(Pseudo)cronică de festival. Artmania (sâmbătă)

          După o zi întreagă de stat la cafele, la răcoritoare, de plimbări şi de admirat oraşul, sâmbăta părea o zi petrecută într-un mod foarte plăcut chiar înainte de ora la care trebuiau să înceapă concertele. Bineînţeles, al doilea act ARTmania nu a fost altceva decât cireaşa de pe tort…

          Seara a început cu Republica – trupă de alternativ din discografia căreia, oricât de mult m-am străduit, nu am reuşit să îmi amintesc mai mult de două piese. Ştiind însă la ce să mă aştept, am fost chiar plăcut surprins de un recital antrenant care a culminat cu celebra “Ready to go”. În ansamblu, publicul, destul de numeros încă de la începutul concertului, a avut parte de un “aperitiv plăcut” înainte de ceea ce numesc acum piesa de rezistenţă a întregului festival.

          Deşi nu mă aşteptam ca Sonata Arctica să cânte mai bine decât Helloween, semnele au apărut încă de la prima piesă cu care finlandezii au electrizat publicul şi au pus, definitiv, stăpânire pe el: “Flag in the ground”. Deşi tineri, având în vedere că au în spate o istorie de numai aproximativ cincisprezece ani, băieţii de la Sonata au continuat să încânte cu “Blinded no more”, “Juliet”, “Last drop falls” şi “Victoria’s Secret”. Când a început “Paid in full” nu m-am putut opri să nu mă minunez cât de ieftin mi se părea biletul pentru a asista la o asemenea prestaţie impresionantă. Toni Kakko, solistul Sonatei a interacţionat perfect cu publicul, fiind chiar şi el uimit (eu îl cred!) de succesul de care se bucură trupa în rândurile publicului român.

          Uimitor, pentru mine, a fost să “revăd” un fan Sonata Arctica mai apropiat de vârsta venerabilităţii decât cea la care prezenţa la festivaluri rock reprezintă o adevărată descătuşare. În extrema cealaltă, nu m-am putut să nu remarc copii de 6-7 ani purtând tricouri cu Nightwish, lucru care mi-a dat speranţe că există un viitor şi pentru publicul ascultător de muzică bună din ţara asta.

          Întunericul se lăsase peste un public incandescent care cânta dimpreună cu finlandezii de pe scenă. O lună rotundă, galbenă, străjuită de nori întunecaţi îşi revărsa razele argintii peste Piaţa Mare, aşteptând apropiatul sfârşit al recitalului. Atunci, însă, s-a dezlănţuit isteria. Atrăgând atenţia asupra magiei nopţii, asupra lunii, Kakko a început să cânte una din cele mai bune piese de pe Ecliptica – Full Moon. În uralele unui public cucerit definitiv, Sonata Arctica a părăsit scena pentru a reveni la un bis de nu mai puţin de patru piese, dar, în cele din urmă, totul s-a pierdut în noaptea străpunsă de aplauze furtunoase.

          Sub impresia creată de Sonata, în ochii mei Lacuna Coil a cântărit mult mai puţin. O trupă italiană nu poate să fie alăturată uneia finlandeze – cel puţin, în materie de metal. Nu mă pot opri, însă, să nu remarc prestaţia fantastică a Cristinei Scabbia (vocalista Lacunei), prea puţin trasă în jos de prezenţa celui de-al doilea vocal, al cărui nume nu merită menţionat. Ca să nu fiu învinovăţit cădau curs unei prejudecăţi personale privind poporul italian, pot spune că Lacuna a făcut un show bun, reuşind să încălzească şi mai mult publicul. Dar nu pot să nu îmi pun problema dacă, nu cumva, starea de efervescenţă a spectatorilor nu se datora în mare parte impresiei lăsate de Sonata Arctica.

          Puţin înainte de miezul nopţii, după promisiunea Cristinei că Lacuna Coil va reveni curând în România, ARTmania şi-a stins definitiv reflectoarele pentru anul 2011. În urmă au rămas amintiri plăcute, mulţumirea şi, de ce nu?, mândria că şi în România se pot organiza festivaluri rock cu succes garantat.

(Pseudo)cronică de festival. Artmania. (Vineri)

          Vineri era spre apus când Lacrimas Profundere şi-a început recitalul în Piaţa Mare. O trupă relativ mică deschidea o seară în care mai urmau să mai cânte Helloween şi Tarja Turunen. În faţa a aproximativ două mii de oameni băieţii de la Lacrimas au încercat, s-au chinuit, dar parcă nu aveau cu ce. Îi ascultasem, acum mulţi ani, cu nişte piese de gothic de-a dreptul bune, dar nu mică mi-a fost dezamăgirea când, la Sibiu, încercând să îşi promoveze noul material discografic au arătat cât de mult au cotit-o spre un “comercial-alternativ” menit să le asigure, speră ei, succesul. Fără o prezenţă scenică deosebită, şi fără a reuşi să interacţioneze aşa cum ar fi trebuit cu publicul, Lacrimas Profundere mi-au cam risipit impresia pe care o aveam despre ei, nereuşind decât să inducă o oarecare nostalgie după HIM.

          Totuşi, sub razele calde ale unui soare care îşi trăia ultimele suflări de raze pe acea zi, printre înghiţituri de bere şi fumuri de ţigară timpul s-a scurs cu paşi destul de repezi.

          Privind în jur, prin întunericul care se lăsase, la mulţimea ale cărei valuri se îngroşaseră – poate până la un număr de cinci mii de picături – am exultat când, parcă de nicăieri chitările au început să strige, tobele să tune şi vocea inconfundabilă a lui Andi Deris să interpeleze, cu forţă, publicul, în ritmurile piesei de introducere de pe ultimul material discografic semnat de germani: “Are you metal?”. Dacă mi se permite o opinie personală, probabil un manelist s-ar fi prăbuşit la pământ, în convulsii, dar, pe fondul interpretării magistrale, poate şi un asemenea specimen şi-ar fi şters sângele din urechi şi ar fi devenit fan Helloween la sfârşitul primei piese din recital.

          Au urmat “Eagle fly free”, “March of time” şi “Where the sinners go”, ale căror acorduri s-au dispersat într-un solo fantastic al bateristului trupei, Dani Loble. Cu o istorie de aproape treizeci de ani în spate, “bătrânii” de la Helloween au ţinut publicul în mână, entuziasmându-l cu fiecare minut care trecea, supunându-l voinţei lor, distrându-l şi încântându-l prin mijloace specifice aflate doar la îndemâna celor înzestraţi cu talent nativ, aşa-numiţii “showman”-i.

          Andi Deris a dovedit cu prisosinţă că a fost născut pentru a se scălda în luminile scenei, în faţa unui public incandescent ca acela de la Sibiu. Presărând poveşti şi interacţionând în mod extraordinar cu publicul între pauzele dintre “If I could fly”, “Future world” şi “Dr. Stein”, prezentând un “medley” cu grad de dificultate ridicat (“Keeper of the seven keys/ The king of a thousand years/ Halloween”) Helloween au fost la înălţimea la care trebuiau să fie. Mi se părea că totul s-a terminat prea repede când, la bis, germanii au încheiat seara cu “I want out”. În urma unei interpretări extraordinare şi a unui show de excepţie publicul nu putea avea decât o singură nemulţumire – din întreaga pleiadă de piese mari lansate de-a lungul a douzeci şi şapte de ani de carieră, trupa care ar fi trebuit să fie capul de afiş al festivalului cântase mult prea puţine. Deşi, dacă ar fi acceptat să le cânte pe toate, recunosc, Sibiul ar fi avut parte de o noapte albă, iar Tarja ar fi concertat undeva către prânz în ziua de sâmbătă.

           Poate că aşa ar fi trebuit să se şi întâmple. Recitalul Tarjei a fost un moment slab al festivalului, din punctul meu de vedere. Am mai spus-o şi o voi repeta mereu, Tarja fără Nightwish este ca Nightwish fără Tarja – adică, nimic. Mi s-a părut trist să constat că o voce atât de bună se loveşte mereu de sărăcia unui repertoriu care să o pună în valoare. În afară de “I walk alone”, “In for a kill” , de “Die alive” şi de alte două piese “moştenite” din perioada Nightwish, recitalul Tarjei a fost ca o piesă de teatru pentru copii la care asistă adulţii. Diva rock se transformase într-o şcolăriţă care ţopăia pe scenă. Nimic memorabil, nimic de povestit, o prestaţie fadă al cărei gust a fost îndulcit numai de valoarea incontestabilă a vocii. A unei voci care, din nefericire, nu are ce să cânte.

(Pseudo)cronică de weekend. (Diverse)

          Aş începe prin a spune că nu mi-aş dori, sub nicio formă, să locuiesc în Sibiu.  Ne este scris în codul genetic,  în natura noastră umană ca omul să se obişnuiască într-atât să aibă ceva, un anumit lucru, încât  ajunge să uite şi să nu mai aprecieze valoarea obiectului posedat. Revenind, prefer ca de fiecare dată când ajung în Sibiu să mă extaziez, să privesc cu ochi măriţi clădirile impunătoare, să stau la o bere în centrul istoric şi să mă simt fericit sub razele unui soare care acolo parcă străluceşte mult mai plăcut.

          Nu voi continua să laud oraşul, nu are rost şi nici cuvintele nu m-ar ajuta prea mult. Pot spune doar că aceia care nu au văzut Sibiul ar trebui să îşi facă timp să îl viziteze.  Impresia poate să fie şi mai puternică dacă vizita este făcută în timpul unui festival, dar aici ţine de “timing”-ul şi de alegerea fiecăruia. Cel puţin asta este concepţia subsemnatului după un weekend petrecut în fosta capitală europeană, exact în perioada în care ARTmania îşi sărbătorea a şasea desfăşurare.

          Bineînţeles, cu numele pe care cel mai mare festival rock din România le propunea publicului, nu pot să spun că vizitarea Sibiului a fost doar o întâmplare fericită. Deşi Helloween au mai concertat de două ori în ţară, ghinionul a făcut să îi ratez de fiecare dată din varii motive. Sonata Arctica, în schimb, la prima prezenţă pe aceste meleaguri, nu putea fi considerată altceva decât o promisiune, de altfel onorată, pentru un spectacol deosebit – cu atât mai mult cu cât, în opinia mea, finlandezii au fost cei care au oferit cel mai bun recital din ambele seri. Tarja Turunen, Lacuna Coil şi Lacrimas Profundere erau, de asemenea, nume mari care să garanteze succesul unui festival care nu a dezamăgit niciodată.

           Şi acum, ca o recapitulare pentru weekend-ul trecut… un oraş superb sărbătorind, în acorduri de chitară, nu numai muzica de calitate ci arta în general. Ca singură dezamăgire personală, pe care sunt sigur că destui nu o vor împărtăşi, aş menţiona că am perceput ca fiind un lucru ruşinos programarea recitulalui celor de la Helloween înainte de cel al Tarjei. O voce, oricât de bună ar fi, lipsită, însă, de strălucirea pe care i-o oferea o trupă mare în spate, şi, mai mult, acoperită de ridicolul lipsei de repertoriu, nu poate să fie considerată superioară în comparaţie cu legenda!

(Pseudo)cronică de concert. Judas Priest

          Începea să se întunece şi rumoarea creştea deopotrivă cu nerăbdarea. Rock the City urma să îşi dea ultima suflare, dar ce suflare! O mulţime de mai bine de zece mii de oameni urmărea mişcările de pe scenă, aranjarea cablurilor, probele de sunet, şi aştepta cuprinsă de un sentiment ciudat de încordare. Ideea de a vedea în carne şi oase legende, idoli care au făcut istorie, poate să fie, uneori, apăsătoare. Eliberarea de tensiune a fost, însă, pe măsura acumulării ei, a aşteptării. Apariţia celor de la Judas Priest a făcut ca murmurul mulţimii să devină tunet eliberat, în acelaşi timp, din mii de piepturi.

          Îmbrăcat cum se şi cuvine unui star de anvergura sa, în haină de piele cu ţepi pe umeri, Rob Halford părea decis să impresioneze publicul din primele clipe: “Rapid Fire”. Mulţimea nu a avut altă soluţie decât să se predea, chiar după primul cântec. Au urmat încă trei costumaţii purtate de Halford, în acordurile impresionante ale chitărilor – Metal Gods, Heading Out The Highway şi Judas Rising. Din rândurile publicului, însă, nu s-a ridicat niciun Iuda, doar admiraţia, surescitarea, încântarea, superlative care, în acea seară, nu se potriveau decât în faţa trupei engleze.

          Pe cerul întunecat nu era decât o stea, dar pe scenă, o alta, interpreta Starbreaker, privind publicul extaziat şi, uneori, jocul de lumini care brăzda faţa împietrită a Casei Poporului. Surprinşi, parcă, de atracţia exercitată de Halford, prinşi între reflectoarele care străluceau pe scenă şi figurile geometrice imaginate pe mastodontul care străjuieşte Piaţa Constituţiei, spectatorii păreau supuşi prin magie – pentru că “Diamonds and Rust” a fost interpretată într-un mod aproape supranatural. Au urmat “Victim of Changes” şi “Nostradamus”, iar apoi, parcă surprinzând ce se întâmpla în sufletul mulţimii, “Never Satisfied”. Cu o carieră începută în 1969 Judas Priest ar fi putut să cânte o noapte întreagă fără a epuiza toate piesele care ar fi trebuit şi ar fi meritat cântate. Dar, chiar dacă evenimentul ar fi fost prelungit până la dimineaţă, publicul tot ar mai fi cerut să i se cânte.

           De pe scenă au izbucnit flăcări, în timp ce din pieptul lui Halford au pornit “Night Crawler” şi “Turbo Lover”, “The Sentinel” şi “Blood Red Skies”. Deşi ajuns aproape la şaizeci de ani vocalul celor de la Judas părea neobosit, emanând vervă, energie şi forţă, la fel ca motorul motocicletei apărute pe scenă, din şaua căreia continua să încânte spectatorii. La un moment dat, însă, şi-a permis să facă o pauză de câteva minute în care a cedat publicului rolul de vocalist. Iar mulţimea nu l-a dezamăgit, cântând în mod impresionant “Breaking The Law”. Personal aş fi vrut să îl aud cântând, dar, în acelaşi timp, nu poate fi altfel decât magnific să asculţi piesa pornind din inima unui public atât de numeros. În final, parcă pentru a mai îndulci spectrul părăsirii scenei, Judas Priest au ales să îşi ia rămas bun cu “Painkiller”.

           Despărţirea a durat puţin, însă, pentru că nimeni dintre cei prezenţi nu îşi dorea ca vraja să se destrame. Englezii nu au dezamăgit, revenind cu “Electric Eye” şi cu “You’ve Got Another Thing Comin’ ”, pentru ca apoi, cu câteva minute de miezul nopţii, înainte de a se lăsa întunericul şi liniştea, să încheie un show excepţional cu “Living After Midnight”. Au avut dreptate, pentru că după miezul nopţii impresia încă era vie, la fel şi încântarea. Cât despre amintire, nu cred că aceasta va muri vreodată.

(Pseudo)cronică de concert. Whitesnake

          Duminică dimineaţa vremea părea că vrea să strice sărbătoarea programată pentru seară. Părea că o nouă ceată de fanatici religioşi prevăzuseră un alt atac satanist asupra României şi ridicaseră rugi fierbinţi spre Creator. Dar, dacă ar fi fost aşa, aş spune că se verifică dictonul “ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place”. Soarele şi-a făcut simţită prezenţa în cursul după-amiezei, uscând urmele ploii şi încălzind mulţimea care se adunase în Piaţa Constituţiei.

          Ca nişte englezi ce se respectă, Whitesnake au apărut în faţa miilor de oameni strânşi să îi aclame exact cu un minut înainte de ora la care era anunţat concertul. Salutul „Bună seara, Bucureşti!” a fost imediat acoperit de ovaţii nerăbdătoare. Cu un Coverdale plin de vervă, deşi cei aproape şaizeci de ani de viaţă i se reflectau în ridurile de pe obraji, trupa engleză şi-a început recitalul în forţă – “Best Years”.

          Sub soarele care strălucea pe cer David Coverdale, singurul membru rămas din componenţa originală a trupei, nu a avut niciun fel de problemă să ridice tensiunea în rândul publicului, aşa cum şi era de aşteptat. Succesiv, în sufletele cunoscătorilor şi nu numai, au vibrat “Give Me All Your Love” şi “Love Ain’t No Stranger” pentru ca, apoi, ca într-un fel de respiro înfiorător şi impresionant, Piaţa Constituţiei să fie cucerită de “Is This Love”.

          Pentru că în martie englezii îşi lansaseră ultimul album, nu se putea să nu supună atenţiei publicului câteva piese de pe noul material discografic. Alegere inspirată, de altfel, “Love Will Set You Free”, “Steal Your Heart Away” şi, mai ales, “Forevermore”, reprezentând un interludiu pentru dezlănţuirea care a urmat. “Lovitura de graţie” primită de public, cea care, de altfel, a adus cu sine delirul, a constat în interpretarea magistrală a arhicunoscutelor Here I Go Again şi Fool For Your Loving.

          Nu cred că aş găsi cuvintele potrivite pentru a descrie cât mai apropiat de realitate prestaţia Whitesnake, şi, mai cu seamă, a lui David Coverdale. Vă puteţi închipui, însă, că un vocal care aparţine unei generaţii din care mai fac parte  Freddie Mercury, Mick Jagger, Bruce Dickinson, Rob Halford, nu avea cum să fie altceva decât o „maşinărie” umană de făcut show. În final, parcă nepermiţându-ne să uităm apartenenţa sa la Deep Purple, Coverdale a cântat Soldier of  Fortune, punând astfel punct unui concert cât se poate de reuşit.

          Din marea de oameni ale cărei valuri nu se puteau potoli după furtuna stârnită au izbucnit aplauze, aclamaţii, urale, solicitări de bis, dar Whitesnake au părăsit scena cu certitudinea că au demonstrat, dacă mai era nevoie, că VH1 nu i-a aşezat în mod gratuit pe locul 85 într-un top al formaţiilor rock din toate timpurile.

(Pseudo)cronică de festival. Rock the City

          Probabil respectând o anumită mentalitate românească privind capra vecinului, sfârşitul trecut de săptămână a fost marcat de două evenimente majore. B’estfest şi Rock the City, festivaluri care încep să devină, oarecum, de tradiţie, au concurat pentru atenţia publicului bucureştean şi nu numai. Din punctul de vedere al subsemnatului concurenţa a fost, însă, una relativă. Locaţia extrem de neinspirat aleasă, precum şi aplecarea către sfera genului alternativ, au făcut ca B’estfest să nu aibă şansa de a concura, în mod real, cu festivalul din Piaţa Constituţiei. Afirm, cu subiectivismul de rigoare, era imposibil, având în vedere că Skunk Anansie, Omul cu Şobolani, Mika sau House of Pain nu puteau să se impună în faţa unor nume precum Therapy, Prodigy, Sabaton, Mike & The Mechanics şi, mai ales, Whitesnake şi Judas Priest.

          Trăgând linie după seara de duminică nu pot spune decât că Rock the City a fost un festival epuizant despre care, însă, nu se poate vorbi decât cu înflăcărare. Având parte de un public numeros, cald, entuziast, şi de condiţii climaterice potrivite, nici nu se putea altfel.

          Începutul a fost, totuşi, greoi, seara de vineri fiind animată mai mult de berea rece şi de condiţiile potrivite de socializare decât de trupele care ar fi trebuit să încingă atmosfera. Cei de la Therapy, deşi îi aşteptam cu interes, au reprezentat o dezamăgire cruntă, nefiind capabili nici să facă un show cel puţin acceptabil, nici să cânte aşa cum ar fi trebuit, măcelărind până şi cea mai iubită baladă pe care au oferit-o în întreaga lor carieră – Diane. Cerul era înorat, părând că se gândeşte să plouă, dar nici ploaia nu le-ar fi putu spăla prestaţia ruşinoasă.

          Prodigy, în schimb, deşi de-a lungul timpului de câte ori auzeam de ei o porneam în partea opusă, au mai şters din gustul amar. Cu o interpretare plină de profesionalism, cu pofta de cântat şi cu mişcările bune de scenă, englezii mi-au lăsat o impresie mai bună decât oricând, deşi nu voi deveni vreodată consumatorul de muzică pe care o propun.

          Seara de sâmbătă a fost, din fericire, net superioară celei de debut de festival. Bineînţeles, Sabaton nu a dezamăgit nicio clipă, atât interpretarea cât şi prestaţia scenică ridicându-se la nivelul aşteptat chiar şi de cei mai pretenţioşi dintre spectatori. Spre deosebire de concertul din noiembrie Sabaton au ales să încânte cu un setlist în mare parte diferit, foarte bine primit, însă, de un public vulcanic pe care l-au cucerit fără drept de apel. Într-un fel a fost amuzant să urmăresc emoţia de început a lui Joakim Broden în faţa unei mulţimi numărând aproximativ 2.500 de persoane, vocalistul suedezilor fiind obişnuit cu concerte de mai mică anvergură şi cu public mai puţin numeros.

          În privinţa condiţiilor organizatorice nu am avut niciun moment ce să reproşez organizatorilor Rock the City. (probabil doar Amicul ar reclama “preţul de cocaină” la care se comercializa whiskey-ul şi absenţa altei mărci de bere decât Ursus). Am avut, însă, o oarecare nedumerire dublată de îndoială în privinţa alegerii drept cap de afiş pentru seara de sâmbătă a celor de la Mike  & The Mechanics. Deşi formaţia şi-a făcut debutul în 1985, având în spate mai mult de 25 de ani de activitate, timpul şi-a spus cuvântul, componenţa actuală a trupei fiind foarte diferită de cea originală. Temerile mi s-au risipit repede, noii Mike & The Mechanics cântând într-un mod impresionant piese celebre precum “Another cup of coffee”, “A beggar on a beach of gold”, “All I need is a miracle”, dar, mai ales, “Over my shoulder”.

           Prezenta (pseudo)cronică nu include şi activităţile de divertisment nocturn-ulterioare concertelor propuse de Rock the City, dar nu poate să nu reţină că la sfârşitul celei de-a doua zile de festival spectatorii deja trăiau fiorul nerăbdării. Mai era o zi, ziua în care Bucureştiul avea să găzduiască prezenţa unor monştri sacri ai rockului, Whitesnake şi Judas Priest…

(Pseudo)cronică de concert. Manowar

          E mare păcat că Manowar a acceptat să cânte la B’estfest. Un festival cât se poate de ratat (din spusele mai multor persoane), cu o sonorizare cât se poate de jenantă. Sărind totuși peste acest aspect, mărturisesc că toate chinurile de ieri au meritat. De când m-am trezit (și nu a fost foarte devreme) a început nerăbdarea. Priveam ceasul, așteptam ca timpul să se scurgă mai repede, dorindu-mi să îl împing de la spate. Am scormonit prin dulap după pantalonii de piele, i-am șters, i-am pregătit pentru marele eveniment. O dată, apoi încă o dată și încă o dată… într-un final a venit vremea și am pornit-o cu emoție spre “câmpul de luptă”. Acum, după o noapte fierbinte, pot spune că așteptarea a meritat și că speranțele nu mi-au fost deloc înșelate. Băieții de la Manowar nu se pricep doar la muzică, se pricep să facă și show.

          Am ajuns când abia începea concertul celor de la Holyhell, o dovadă vie că americanii, cu câteva excepții, nu sunt în măsură să producă un rock de o factură superioară celui european. E adevărat, solista are o voce suficient de bună, instrumentalul pe alocuri – foarte bun, dar, pentru că există un dar, le lipsește ceva, ingredientul secret pe care doar cei de pe bătrânul continent par să îl cunoscă.

          Când, însă, au intrat pe scenă cei de la Manowar, tunetele s-au dezlănțuit provocând cutremure sub picioarele noastre și în suflete. S-a deschis o cu totul altă lume în fața celor câteva mii de spectatori, o lume a unei trupe mari pe care România nu a mai văzut-o până acum. Este o lume care trebuie văzută, măcar o dată, cu luptători care pornesc la luptă, care alternează spadele pline de sânge cu acordurile puternice de chitară. O lume în care versurile pieselor se transformă în strigăte de luptă umplându-te de energie, de dorința de a îți lua zborul din banalul tău trup și de a deveni un erou de poveste.

          Lăsând la o parte senzațiile subsemnatului, cu riscul de a mă repeta, Manowar au arătat că știu să facă show. La nici cincisprezece minute de la începere s-a decretat o pauză nedorită. Motivația? A explodat un generator… Am spus că sonorizarea a fost jenantă și, trăind în România, te obișnuiești să apară tot felul de probleme neprevăzute. Dar cum este posibil să se întâmple asta tocmai celui mai mare nume de pe afisul acestui festival? Just for show…. La început m-am revoltat și am resimțit gustul amar pe care cu toții îl avem în guri de atâta nemulțumire. Din fericire există și persoane cu picioarele mai pe pământ decât mine, mai pricepuți la cele tehnice. Toate luminile erau aprinse, echipamentele electronice de pe scenă funcționau… nu am înțeles foarte bine explicația, concluzia, însă, este că dacă ar fi apărut o defecțiune de natură tehnică totul ar fi arătat altfel. Această ipoteză mi-a fost întărită de revenirea pe scenă a celor de la Manowar, care printr-o tehnică simpatică de laudă de sine au impulsionat și dezlănțuit energia publicului. Nici Metallica nu a avut probleme asemănătoare, nici Iron Maiden nu au avut… la Manowar este normal să apară, pentru că ei sunt cea mai zgomotoasă formație din lume, forța sunetului, în cazul lor, nu are oponent și orice boxă, orice generator, orice echipament sunt sortite, mai devreme sau mai târziu pieirii. Adevărat, o laudă de sine dar care nu a mirosit deloc rău și care chiar a arătat (opinia mea) că acea presupusă defecțiune a fost programată. Și dacă nu a fost programată, ei bine, încă o bubă pe obrazul organizatorilor acestui festival nu mai contează.

          Nu glumesc, chiar nu mai contează în momentul în care auzi chitările vuind, gemând mutilate când li se smulg fără milă corzile, atunci când ți se cântă Moonlight Sonata lui Beethoven într-un mod în care oricine își poate da seama că are în față niște muzicieni adevărați. A fost un show total, îndrăznesc să spun. Și dacă iau în considerare cele trei patru minute în care Joey De Maio s-a adresat publicului în limba română, făcându-l să înalțe către cer strigătele victorioase… nu știu ce ar mai putea fi de spus. Cred cei care au fost acolo, care au transpirat efectiv doar din pricina energiei degajate, care au strigat sub diferite forme numele victoriei, înțeleg cel mai bine sentimentul pe care l-am avut. Pe care încă îl am sub forma unei amintiri magice. Din nou monștrii sacrii nu se dezmint, arată că fanii lor sunt foarte importanți pentru ei, caută să depășască toate barierele, să te surprindă în orice mod. Da, au fost câteva voci care s-au ridicat în semn de protest, “Tata” nu a fost cântată pe scena B’estfest, dar eu cred că acest lucru nu este deloc un minus. Sunt sigur că noi, fanii, am primit mult mai mult decât ne așteptam.

          Maniera în care Manowar au cântat umăr la umăr cu chitaristul român născut din valurile unei mări de fani, modul înălțător în care am cântat împreună “Hail and kill” și “The crown and the ring” sunt cu siguranță doar câteva ingrediente ale unui show care aproape a atins perfecțiunea.