Misoginisme

          Într-o societate a egalitarismului în care nici misoginismul nici misandrismul nu ar trebui să primeze, o afirmaţie oarecare poate să echivaleze cu o autodecapitare. Şi totuşi, în profunzmea puterii pe care o poate exercita o femeie asupra unui bărbat, am fost pus în situaţia neplăcută de a mi se spune: zi-mi despre tine, nu ştiu prea multe”. “Cui ajută?” mă gândeam, în timp ce, deşi îi urăsc pe cititorii de citate, îmi aminteam de unul: „a rosti lucrurile în funcţie de adevăr este o atitudine mai proastă şi mai ignorantă decât a le rosti în funcţie de prilej şi oportunitate”. Şi în misoginimia mea lăudabilă, mă condamnam şi speram să fiu salvat de mine. Pentru că o femeie care nu poate naşte candoare ci dispreţ nu este femeie. Părerea mea, a celui de care m-aş salva oricând.

Anunțuri

Răutăţi hibernale

          Avantajul în a te recomanda ca scriitor este că poţi vorbi cu oricine. Îmi spunea cineva, cam pe vremea când eram cât o nucă – eu de atunci îmi trag toate învăţăturile, în şcoală am fost elev cel mult mediocru – că omul inteligent poate să vorbească şi cu vlădica şi cu opinca. Lăudabil în ceea ce mă priveşte este că încerc. Deşi de multe ori îmi spun că nu mă interesează proştii, doar proastele. Asta pentru că – altă învăţătură acumulată în anii mei firavi – cu cât mai proastă femeia, cu atât mai uşoară munca de convingere.

         Şi totuşi, în anumite momente de singurătate cu care îmi place să scot ochii oricui vrea să mă asculte, îmi spun că nu îmi mai trebuie vreo femeie. Afară de cea care, în loc de orice oi fi eu pe lumea asta, m-ar face să devin flacără. Aşa, ca ea.

(Puţin) Misogină

          Deşi încerc să mă împotrivesc din răsputeri laturilor misogine ale personajelor mele, nu reuşesc întotdeauna. Adevărul este că nici nu îmi pare rău, pentru că în felul acesta ne identificăm şi devenim aceeaşi minte. Aşa că, spunem noi, unul dintre blestemele aruncate asupra bărbatului este acela că, pentru a gândi, are nevoie de cărţi; de multe cărţi. Pentru a nu mai gândi, are nevoie de o femeie. De una singură.

Împletire cu un personaj care îmi devine drag

          Poate că unii oameni ar spune că sunt ciudat. Adevărul este că, în multe momente, până și eu ajung să mă caracterizez astfel. Atâta timp cât ciudățenia presupune derogarea de la normă o accept drept caracteristică principală cu cea mai mare bucurie. Nu mă deranjează nici când se râde de mine, pentru că eu sunt primul care o face. Nu mă supără nici dacă sunt batjocorit, pentru că mereu am fost de acord că profetul nu poate să fie profet în țara lui. Și cu atât mai mult îmi vine să râd gândindu-mă astfel, pentru că eu în țara altuia nu pot să fiu decât muncitor necalificat. Mi-ar fi rușine, nu față de alții, ci față de mine. Mi s-a spus de multe ori că munca înnobilează, și poate din acest motiv am preferat să mă ascund de orice titlu nobiliar. În gândurile mele nu vorbesc niciodată despre nobilime ci despre nobilitate. Alta, alta decât nobilitatea muncii, pentru că înafară de ceea ce privește femeile, nu am muncit niciodată pentru nimic. De fapt nici pentru femei nu am muncit, pentru că îmi este prea lene și nici nu am crezut vreodată că se merită. Mi-am spus de multe ori, lucrul cel mai inutil din viața mea este femeia – tocmai pentru că nu și-a dovedit niciodată vreo utilitate, dimpotrivă. Din pricina femeilor (sau poate datorită lor) am reușit să mă pierd de mine, și ce lucru poate să fie mai inutil decât transformarea într-un nou nimic capabil doar din când în când să își găsească niște cuvinte rătăcite în buzunarul de la piept?

         Poate inutilitatea femeii se dovedește tocmai pentru că toate sunt la fel – iluzia unicității unei femei este născută exclusiv din mintea bărbatului. Care minte – adevărat, mult mai puțin întortocheată – își pierde scopurile primordiale în fața unei perechi de sâni etalați cu talent.

          Să îmi fie iertat dacă cineva se simte lezat (sau lezată) de gândurile personajului misogin pe care trebuie să îl întruchipez. Încă nici nu m-am hotărât cum să îl cheme, deși i-aș împrumuta bucuros numele meu. Poate și pentru că în loc să îmi stea mintea la vreo femeie îmi stă doar la el și împreună, devenind unul, facem în creierul munților exerciții de admirație (da, munții au creier)! Mai mult eu față de el și față de ceea ce simte, iar el față de mine pentru că îi pot da viață. Chiar și așa, nu degeaba spunea Hugo (sau nu el?!) că fără femei bărbații ar fi mai fericiți; și apoi din ce în ce mai puțini. Păi nu?!

Contururi (sau conturări) de personaj

          Astăzi m-am îndrăgostit. O cheamă Denisa. Încercasem să îmi limpezesc mintea și apele, de aceea m-am oprit la o bere. Nu mâncasem nimic toată ziua, dar foamea pe care o simțeam era de altă natură decât fiziologică. Deși s-ar putea spune că și înfometările sufletului au, în felul lor, natură fiziologică. Până la urmă nu știu dacă am dreptate sau nu, mă simt prost și îmi era foame de sete. Știi, uneori când mă hrănesc cu prea multă sete mi-o sting cu alcool, pentru că nimic altceva nu mă potolește. Și totuși…

          “De ce ești trist”? mă întreabă. “Se vede”? răspund. Îmi zâmbește și îi zâmbesc. O iau în brațe cu privirea și o strâng la piept ca și cum mi-ar fi fost ultima salvare. Sau poate alcoolul îmi era salvarea și ea era sirena. Am strâns-o în brațe și după ce m-a întrebat cum mă cheamă, dar altfel, cu zâmbetul pe buze, cu privirea adâncită în a ei, cu speranța că tot ce se va întâmpla între noi va fi doar deșertitudine. “Am o problemă”, i-am spus. Și atât. Am vorbit despre altceva, despre altele, despre ea, despre mine, despre noi mai târziu. Nu am mai avut nici probleme și nu m-am simțit nici rău. Am fost doar eu, așa cum trebuia să fiu. Trecându-mi privirea prin ochii ei până în adâncimile sufletului mi-am spus că problema și răul sunt noțiuni distincte, pentru că dacă problema macină, răul distruge. Răul sugrumă irevocabil, pe când problema provoacă refuzul în fața asfixierii. Nu îmi mai amintesc dacă i-am spus ceva sau nu, doar am afirmat cu tărie că problema și răul sunt noțiuni distincte, sunt trăiri diferite, chiar dureri diferite. Promițându-mi să nu uit să o aștept acolo unde mi-a spus m-am hotărât că fără probleme ne-am plictisi; sau poate așa susțin eu pentru că nu mai am probleme și pentru că în jurul meu nu mai există nimic rău. Poate susțin așa pentru că am învățat că orice problemă are cel puțin o soluție, pe când orice rău nu trebuie decât să fie tăiat de la rădăcină. Da, dacă aș fi profet aș propovădui nu dumnezeirea și nici blândețea, ci radicalitatea. Sunt oameni care merită să aibă probleme; sunt oameni care merită să își ducă răul în spate. Și, dacă vreunul îndrăznește să se plângă, să își suspine sau să își căineze soarta, ar trebui nu să fie bătut cu pietre ci să i se râdă în față. Uneori sursa tuturor problemelor este femeia, iar atunci când problema se transformă în rău, când veninul se permanentizează în rană, nu este vina șarpelui care mușcă ci a aceluia care nu a zdrobit mai din timp capul șarpelui. În realitate, uitând de parabole, capul femeii nu trebuie zdrobit niciodată; ar spune unii, pentru că oricum nu o duc decât picioarele.