Variaţii

          Într-o noapte amară, în faţa uni pahar, s-a adus în discuţie subiectul fantasmelor. De ce confundă de multe ori oamenii fantasmele cu fanteziile nu o să înţeleg niciodată. Pot înţelege, însă, fantezia unora de a se trezi într-un menage a trois, mai ales când este vorba de blonde cu sâni plini şi apetisanţi, de brunete cu buze senzuale de pe care să sorbi otrava viciului, de roşcate înflăcărate care să nu facă altceva decât să ducă senzaţia de viaţă la paroxism. Mai neexperimentat într-ale femeilor, am încercat să deschid ochii şi a părut, cred, că îmi calc principiul acela străvechi şi relativ înţelept: mai bine taci şi laşi impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice urmă de îndoială”. Aşa că, spuneam, am îndrăznit să deschid gura şi să amintesc de permanentul meu menage a trois: eu, bineînţeles, Viaţa şi Moartea. De ce s-ar mira cineva de o asemenea fantezie care unora le poate părea perversă?! Viaţa şi Moartea sunt surori gemene, cu singura excepţie că Moartea, în urma cine ştie cărui blestem, a rămas cu faţa desfigurată. Poate de accea mi-a plăcut ca Viaţa să fie cea pe care o privesc în ochi de fiecare dată.

Libertăţi

        Trebuie să vă mărturisesc… nu sunt un bărbat frumos. Auzeam bătrânele vorbind în jurul meu, când eram mai tânăr, spunându-le fetelor aflate la vârsta măritișului că bărbatul trebuie să fie puțin mai frumos decât dracul. În realitate, aceasta este singura manifestare a frumuseții în mine, la un concurs de “mister” necuratul ar pierde la mustață.

          Nu știu cum se face, poate o manifestare a legii contrastelor – pentru că de multe ori este adevărat, polii opuși se atrag – în jurul meu sunt femei frumoase. Femeia, oricum ar fi ea, este frumoasă, să știți, pentru că o clipire mai altfel din gene, sau un zâmbet, sau o șoaptă, o înfrumusețează nespus dacă sunt făcute cum trebuie. Frumusețea femeii nu trebuie să fie fizică, trebuie să fie inconștientă și doar uneori, dar în foarte puține cazuri, studiată. Știți cum folosesc femeile toate acele pomezi, toate acele îmbălsămări, verzi, roz, cu ochi mari și largi de castravete, cu argilă cărămizie, cu creioane colorate, negre, sau albastre, cu praf sclipitor de parcă ar fi sărit dintr-o stea căzută pe un polizor? Toate acestea sunt studii, dar cum mereu au existat elevi mai studioși decât alții, unora le este mai ușor, altora mai greu. Totuși, dacă mă întrebați, nu efortul de a se face frumoasă înfrumusețează femeia, ba chiar de multe ori o urâțește, ci gestul. Gestul și fragilitatea. De aceea am întrebat-o, într-un început de furtună mincinoasă, dacă s-a sedus vreodată singură. Pentru că nu poți iubi pe cineva cu adevărat dacă nu te iubești pe tine, și pentru că unui bărbat, nicio femeie nu este capabilă să îi arunce o privire provocator-seducătoare dacă nu și-a aruncat-o mai întâi ei, în oglindă.

         “Ce hoț ești”, mi-a răspuns zâmbind, în timp ce îi prindeam încheietura mânii și îi învățam degetele să se îndrepte spre propriile buze. Ce greșeală! Eu, hoț?! Poate singurul lucru pe care l-am furat, printre altele prea puțin importante, a fost plusul acesta, oricum mic, față de frumusețea dracului. Mi-am ațintit privirea în ochii ei, și pentru o clipă mi-am dorit să-i fiu arătătorul, să îi simt gustul buzei inferioare. De prea puține ori am fost sărutat în viața mea, și cred că de și mai puține ori am sărutat eu primul. Poate pentru că așa suntem noi, temătorii, mai lucizi, mai stăpâniți de spiritul de autoconservare, și buza unei femei este pierdere sigură și deșartă, pentru că de pe buze este foarte greu să îi ajungi la inimă. Ah! Să nu uit… știați că în momentele pe care le caracterizează eroticul, când buzele unei femei se întredeschid coapsele se depărtează ușor, aproape imperceptibil, și invers, când coapsele se apropie buzele se închid?

           Îmi zâmbea și ochii i se închideau, sau i se întredeschideau – necunoscând femeile nu aș putea spune care dintre cele două ipoteze este cea reală. Știu un singur lucru, că zâmbea, și ochii îi luceau într-un mod ciudat și flămând, ca și cum între noi nu s-ar fi înstăpânit niciodată un război al sexelor, ci o foamete permanentă. “Să te temi de femeia flămândă”, asta ar fi prima învățătură pe care aș transmite-o fiului meu, dacă, prin absurd, voi avea vreodată copii.

          Îi strângeam între degete încheietura mânii și încercam să i-o împiedic să se miște, pentru că deși propriul ei deget îi mângâia buza, dinții îi tânjeau după unghie. Nu am înțeles niciodată de ce, în stări de nervozitate, oamenii își rod unghiile. Nu, femeile nu, pentru că ele le îngrijesc mai mult, le rotunjesc sau le ascuțesc, le vopsesc și le iubesc atât de mult încât dacă vreuna se rupe sunt în stare să declare un sfârșit al unei microlumi. Am mai spus-o, femeia nu o voi înțelege niciodată.

          M-am gândit că lipsa frumuseții mele ar fi cea care îi trezește starea de nervozitate. Acum, să fim serioși, gândiți-vă la un cactus pozând în trandafir. Deși, la fel de adevărat este, și cactușii au flori frumoase. Dar dacă preferați să o luăm altfel, închipuiți-vă un arici pretinzând că este un trandafir.

          I-am împins cu tandrețe părul pe după ureche și, ca să nu mă mai vadă, crezând că astfel se va calma, m-am aplecat spre urechea ei, cu buzele aproape atingându-i gâtul, cu nasul pierdut în câteva șuvițe de păr, pregătindu-mă să îi șoptesc. Nu am știut însă ce, și aș minți dacă aș pretinde că vorbele mi s-au oprit în gât, pentru că în mintea mea era o goliciune totală, mai profundă decât aceea pe care o acopereau hainele ei.

          Degetul ei, care îi sărutase buza, mi-a alunecat pe bărbie, apoi mi s-a odihnit pe buze. A fost una din puținele dăți în care am gustat în acest fel o femeie. Îmi cerea să tac, oare? Sau doar să îi inspir parfumul înainte de a spune ceva?

           Am închis ochii și am început să aștept, în timp ce camera se învârtea brutal și agonizant cu mine. Am întins orb  mâna înspre locul în care știam că mi-am lăsat paharul, dorindu-mi să toastez în cinstea primului nostru sărut-alfel, necunoscut oamenilor obișnuiți. Știți, eu nu beau pentru o Cubă liberă, mereu am băut pentru separarea ei. Dar când am deschis ochii, ea, femeia, îmi dispăruse. Poate la o havană…

Fantasma

Începu să își caute cu gesturi înfrigurate pachetul cu țigări. Strânse cu buze febrile țigara, continuând să caute cu ambele mâini bricheta. Ce vis… de unde apăruseră ochii aceia tocmai în calea lui? Se trezise transpirat, abia stăpânindu-se să nu strige. Nu știa dacă gemuse în somn, dacă îi vorbise, dacă încercase să o strângă în brațe. O aștepta de multă vreme, de multe doruri împletite cu vise, de o eternitate de singurătate. Nu o întâlnise niciodată, dar o cunoștea, îi cunoștea mersul, gesturile… îi inspira parfumul cald al părului de câte ori își atingea perna. Căuta în continuare bricheta gândindu-se la părul ei negru vălurind pe umeri, la buzele care promiteau miliarde de șoapte, la cerurile spre care zburase.

Nu reușise să o oprească deși întinse disperat spre ea brațele goale. Pieptul umplut de suspine și de vise nu reușise să o simtă lipită de el, nici palmele oarbe nu avuseseseră timp să îi descopere chipul în mângâieri. Ea a zâmbit, i-a dat părul după ureche, s-a aplecat să îi șoptească ceva și apoi s-a răzgândit. A plecat privindu-l, spunându-i prin tăcere că încă nu a venit momentul să o cunoască, să o întâlnească. Iar el degeaba a strigat către ea să se oprească, degeaba a implorat-o să nu îl mai facă să aștepte. Își aminti vag că în momenul în care se trezise auzise un geamăt. Fusese al lui sau al ei? Fusese geamătul temnicierului sau al prizonierei? Cine gemuse?

O prinsese într-o noapte de vară, în nebunia unui vis, și de atunci o ținuse prizonieră în imaginația lui, în fantasmele și dorințele sale. O păzise cu strășnicie, cu ură chiar, temându-se ca ea să nu se piardă, să nu se piardă din memoria lui ca unda unui val rătăcit pe un țărm însetat. Și dacă gemuse temnicierul? Nu îi mai era de ajuns să o privească prin zăbrelele nopții, la lumina difuză a lunii. O dorea în brațele sale, materială și fluidă, prizonieră pentru totdeauna într-o lume a realității ireale în care o chema de multă vreme. O chema, o ruga să vină, o blestema, o amenința, dar mereu totul se sfârșea cu geamătul său deznădăjduit.

Dar dacă gemuse prizoniera? Dacă i se întâmplase ceva și a trebuit să plece pentru totdeauna? Dacă acele corzi suave ale imaginației pocniseră surd, aducându-i ei durerea morții? Măcar o dată să o mai vadă, chiar dacă nu o poate simți alături de el. Regreta că a chemat-o, că a blestemat-o, că a amenințat-o… îi era de ajuns doar imaginea ei, dar abia acum își dădea seama că aceasta i-ar fi fost suficientă pentru întreaga viață. O viață presărată cu durere, cu dor, cu dorință, cu zvârcoliri nebune ale sufletului, dar alinată de chipul ei.

Dacă ea a gemut, răspunzând în acest fel chemării morții? Dacă ea s-a dus și nu va mai reveni niciodată? Dacă visurile îi vor deveni goale… Dacă… dacă….  Privi disperat luna, dorindu-și parcă să își aprindă țigara de la flacăra ei. Ochii neliniștiți o implorară tăcut să nu îl lase să trăiască fără ea. Visul nu trebuie să moară decât o dată cu el. Mult mai târziu după ce va deveni realitate.

Luna păru că îi înțelege dorința. Îi zâmbi privindu-l, învăluit în fumul albastru de țigară, în fumul transparent al visului… Iar el, părându-i-se că a înțeles că nu e nimic pierdut, că totul va continua, privi recunoscător către cer, cu soarta spânzurată de stele.