….

          Am cunoscut cândva un om care plângea zâmbind. Plângea de dor, de speranţă şi de teamă – aşa mi-a mărturisit. Sunt visuri care înspăimântă şi care dor, până când se concretizează. “Şi apoi de ce o să mai plângi”? am întrebat neîncrezător, circumspect. “De fericire că nu voi mai avea doar amintiri”.

Gând

         Probabil am început să caut din clipa în care am ajuns pe pământul ăsta, fără să ştiu ce caut şi unde să o fac. Probabil că am mers orbeşte prin viaţă, cu privirea mereu înainte, fără să privesc în dreapta sau în stânga, stabilindu-mi ţeluri anume pe care, atunci când le atingeam, le simţeam dărâmându-mă. Omul care nu îşi mai doreşte nimic nu mai are altceva de făcut decât să moară. Până când într-o seară din umbrele căreia s-au desprins nişte ochi sclipitori mi-am aflat adevăratul ţel: să îmi găsesc fericirea. De atunci am căutat-o, am luptat să ajung la ea, am aşteptat-o plin de dor şi am dorit-o sufocat de aşteptare. Nu ştiu ce zi este azi, dar m-am trezit spunându-mi că nu se poate ca razele ei, ale fericirii, să îmi mai stea prea mult ascunse şi că mă vor scoate din starea muribundă în care mă aruncaseră căutări pe care nici nu le mai înţeleg şi cărora nici nu le mai văd rostul.

          Nu există cadavre vii, aşa îmi spun mereu, există numai oameni care mor puţin câte puţin, care se pierd în iluziile dezamăgirilor spunându-şi că vor rămâne nesimţitori până când sufletul le va zbura spre înălţimi. De cealaltă parte se aşează, însă, nebunii. Aceia care hotărăsc să se zbată să scape din ghearele împietririi, aceia care cu fiecare suflare pornesc să caute, să aştepte, să spere, să îşi dorească lupta eternă, lupta dusă împotriva morţii închipuite. Există nebuni care nu renunţă niciodată la luptă şi hotărăsc să trăiască pentru că ştiu, pentru că simt că în rătăcirile lor vor găsi izvoare minunate din care să îşi răcorească buzele.

          Mereu mi-am spus când mă trezeam că trăiesc, că lupt, că nu am dreptul să nu găsesc ceea ce caut. Dar parcă astăzi sunt mai sigur ca oricând că visul mi-a deschis porţile către împlinire.

 

Sufletul şi fericirea

          Că tot suntem în prag de sărbătoare, poate ar fi frumos din partea mea să recunosc că, uneori, în faţa femeilor rămân fără vorbe. Adevărat, o imagine face cât o mie de cuvinte, şi un zâmbet face, de multe ori, cât o mie de alte imagini. Mi-am spus-o de atâtea ori încât am început să o cred, din lucrurile mici se nasc fericirile mari. Fericirile mari nu au nevoie nici de cuvinte pentru a fi descrise, nici de imagini care să le răsfrângă, doar de suflete exuberante care să le simtă. Sufletul fără fericire se ofileşte şi moare, iar fericirea fără vreun suflet în care să se manifeste nu valorează nimic. Poate de aceea îşi şoptesc, în taină, şi îşi cântă, ele, sufletul şi fericirea…

Maturităţi sau imaturităţi, depinde

          Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă a fi matur, cred că cel mai sincer răspuns ar fi că nu ştiu. Nu, să nu râdeţi! De râs ar trebui să fie acela care susţine că ştie fără să ştie, nicidecum acela care, cu bună credinţă, îşi recunoaşte limitele. În apărarea mea, aş spune că mi-e prea lene ca să caut definiţia în DEX, dar aş minţi. Adevărul este că nu ştiu şi aşa vreau să rămân, neştiutor. Cred că maturizarea este o crimă împotriva copilului care vreau să fiu până când oi închide ochii. Odată, cândva, l-am prins bărbăteşte de guler şi l-am scuturat, copleşindu-l cu viaţa înfiorătoare de “om mare”. O vreme a părut că înţelege că i-a venit vremea să se ducă şi să mă lase, dar într-o noapte, pe când încercam să mă odihnesc, a început să îmi pună tot felul de întrebări, mai mult sau deloc stupide. “De ce trebuie să te trezeşti dimineaţa şi să pleci”? mă întreba. “Pentru că aşa fac oamenii mari, maturi şi serioşi”. “Dar tu nu eşti nici mare, nici serios. Dacă ai renunţat să mai mănânci dulciuri pentru că ţii la siluetă, nu înseamnă că nu mai eşti copil. Şi, de fapt, tu eşti eu, dar eu sunt copil, nu sunt mare. Şi serios nu este nici unul dintre noi, nu vezi cum râdem de prostiile pe care le-am făcut de-a lungul timpului”?!

          Ar trebui să mă opresc din redarea unui asemenea dialog – nu, nu mă deranjează să mi se spună că de multe ori demonstrez că habar nu am ce înseamnă maturitatea, mai mult mă înspăimântă să fiu luat de nebun. Adică, eu ştiu că sunt, dar am psihologul meu şi chiar facem progrese, nu este nevoie să fiu arătat cu degetul! Este oare posibil ca maturitatea să fie aceea care îi permite omului să pună etichete şi să arunce piatra? Copiii sunt sinceri, cruzi şi crud de sinceri, dar nu pun niciodată etichete. Nu l-am auzit pe vreunul să îi spună altuia “eu nu mă joc cu tine pentru că eşti ţigan”, mereu am auzit “nu mă joc cu tine, nu mă lasă tata, pentru că eşti ţigan”. Dar dacă maturitatea ar fi ceea ce spuneam, etichetarea, bolovanul în zborul său către o ţintă, prefer să o păstrez departe de mine – deşi, mărturisesc, am impresia că uneori îmi dă târcoale.

          Să revin, deşi spuneam că mă voi opri să mai redau dialogurile dintre mine şi copilul din mine – sau de mine, cum vă place. O voi face, dar nu înainte de a aminti că într-o zi şi-a pus mâinile în şolduri, şi-a ţuguiat buzele ca să dea mai multă rotunjime cuvintelor şi puţin încruntat mi-a spus: “De mâine nu te mai duci niciunde. Rămâi cu mine și facem ceva care să ne placă. Colorăm, scriem, vedem noi! Și așa, nu vezi că nu mai ești deloc tu”?! Atunci l-am privit atent și pentru prima oară după multă vreme mi s-a făcut teamă pentru el. Probabil acela a fost singurul gest adevărat de maturitate pe care l-am făcut, să îl ascult. Dacă nu îți place ceea ce faci, ceea ce ești, ceea ce te înconjoară, într-un anumit timp, mai lung sau mai scurt, mori tu însuți, ca individ. Probabil maturitatea este capacitatea de a înțelege că niciodată nu poți dobândi ceva fără a sacrifica altceva. Niciodată nu putem avea totul, dar dacă pierdem, trebuie să avem grijă să pierdem lucruri pe care le considerăm mai puțin importante.

        Sau, poate, maturitatea să fie izvorul convingerii că orice mântuire, fie ea divină, omenească, sufletească sau oricum ar fi, alungă din sine ceea ce o precede şi, totodată, îi conferă un rost – suferinţa?!

          Dacă m-ar întreba cineva ce este maturitatea, nu m-aș rușina să spun că nu știu. Mie îmi place să trăiesc ușor, superficial, fără să gândesc. Şi, în realitate, nici nu mă interesează, îmi este mai scump copilul din mine.

Fără ea…

          Aş putea spune că am trăit cu ea o viaţă şi fără ea o eternitate. De cele mai multe ori, eternitatea presupune lipsa vieţuirii, doar o dăinuire lipsită de vlagă şi de mişcare. Existenţa şi viaţa sunt lucruri diferite; şi totuşi, gândul la genele ei lungi, întoarse în sus, la zâmbetul cald, la capul ei rezemat pe pieptul meu, la cuvintele pline de iubire pe care mi le spunea, mi-a dat puterea să trăiesc. Cine vrea să trăiască veşnic, întreba un cântec, cândva… Eu. Şi odată cu mine, ea, amintirea ei, genele frumoase, mâinile subţiri şi zâmbetul care i se citea în ochi. Fericirea ar vrea să trăiască veşnic – sau cel puţin aşa ne-am dori noi. Fără ea…

Semiotică (parcă?)

          Într-o zi am decis că îmi este mai bine să fiu prost. La ce bun să îţi pui mereu întrebarea aceea, caracteristică în special copiilor? “De ce”? De parcă dacă nu am cunoaşte cauza nu am putea îndura efectul! “De ce răsare soarele”? “De ce încălzeşte”? “De ce este cerul albastru”?

          “De ce mă iubeşti”? mă întreba o ea cândva, cuibărindu-se în braţele mele şi alintându-se. “Pentru că”… Şi chiar aşa, de ce iubim?! Nu îmi răspundeţi, nu mă interesează, din acea zi în care am decis să nu îmi mai pun întrebări, sunt prost. Este bine zis, credeţi-mă pe cuvânt, ferice de cei sărmani cu duhul, ferice de cei care nu au nicio întrebare; chiar ferice de cei care au toate răspunsurile, deşi nu au întrebări. Ignoranţa este mama fericirii!

          Am încercat să zac într-o letargie adâncă, vecină cu un somn adânc lipsit de vise. Adică, am încercat să vieţuiesc doar, să exist, aşa ca o plantă căreia îi este suficientă lumina pentru a îşi face fotosinteza. Cred că asta făceam şi eu, fotosinteză. Dar, spre surprinderea mea, în loc să mă simt sătul, mă simţeam mai înfometat ca niciodată. “De ce naiba”?! m-am întrebat. În clipa următoare mi-a venit să îmi astup gura – hotărâsem, fără întrebări, fără să mai caut răspunsuri; eram un om cu totul nou. Unul care şi-ar fi uitat istoria – chiar dacă, astfel, ar fi fost în pericol să o repete pas cu pas – dar fericit. Pentru că, orice s-ar spune, este o fericire să nu ai întrebări…

          “Trebuie să învăţ să trăiesc fără întrebări”, mi-am zis. Ce îmi pasă mie de ce este cerul albastru?! Aşa trebuie să fie; ce îmi pasă mie că albastrul stimulează echilibrul interior? Mă simt mai bine ştiind că din acest motiv oamenii privesc cerul? Pentru că, fără să îşi dea seama, caută un moment de linişte, de armonizare? Cunoscând asemenea lucruri nu sunt neapărat mai bun, şi în niciun caz nu mă simt mai bine, dimpotrivă. Am impresia că fiecare răspuns la o întrebare aduce cu sine şi mai multă nelinişte, mai multă foame, mai multă sete, mai multe întrebări, mai multă nefericire.

          Am citit cândva că semiologia este ştiinţa care poate determina în ce constă semnele şi ce legi le guvernează. Informaţie complet inutilă, şi nu numai informaţia, dar acea ştiinţă în sine. Pierdere de vreme a unor oameni care, probabil nemâncaţi, căutau să îşi ocupe cumva timpul, pentru a uita de foame. De parcă poate cineva să demonstreze că este important să ştii în baza cărei legi se pune, spre exmplu, o virgulă, sau un punct. Mare scofală!

          Mi-am dat seama că există şi un revers al medaliei în privinţa acelui “de ce?” atât de copilăresc. Contează foarte mult întrebarea pe care o pui, şi efectele ei asupra psihicului. “De ce m-ar interesa de ce este cerul albastru”? El oricum este aşa, oricât mi-aş dori, dacă mi-aş dori, nu îi pot schimba culoarea. Evidenţele sunt evidenţe, ele trebuie acceptate şi nu demonstrate. Şi atunci, cu atât mai mult, de ce m-ar interesa să demonstrez ceva care nu trebuie demonstrat? De ce m-aş chinui întrebându-mă de ce este aşa cum este şi nu altfel? “Pentru că…”… Am simţit un răspuns venind din interior, dar mi-am stăpânit impulsul şi l-am alungat înapoi de unde venise.

          “Nu, de azi am ales să fiu prost”. Dacă prost poate să fie sinonim cu ignorant. Şi dacă nu, voi permite să uit tot ceea ce ştiam, toată informaţia care îmi permitea să mă consider ne-prost. Deşi prostia presupune absenţa unor potenţe, a unor capacităţi intelectuale, nicidecum absenţa informaţiei, a unor anumite cunoştinţe. Am decis ca în ignoranţa mea să nu mai caut sinonimii pe care să le contrazic după aceea. Este mai bine să stau liniştit, să nu mai fac nimic care să mă împingă în mod periculos pe panta aceea abruptă către iad. Ştim cu toţii a cui este împărăţia cerurilor, şi eu vreau să ajung acolo. Nu ştiu de ce, nu ştiu nici ce mi se va întâmpla acolo, ştiu doar că albastrul este culoarea mea favorită.

          Oare de ce nu îmi place mai mult roşul? Sau galbenul, sau verdele… Ar trebui să tac. Să tac faţă de mine însumi, în mine însumi, pentru că dacă mă simt întrebat, vechile obiceiuri ies la iveală şi cine ştie cu ce informaţii inutile voi ajunge să îmi înşel foamea. “De azi sunt prost, trebuie să pun punct oricărei alte înclinaţii care m-ar putea face să îmi schimb hotărârea”. Punct! Este singurul semn care mai contează.

          Cică limba ar fi un sistem de semne care exprimă idei. Oare este adevărat? Cui îi pasă?! Eu nu vreau să ştiu, nu vreau să verific, vreau să pun punct – din latinescul punctum, adică înţepătură. Aşa se pune la sfârşit, la orice sfârşit, punct. Singurul semn care mă mai interesează. Şi dacă limba este un sistem de semne…

          Mă hotărâsem să devin prost, şi, în prostia mea, atunci m-am muşcat de limbă.

Moartea cu zâmbetul pe buze

          Evit nunţile. Nu îmi plac. Le urăsc şi le dispreţuiesc, aşa cum poate m-ar urî şi ele pe mine, şi m-ar dispreţui, dacă m-ar cunoaşte. Între om şi eveniment există o alchimie, o scânteie, asemănătoare celei dintre om şi om. Putem fi antipatici unora de la prima vedere, fără să le facem ceva, la fel de bine cum le putem fi simpatici. Iar între mine şi nunţi există acel “nu ştiu ce” care ne face să fugim unul de celălalt ca dracul de tămâie.

          Cu toate acestea, am fost la o nuntă. Deşi le evit, deşi nu mă împac sub nicio formă cu acea calitate “îndoielnică” de nuntaş, am fost la o nuntă. Probabil a patra din viaţa mea – o sumă arhisuficientă, aş spune eu, ceea ce mă face să mă gândesc serios ca, atunci când îmi va veni vremea, dacă îmi va veni, să spun “da” printr-un împuternicit.

          Am constatat un lucru – oamenii suportă cu greu fericirea altora. Parcă pentru a se proteja de năvala propriilor frustrări, pentru a se îmbrăca într-o piele solzoasă de crocodil, îşi compun o mască pe care o caracterizează un zâmbet formal şi o bună dispoziţie de multe ori forţată. În definitiv, nu sunt puţini cei care se vor cei mai fericiţi – şi singurii fericiţi. Pentru că, automat, o doză de unicitate atrage cu sine o anumită conştiinţă a unei superiorităţi mai mult sau mai puţin închipuite.

          Oamenii nu vor să vadă cu adevărat fericirea altora, se încăpăţânează să o trăiască doar pe a lor. Sau să o caute, chiar dacă este posibil să nu o găsească niciodată, eventual, ajungând ca ridicând capacul unui cufăr în care îşi închipuie că vor găsi ceea ce caută, să afle, cumva captivă între pânze de păianjen, doar resemnarea.

          Am fost la o nuntă, deşi nunţile mi se par mult zgomot pentru nimic, furtuni într-un pahar cu apă, sau cu şampanie, sau cu vin. Este în firea lucrurilor ca toţi să facem parte dintr-un “noi”, chiar dacă acesta nu se concretizează niciodată, chiar dacă o viaţă întreagă rămânem un “no”, mereu în căutarea celeilalte bucăţi de cuvânt – a finalului. Am fost la nunta unui prieten, pentru a fi martor la o naştere, să fiu acolo când se naşte el, altul, în locul celui pe care l-am cunoscut. Încă unul care a ajuns la capăt de drum, încă un “no” care şi-a găsit vocala de final. L-am privit, m-am bucurat pentru el, în şoaptă, şi cu o ultimă strângere de inimă l-am privit cum moare cu zâmbetul pe buze, apoi cum renaşte, sub acelaşi chip, în acelaşi trup, şi, sper eu, în sfârşit împlinit.