Oricât de multe aş fi spus, indiferent dacă le credeam sau nu, mereu voi recunoaşte că frumuseţea izvorăşte mai mereu din femeie. Cu ea mi-aş scrie rândurile, cu ea destinul, deplin adorator, gata să îi ridic statui de cuvinte în fiecare clipă. Femeia a avut mereu chip de inspiraţie, la fel cum inspiraţia a avut, întotdeauna, comportament de femeie.
Nu ştiu cine, poate chiar un filosof la care începusem să lucrez şi pe care l-am pus în aşteptare, va dezvolta ideea unităţii umane în unicitate. Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă pe de-a întregul nu aş şti să spun – în definitiv nu este treaba mea să explic, ci a lui, a dezvoltatorului ideii. Mai degrabă, cred, treaba mea este să găsesc capete, puncte de la care personajul să poată porni în consideraţiile sale.
Privit din exterior poate părea o dezicere de ceea ce spuneam (oricui voia să mă asculte) cu ceva vreme în urmă, că oricât de neplăcut poate să fie un personaj, este greu să nu fie privit ca emanaţie a personalităţii creatorului său. Ceea ce este unic în viaţa creatorului de personaje, comparativ cu creatorii de oameni şi cu Dumnezeu este că, cel puţin la nivel declarativ, se poate dezice de copiii săi. Cu atât mai mult cu cât este foarte puţin probabil ca – dacă oamenii îl judecă pe Dumnezeu şi copiii îşi judecă părinţii – personajele să îşi judece creatorul. Nu spun că nu este posibil dar un asemenea lucru ar fi rezultatul unui joc bolnav al celui ce urmează să fie judecat, sau al unui masochism manifest. În cazul meu aş putea spune că e mai pregnant masochismul decât boala, dar dintre toate, în dese rânduri, şi mai pregnantă este teama de a mă judeca pe mine însumi. Decât să mă judec prefer să mă dezic de mine doar prin puterea impulsului, fără să apelez vreo clipă la raţiune. Pe un asemenea fir logic, nu ştiu dacă nu cumva, amintindu-mi, nu aş putea susţine cu tărie că am cunoscut inclusiv extazul mistic. Oricât l-aş judeca pe Dumnezeu, oricât l-aş condamna, nu de puţine ori m-am extaziat în faţa lăcaşurilor sale – construcţii impresionante, de-a dreptul strivitoare, în care ar fi trebuit să încapă El tot sau, dacă nu El, spiritul Său. Încerc să îmi închipui cum priveam cu uimire – probabil chiar cu gura căscată – vitralii copleşitoare prin frumuseţe, madone triste şi lăcrimânde, Fii sângerând inclusiv pentru mine; cum ascultam ecouri de cor, cum mă lăsam impresionat de sunete de orgă şi cum, în spiritul Turmei, am murmurat câteva cuvinte în timp ce aprindeam o lumânare.
Îmi amintesc perfect – şi încerc să mă închipui pe mine însumi – cum, părăsind atmosfera solemnă care îmi pătrunsese până în măduva oaselor, străbătând nerăbdător câteva zeci de metri, m-am înfundat în prima cârciumă care îmi apăruse în cale. Pentru cine nu ştie, unele şocuri, negative sau pozitive, indiferent, au neapărat nevoie de o tărie. Îmi mai amintesc cum, după câteva pahare, într-o toaletă deloc dezgustătoare priveam o altă madonă – una fotografiată în tinereţile ei, în vremea în care ştia că trebuie neapărat să şocheze pentru a deveni cunoscută. Deşi o dispreţuiam, îi priveam cu poftă sânii, murmurându-mi, ca o rugăciune menită să mă scoată din transă că o asemenea femeie nu are sâni ci ţâţe. Mi-aş lua apărarea, spunând că aceia dintre noi care manifestă vulgaritate nu pot fi catalogaţi decât cu vulgaritate. Oricât m-am condamnat atunci pentru modul în care priveam, cred că acesta mi-a fost extazul mistic – dumnezeul femeie, sau femeia dumnezeu, căreia oricare bărbat care şi-a pierdut calea i se supune fără crâcnire, privind-o adorator. Credinţele mereu au fost hrană pentru aceia care le-au adoptat. Şi de ce să nu fie şi femeia o formă de misticism ca oricare alta? Nu e bine să crezi orbeşte în ceea ce auzi la sânul unei femei, dar de câte ori ai ocazia, să te hrăneşti cu el. Misticism pur!
Încă nu ştiu dacă o femeie poate să fie trăită ca libertate, pentru că la fel ca orice alt Paradis, fiecare femeie are restricţiile şi şerpii ei. Şi nici gardurile nici şerpii nu sunt apanaje ale libertăţii. Libertatea are diverse moduri de manifestare, fie că sunt logice, fie că sunt instinctuale. Deşi, mai degrabă instinctul este o libertate pură, şi dacă cineva ar admite că femeia trezeşte instinctul, automat ea poate să fie privită ca eliberare. Deşi, eliberarea atrage după sine, în mod teoretic, libertatea. Libertatea de a îi şopti orice, de a mărturisi orice, de a îi oferi orice. De multe ori libertatea cuvântului nu are nicio valoare, asemenea cuvântului în libertate. Libertatea sinelui, în schimb, este cea care va conta întotdeauna, şi va lumina mereu, sfâşiind şi beznele fricii şi beznele lipsei raţiunii. Abia atunci, probabil, femeia poate fi trăită ca libertate în cel mai antagonic mod, dar totodată natural – salvare şi chin, credinţă şi ispită, puritate şi depravare.
//
Îmi propusesem de mult să acord în acest spaţiu ceva mai multă atenţie femeii. Nu femeilor, femeii. Naturii ei, rolului ei, scopului ei în sine – femeii ca scop primordial al existenţei. Nu m-am simţit capabil, pentru că mereu cea mai bună soluţie, cel puţin în scris, este să scrii despre ceea ce cunoşti. Eu nu cunosc femeia, altfel aş fi putut să o înţeleg – aşa se spune, nu poţi înţelege un fenomen decât după ce îl cunoşti. Deşi, pe de altă parte, femeia numai fenomen nu este; mai degrabă entitate carnivoră care se hrăneşte cu suflet; deşi sufletul este imaterial, aşa se susţine, aşa se prezumă. Şi totuşi, femeia are mereu căile ei, neştiute şi neînţelese. Poate de aceea o iubesc, pe ea, femeia ca toate celelalte şi complet deosebită, pentru că şi atunci când sfâşie o face în vârtejuri de voluptate.
Ca să pot brava cu succes mi-am însuşit acum multă vreme un dicton pe care l-am auzit pe când eram fraged, nu crud: “Două lucruri nu îmi plac în viaţă, sticla goală şi femeia îmbrăcată”. Cum nimic nu este de neînlocuit pe lumea asta, am învăţat repede că o sticlă poate să fie oricând înlocuită cu o alta. Mai interesant este, însă, cu femeile. Femeile – îmbrăcate la început, apoi, în funcţie de puterea de convingere a fiecăruia, din ce în ce mai dezbrăcate. Timpul m-a mai învăţat un lucru – dezgolirea superficială a unei femei poate deveni nu numai inutilă, ci şi plictisitoare.
A durat mult până să învăţ să dezbrac o femeie. Nici sfâşierea hainelor, nici îndepărtarea lor cu mişcări tandre şi răbdătoare nu reprezintă vreun succes demn de laudă. Înainte de a fi dezbrăcată femeia trebuie îmbrăcată; trebuie îmbrăcată în vorbe, în priviri, în şoapte, în întuneric. Abia atunci, când întunericul atotcuprinzător nu mai poate fi străpuns de nicio rază de lumină sau de raţiune, începe dezbrăcarea: mai întâi de haine, apoi de piele şi de carne, până când se poate spune, fără nicio teamă de a greşi, că nu intri în ea, îi intri în oase. Orice altceva este paradă, bravură, banal, pentru că, exceptând prostituţia, trupul unei femei nu are nicio valoare fără sufletul ei.
Sunt prea mulţi aceia care, în versuri sau în proză, au lăudat chipul vreunei crâşmăriţe care le turna antidepresiv în pahar. Un drum prea bătătorit, prea clasic – femeia crâşmăriţă. Idealul, cel puţin în literatură, însă, este femeia-copil. Ca să nu vorbesc despre sufletele visătoare, astăzi nu vreau. Astăzi sunt în starea potrivită pentru a vorbi – deşi unii ar considera termenul lipsit de eleganţă – despre femeia-crâşmă.
Nu îi pot spune altfel, şi nu i s-ar potrivi o altă denumire. Mă mai sună câte cineva şi mă întreabă ce fac. Nu pot spune “sunt la crâşmă”, sau “la bodegă”. De aceea spun “ce să fac, sunt la un pahar”. Aşa este şi femeia – femeia-crâşmă – un pahar… Femeia aceea care are în ochi umbre ascunse la adăpostul cărora poţi şopti şi mângâia liniştit, şi unde de lumină care străbat fugar umbra, asemenea unui gând, asemenea unui fulger care spintecă noaptea doar pentru a o lumina timp de o clipă şi pentru a o lăsa să se închidă fără să îi provoace răni.
O femeie poate să fie asemenea unui raft pe care sunt aliniate sticle gata să umple paharul – pe sfert, pe jumătate, sau chiar până la refuz, în aşa fel încât nişte ultime picături să dea pe afară; un raft plin de băuturi frumos aliniate, care aşteaptă să fie sorbite de buze nesătule, indiferent de gustul pe care îl au. Există femei-băutură, unele dulci, altele amare, tari, aromate, răscolitoare, arzătoare, care muşcă buzele, care ard interiorul mai rău ca un incendiu, care dau dependenţă, ameţeală şi incoerenţă. Sunt unele care pot prăbuşi pe cineva în genunchi la fel cum altele, în cor de ameţeli, îl pot ridica înspre văzduhuri. Unele provoacă lacrimi iar altele le îneacă în euforii, sau le zăgăzuiesc, amânându-le sau făcându-le uitate. Sunt femei care nu pot să fie consummate de unele singure, aşa cum o tărie trebuie combinată cu ceva care să îi stingă fierbinţeala, dar sunt şi altele care iau minţile şi devin dependenţă, chiar viciu înfipt până în măduva oaselor.
Femei crâşmăriţe au fost, există şi vor mai fi. Dar pe ele le-au cântat prea mulţi, mai mult sau mai puţin pricepuţi, conferindu-le merite exagerate sau nu. Mie nu îmi este dor de nicio crâşmăriţă, îmi este dor de o femeie-crâşmă. De o femeie care în rafturile ei să aibă toate aromele, toate gusturile, toate stările, de la trezie până la beţie cruntă, o femeie-crâşmă în mijlocul căreia să îmi pot contempla trezia dar, în acelaşi timp, să îmi pot provoca cele mai cumplite tornade. Ar fi ca şi cum o crâşmă ar prinde viaţă, şi-ar schimba forma şi fără să mă întrebe, doar mi-ar întinde paharul (adică tot pe sine), cu otravă sau cu iz de euforie. Adevărat, asta ar putea-o face orice femeie, ar spune-o unii, dar într-o femeie-crâşmă măcar îţi poţi potoli setea.
Mi-e sete…
Ce spuneam? Nu mai ştiu, am uitat…
Aş spune că sunt de o inteligenţă netă, ascuţită, sclipitoare, pe alocuri, chiar dacă de multe ori reuşesc să mi-o ascund până şi mie. Şi mai spuneam că sunt neînduplecat, că îmi las cuvintele să se aştearnă, neşterse, pe coli de hârtie, vizibile doar ochilor mei, deşi există alţi ochi flămânzi care aşteaptă, nerăbdători, să le cuprindă. Sunt egoist, poate, sau poate că sunt femeie, pentru că asta fac şi ele, gândesc şi scriu în gând lucruri pe care nici ele nu le înţeleg – având în vedere că nu se înţeleg pe ele însele, dar în loc să îşi dezvăluie literele le ascund şi întruchipează altele.
De multe ori am căutat să găsesc scopurile nobile ale minciunii, dar nu ca o scuză pentru vreo femeie, având în vedere că femeia, alături de pisică, este cea mai mincinoasă creatură, ci pentru mine. Şi eu, la rândul meu, mint, şi o fac cu o pricepere uluitoare, cu o plăcere înspăimântătoare… şi o fac atât de bine încât mă întreb, de prea multe ori, dacă nu cumva sunt femeie.
Nu sunt, pentru că spre deosebire de ea, de femeie, eu nu mint cu un scop anume, dimpotrivă, mint fără scop, doar de dragul artei. Orice poate să devină artă, şi minciuna, şi mângâierea, şi zâmbetul, şi crima, şi atingerea. În definitiv, contează scopul, şi dacă scopul este perfecţionarea, mijloacele nu mai contează. Dar atunci, dacă spun că mint fără scop având, însă, scopul perfecţionării, poate să pară o lacună de logică şi de exprimare – lucruri străine, de altfel, inteligenţelor sclipitoare, nete, ascuţite şi pe alocuri uimitoare. Şi totuşi, îmi spun eu, nu este… Nu este nicio lacună, dar să nu îmi ceară nimeni să explic, doar femeile sunt capabile să înţeleagă, eu doar presimt explicaţia.
Spuneam că i-am căutat de multe ori minciunii un scop nobil, fără să i-l găsesc. O minciună nu poate să pareze o suferinţă, poate doar să o întârzie, eventual, să o amâne lăsând sufletului răgazul necesar de a nu mai fi afectat de ea. De suferinţă. Deşi, minciuna, la rândul ei, provoacă suferinţa de a fi minţit şi de a şti că ai fost minţit. Ciudată înlănţuire de cuvinte, şi echivocă, poate chiar lipsită de sens, pentru că, ar spune unii, este preferabil ca suferinţa să fie provocată de sinceritate decât amânată de minciună.
Sinceritatea, pe de altă parte, este caracteristică şi aferentă oamenilor fără imaginaţie, doar ei sunt incapabili să deformeze fapte, să le învăluie într-un alt joc de lumini, să le transforme din dezavantaj în avantaj. Sinceritatea este asemănătoare unei arme primitive, numai bună să lovească în moalele capului şi să facă pământul să se rotească mai tare în succesiune de ameţeli şi de revolte. Şi probabil de aceea este apreciabilă femeia, tocmai pentru că minte – pentru că ştie să mintă. Dar, din nou, oare acest enunţ nu cumva mă transformă în femeie?! În una apreciabilă, chiar…
Uneori, minciuna este preferabilă adevărului, pentru că poate reprezenta balsam. Adevărul cauterizează, dar nu toate rănile au nevoie de cauterizare, şi atunci, minciuna devine onorabilă, pentru că, deşi poate provoca o suferinţă întârziată, scuteşte de una imediată şi deloc necesară. De ce să cauterizăm o rană care nu necesită cauterizare?
Îmi spunea ea, o umbră a unui alt trecut, cândva: “Eu nu am renunţat la tine” – fără să ştie că o renunţare intervine în clipa în care o privire întoarsă în altă parte nu mai oglindeşte nimic din ce a fost, aşa cum este privirea mea. Minciuna (poate chiar inconştientă) îi era evidentă, sau poate neînţelegerea enunţului, ori a noţiunii de renunţare, sau a mea. Adevărul este că până şi eu sunt incapabil să mă înţeleg, uneori, iar când o fac, deşi mi se pare normal, transform totul într-un eveniment care merită sărbătorit vreme de trei zile şi trei nopţi. Exact ca o femeie, totuşi, pentru că pe ele le bucură lucrurile mici. Asta pentru că ele ştiu, deşi nu înţeleg pe deplin, că fericirile mari sunt bazate pe lucruri mici. O ştiu şi eu… de aceea îmi ridic atâtea semne de întrebare. Renunţ repede la ele, aşa cum am renunţat şi la cea care minţea că nu renunţase la mine. O renunţare este renunţare, o conservare a unei închipuiri este altceva. Mă întreba, aproape ruşinată, timidă, dacă eu… “Eu ce?” mă întrebam pe mine. “Eu ce sunt, femeie sau bărbat”? Mă întreba dacă am renunţat la ea. Bineînţeles că nu am renunţat, i-am spus. Mi s-a părut că i se luminează ochii. Şi, să vă spun sincer, dacă minciuna amână suferinţa, iar adevărul o provoacă pe loc, uneori este mai bine să nu amâni, să spui adevărul. Adevărul, ca fiind cea mai bună minciună pe care o poate născoci vreo minte omenească sau neomenească. Bineînţeles că nu renunţasem, trecutul meu m-a făcut ceea ce sunt, şi dacă aş renunţa la el, la tot ceea ce conţine, aş renunţa la mine. Altfel, asumându-mi-l, recunoscându-l şi acceptându-l, mă îmbrăţişez pe mine, cel care am devenit.
Mi s-a părut că ochii i se luminează, aşa am spus. Şi, ca o femeie, am simţit că am dat un răspuns complet fără a spune ceea ce gândesc, fără a mă înţelege pe mine însumi şi fără să îmi pese să înţeleg. Întrebarea reală, dacă ar fi să îi dăm formă grafică, ar fi: de câte femei înclinate spre filosofie aţi auzit, în afară de mine? Deşi, eu nu sunt femeie, aş susţine cu tărie acest lucru în faţa oricăruia dintre bărbaţii pe care i-aş întâlni. Minţindu-l, astfel, şi pe el, în faţă, dar nu pretinzându-mă pe mine bărbat, ci ascunzându-i că în fiecare bărbat sălăşluieşte o femeie, şi invers. Poate că şi asta este o dualitate necesară care e mai bine să rămână ascunsă, la fel de necesară şi de ascunsă ca minciuna. Sau ca adevărul, dacă vă revoltă lipsa de sinceritate… ca adevărul spus drept cea mai bună minciună inventată vreodată. Sau ca iubirea.
Iniţial aş fi susţinut cu tărie că la început, primul, este gândul. Apoi se naşte ideea. Ideea, după ce se zvârcoleşte puţin, dă naştere cuvântului – primului cuvânt. “Bună dimineaţa” – acesta era cuvântul meu, primul, spus cu zâmbetul pe buze şi pe nerăsuflate (un cuvânt, nu două!), cu ochii pierduţi în timp, căutând să-i smulg de acolo chipul, să i-l recompun, să îl refac aşa cum i-a fost şi altcândva, în vremurile din care l-am uitat. Sunt sigur că nu sunt singurul care, necunoscând pe cineva are impresia, totuşi, că…
Timpul are spirale şi viaţa, de multe ori, un umor bolnav, atât de bolnav încât cea mai cruntă nebunie, alienarea totală de sine şi de lumea înconjurătoare, pare o tragedie mai mică decât întorsăturile vieţii. Deşi, până la urmă, şi alienarea este tot o întorsătură a vieţii…
Mă pierdeam de mine din ce în ce mai mult, afundându-mă în beznele care simţeam că mă pândesc, ca nişte nisipuri mişcătoare în mijlocul cărora nimerisem din neatenţie. Dar eu îmi căutasem nisipurile, mi le dorisem, şi chiar mă pregăteam să mă zbat în ele, pentru a mă scufunda cât mai mult, când dintr-un nor de noapte mi-a apărut ea. Nu o aşteptam, cu şi mai multă siguranţă nici măcar nu o speram, dar a apărut, cu ochii ei migdalaţi, cu zâmbetul pe buze, cu vorba veselă, descoperindu-mi-se din ce în ce mai mult.
De atunci a început să se clatine în mine convingerea, apoi s-a schimbat cu desăvârşire: prima este ideea, abia apoi apare gândul şi din gând se întrupează cuvântul. Aşa mi-a fost ea, idee, doar bănuită, undeva departe de ochii mei, nevăzută, dar neascunsă puterilor mele de percepţie şi, cu timpul, în foarte scurt timp, de fapt, din ce în ce mai descoperită. Apoi ideea mi-a devenit gând, şi am gândit-o pe ea gândind, apoi gândindu-se la mine. Am gândit-o în profunzime, începând să o cunosc, să mi-o descopăr, să o acopăr în imagini nedefinite, în vorbe din ce în ce mai calde, în apropieri din ce în ce mai pregnante. Mi-am apropiat-o atât de mult încât nici măcar goliciunea ei nu mi-a rămas străină, pentru că dacă este adevărat că unele suflete se pot cunoaşte dinainte să se întâlnească, este normal să le cunoşti şi sălaşul. Aşa am simţit, că o cunosc, şi atunci trupul ei nu mai avea niciun secret pentru mine, îi cunoşteam fiecare mişcare, fiecare clipire, fiecare tresărire şi fiecare dorinţă.
Trupul îşi exprimă de multe ori dorinţele prin propriul limbaj şi pentru că o cunoşteam, limbile noastre deşi necunoscute – sau aşa s-ar putea spune – s-au împletit în aşa fel încât deveniseră una, şi tot ceea ce făceam, gesturi, clipiri, zâmbete, până şi gânduri, deveniseră un limbaj aparte, doar al nostru.
Spuneam că o cunoşteam atât de bine încât nici trupul ei acoperit de haine nu mai avea ce secrete să îmi ascundă. Şi totuşi am îndrăznit, învăluit în întuneric, ascuns undeva departe de privirea ei, să o spionez oferindu-mi-se, într-o nebunie continuă de zâmbet şi gând la mine, de şoapte tremurătoare şi de buze crispate. Dar nu îmi era nimic nou, pentru că o cunoşteam, o cunoşteam în toate ipostazele, pentru că ea, gândindu-se la mine, mă năştea în ea, în adâncurile în care se ţinea pe sine întemniţată. Şi aşa am ajuns colegi de celulă, ea ascunsă în sine, eu gândit de ea atât de profund încât noi, prizonierii, ne-am prins de mână fără niciun efort, decişi să înfruntăm împreună supliciul acestei lipsiri de libertate.
De acolo, din ea, o parte mi s-a eliberat şi a pornit înapoi spre mine, îmbogăţită însă, pentru că mă puteam vedea prin ochii ei, cu privire când senină şi nevinovată, când întunecată de dorinţe ascunse şi nerostite. Spun nerostite, deşi până şi apropierea dintre noi le spunea, ca un ecou al trupului ei care mă striga în fiecare noapte, chemându-mă să-i fiu iaz răcoritor şi cuptor în care să ardă. Iar eu curgeam în ea, ca un vin dulce într-o carafă, luând formă de şoapte, de cuvinte, de litere, de semne de punctuaţie, şi curgeam cu atâta dorinţă, cu atâta inconştienţă încât mi se potrivea numai virgula, uitam mereu să pun punct. Îl punea doar ea, cu mâna tremurândă de teama aşteptării care urma despărţirii, pentru că sunt sigur, cunoscându-i trupul, dorul de mine nu o părăsea nici măcar în timpul somnului şi la trezie, deşi nu plecase nicio clipă, revenea mai stăruitor.
Poate mă laud, doar pentru a îmi menţine mie faţă de mine o anumită imagine, dar nu cred… cred că tot ceea ce spun este adevărat, pentru că pe lumea aceasta se întâmplă şi minuni, chiar dacă sunt rare, şi este posibil – foarte posibil! – ca două suflete, încarcerate în două trupuri, adică, în definitiv, doi oameni, să rezoneze, să vibreze la fel unul faţă de celălalt. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva dorul meu s-a transmis în ea sau dorul meu s-a reflectat în mine, pentru că altfel doar fie o minune, fie nebunie, poate strânge doi oameni într-un mănunchi de simţire atât de puternic.
Mi-a apărut din noapte, aşa cum o face un vis întrupat din întunericul pleoapelor închise, încercând să mă învăluie ca un întuneric – dar nu orice întuneric, ci al meu. Iar eu, în loc să mă agit a disperare alunecam în starea de vârtej, în rotirea de bine pe care mi-o trezea prezenţa ei până când îmi venea să îi strig numele şi să renunţ la mine – să îmi deschid pieptul, să îmi arunc tot din el, pentru a îi face ei cât mai mult loc.
Nu a fost însă nevoie de un asemenea sacrificiu, de un asemenea sacrilegiu. Sunt puţini oameni care renunţă la visurile lor, în general visul începe să pălească, să îşi piardă din vlaga cu care se înfiripă în minţi şi în suflete şi, devenit străveziu, să îşi ia zborul spre necunoscut. De aceea înclin să cred că nu oamenii renunţă la visurile lor ci invers, visurile renunţă la oamenii pe care îi animează. Aşa cum mi se întâmplă şi mie, de altfel… Eu nu renunţ, sunt prea încăpăţânat, sau prea încrezător că mereu pot să câştig. Dar uneori puterile renunţă la mine, sau poate norocul, sau poate dorinţa. Şi atunci, înfrânt-neînfrânt, îmi găsesc mereu un motiv de a spune “bună dimineaţa” unei înserări, unei nopţi îndelung aşteptate, unei dimineţi care are toate şansele să îmi treacă neobservată, sau unui nou vis, care, la rândul lui, mă va părăsi pentru a face loc unui altul.
Timpul are spirale, spuneam, dar spirala, în definitiv, ca şerpuire, ca apanaj al şarpelui, are toate şansele să se transforme în cerc. Cercul, forma ideală, perfectă, poate aşa cum era şi forma sufletului ei pliat pe al meu, a trupului ei strâns lipit de mine, a visului născut dintr-o idee care a generat gândul – gând întrupat în cuvânt: “bună dimineaţa”!
Nevermore 