului, îndrăgostite de ea; nici în nopțile întunecoase în care singurele stele care străpungeau întunericul erau ochii noștri incandescenți; nici în mijlocul brazilor care își șopteau, minunându-se cât de armonios se împletesc trupurile noastre… Nu vom mai face dragoste niciodată, nici în apa sărată a mărilor, nici în valurile imense ale timpului. Cerul ne va simți lipsa, căutându-ne zadarnic cu privirea. Ploile, care cândva ne biciuiau trupurile înfierbântate, vor șterge de pe pământ urmele iubirii noastre. Și totul va fi la început noroi, apoi se va întări și va redeveni colb. Focul din cămin, care înceta să ardă mult înainte ca noi să ne zâmbim epuizați, va arde pentru altcineva, pentru un alt el și pentru o altă ea. Poate pentru tine… sau pentru mine… dar nu pentru noi.

De astăzi nu îți voi mai revedea părul răsfirat pe nici o pernă, pe nici un umăr… Și nici nu îți voi mai simți buzele atingându-mi obrazul, apoi buzele, apoi gâtul… Mâinile mele vor cuprinde alte trupuri, la fel cum trupul tău va fi cuprins de alte mâini. Buzele mele se vor pierde pe cuprinsul altor tărâmuri, mai noi sau mai vechi, pe întinderi delicate care, totuși, nu îți aparțin ție. Voi simți în nări parfumul altei pieli, alți ochi mă vor privi aprinși de dorință.

Îmi voi aminti de tine, de buzele tale, de ochii lucioși și mați, globuri de cristal în care închideai ermetic dorința, pasiunea, nebunia… Îmi voi aminti felul în care ți se ridica pieptul, apoi cobora, în ritmul din ce în ce mai precipitat al unei respirații din ce în ce mai fierbinți. Dar mâinile mele nu îți vor mai arunca hainele în lături, nu vor mai lăsa descoperiți frumoșii tăi sâni cu sfârcurile lor mici și întărite. Nimic din trupul tău nu îmi va mai aparține, nici brațele pe care le mângâiam într-un fel știut doar de noi… nici fruntea, pe care degetele îți alunecau, uneori, ca și cum ar fi ale mele, nici abdomenul, nici curba sculpturală a coapselor, nici genunchii pe care cândva îi îmbrățișam, devotat venerației pentru trupul tău, pentru furtuna pe care o trezea în mine…

Ce va fi de astăzi? Doar adevăr… tot ce am trăit, toate atingerile, toate șoaptele, toate promisiunile noastre au devenit uitare, au redevenit vis… Și cu aripile desfăcute zboară spre alte persoane, la fel cum respirația ta nu îmi va mai mângâia niciodată buzele, iar a mea nu se va mai împleti cu ea, ci cu a alteia…  Știi… Îți amintești…? Îți amintești acele nopți…? Acele zile…? Acele șoapte, atingerile care le însoțeau? Îți amintești cum tresăreai? Cum trupul începea să îți tremure ușor, așteptându-mi degetele, cerându-mi să îl ating și, în final, implorând? Implorându-mi răsuflarea să alunece pe cuprinsul pielii, răcorind-o puțin, înaintea sărutului fierbinte, care aprindea rugul ascuns sub genele tale…

Acum, când dormeai, pentru ultima oară ți-am cuprins trupul, acoperindu-l cu priviri, cu mângâieri și cu săruturi. A fost acel adio pe care nu am vrut niciodată să i-l spun, pe care nu a vrut niciodată să i-l spun… Nu știu cum s-a întâmplat. Te-am pierdut undeva între cutele așternuturilor? Te-am devorat mult prea repede? Ai redevenit un vis, o fantasmă… O fantasmă iubită cu care nu voi mai face dragoste niciodată…