Clipe ultime

          Sunt momente în care mă bucur că am învăţat să număr. Mi se mai întâmplă să stau ascuns pe undeva, prin vreun cotlon de întunecime, şi să învăţ să aştept. Indiferent cum. Rozându-mi unghiile, implorând cerul, fumându-mi ţigările una după alta până la degete. Lăsându-mi sufletul să cutreiere prin vise, prin lumi imaginare care se materializează. Şi, culmea!, din parte din mine devenind aşteptare care se stinge, transformată din zile în ore, din ore în minute, din minute în… Era să încep să mă joc cu vorbele mari. Nu putem trăi într-o aşteptare perpetuă, doar dintr-o aşteptare în alta. Astăzi luăm din nou fiinţă!

Reclame

Final

          (…) Şi îmi mai spun, tot uneori, când îmi fac curaj să mai port câte o conversaţie scurtă şi plictisitoare cu mine: „Visează ca şi cum ai trăi veşnic”. Asta chiar dacă de multe ori înspăimântătoare poate fi şi veşnicia unei clipe. Dar destul despre spaime! Astăzi se mai termină o lume – e plăcut să ai naivitatea de a privi fiecare an ca fiind o lume – chiar dacă ele ajung să se lege una de alta şi, tot succedându-se, să lase impresia continuităţii. Dar la fel de plăcut este să avem senzaţia că în fiecare an putem deveni alţii, îmbunătăţiţi, mai sinceri, mai plini de speranţe, sau oricum altcumva ne mai dorim să fim. Să revin, totuşi. Îmi spun, uneori, să visez ca şi cum aş trăi veşnic. Aşa cred, că sunt unul dintre oamenii fericiţi care, la capătul lumii, ştiu că dincolo de marginile hărţii trebuie să spere că vor găsi ceva mai bun. 2016 să vă fie o lume mai blândă! La Mulţi Ani!

Final

          Mi se mai termină o pagină. (Mi se mai termină o pagină, oameni buni)! Nu ştiu dacă pe cele care urmează le voi scrie cum vreau eu dar, cum mi s-a mai cerut de atâtea ori, îmi repet şi eu: “Continuă! Continuă”. Mă întreb de multe ori, şi i-aş întreba şi pe alţii: cât poate să dureze visul? Cât poate să supravieţuiască speranţa? Eu cred că mai mult decât un timp, chiar dacă timpul respectiv este unul anume.

          Pentru azi, dacă tot e final deci, într-un fel, amintire, mă voi gândi la un autograf pe care l-am dat nu demult: “Să aveţi parte de împliniri şi de bucurii, iar pedepsele Cerului să vă rămână la stadiul de fantezie”. Mereu ne minţim că timpul nu ni se termină. Cu mult drag, La Mulţi Ani!

Final (I)

          De multe ori îmi place să mă contrazic; e adevărat, cu alţii mă contrazic din plăcere, din plăcere pură şi bolnavă, pentru a îmi respecta statutul de om care nu este niciodată de acord cu nimic. Pe de altă parte, cu mine, pe mine, mă contrazic nu numai din plăcere ci şi din plictiseală. Ce rost ar avea, îmi spun, să trăiesc cu mine în fiecare zi fără să mă bucur măcar de o conversaţie scurtă. Ce rost ar avea să mă suport, doar, fără să mă critic, fără să mă aprob, fără să îmi cer socoteală şi să îmi prezint dări de seamă? Eu cred că niciunul, pentru că sunt prea mulţi aceia pe care îi duce viaţa în loc să şi-o ducă ei pe a lor; sunt prea mulţi cei care, pretinzând că trăiesc clipa refuză să o creeze şi o iau ca atare. Iar eu, probabil, am mania aceasta, de a căuta să mă simt diferit. Nu, nu vreau să fiu diferit de ceilalţi, vreau doar să mă simt diferit.

          De aceea spun, îmi place de multe ori să mă contrazic pe mine însumi. Spuneam, acum ceva vreme, şi în special pentru mine, că blestemul cel mai mare pe care îl poate duce un om care scrie este să ajungă să dactilografieze pe o pagină, aproape goală, “final”. Şi totuşi, mă înşelam. Comparativ cu o viaţă întreagă, un an reprezintă o pagină, şi nu de puţine ori pagina poate să fie aproape goală. Poate că ţine de concepţia fiecăruia, de modul de a privi lucrurile, de a vedea jumătatea plină sau goală a paharului. Fiind într-o perioadă în care veselia şi sărbătoarea ar trebui să îşi aibă loc de cinste în sufletul fiecăruia, nu se poate să nu vorbim despre pahare, aşa cum or fi ele, mai goale sau mai pline. Recitindu-mi o pagină, una care nu îşi poate evita destinul de a se încheia cu “final”, mi-am dat seama că de-a lungul ei am învăţat să preţuiesc. Am învăţat să îmi preţuiesc fiecare cană de vin, chiar dacă uneori mi s-a întâmplat să le pierd şirul. Am învăţat să mă bucur; am învăţat să mă întristez şi să sufăr; am învăţat să fiu uman, mai întâi, şi abia după aceea toate celelalte. Cred că, foarte important, este că am învăţat să nu pierd oameni. Poate şi datorită lor, poate şi datorită mie. Am învăţat să evit finalurile, şi cred că în felul acesta i-am câştigat, chiar şi ca umbre pasagere. Cu atât mai mult cu cât îmi iubesc nopţile şi umbrele lor.

          Cred că ar trebui să mărturisesc că am mai învăţat să mă înfrunt pe mine. Nu să mă contrazic din plăcere şi plictiseală, ci să mă înfrunt cu adevărat. Am învăţat să respect decizii, chiar dacă, uneori, mi s-a părut că deciziile mele nu sunt la fel de respectate. Cred că am învăţat, inclusiv, să plec capul, nu ca înfrânt, ci ca personaj care caută să îşi transforme înfrângerile în victorii. Am învăţat să îmi iubesc Pedeapsa, deşi ajunsesem să o urăsc. Recunosc, îmi place expresia de pe feţele oamenilor atunci când afirm ferm că îmi iubesc Pedeapsa, chiar dacă îmi spuneam că prea lungă a fost aşteptarea să se manifeste. Cred că am învăţat să mă îndrăgesc mai mult, pentru că nu mă mai tem de niciun final. Şi mai cred, privind cu drag înspre noile mele proiecte, că unul dus la bun sfârşit, pe lângă bucurie, aduce mulţumirea continuităţii – pentru că niciun final nu ar trebui să însemne renunţare.

          Am învăţat să scriu. Am reînvăţat, mai degrabă (dacă am ştiut să o fac vreodată), şi am mai învăţat că povestea fiecăruia nu trebuie lăsată la voia întâmplării, şi că nu există o mână nevăzută care să o scrie. Povestea fiecăruia şi-o scrie el însuşi, aşa cum ştie, aşa cum poate, mai mult sau mai puţin influenţat de vreun rod al fanteziei. Şi, probabil, am mai învăţat multe, multe pe care le-am făcut parte din mine şi de aceea mi-am permis să le omit. Ştiţi, minciuna prin omisiune poate, de multe ori, să devină adevăr. Dar cred că, lăsând deoparte înşiruirea lucrurilor învăţate, în unele clipe gândurile şi, eventual, mulţumirile, ar trebui să mi se îndrepte şi către cei care m-au învăţat, chiar dacă îmi sunt cunoscuţi sau necunoscuţi. Este adevărat, am învăţat şi am câştigat inclusiv oameni pe care nu îi cunosc. Mai cred că, cel mai important, indiferent dacă voi scrie “final” sau nu, este că am învăţat că, atunci când îţi doreşti cu adevărat totul este posibil. Iar imposibilul, în faţa luptelor cu sinele, de multe ori poate deveni doar un posibil mai greu de realizat.

Despre un fel de final

          De data de 5 aprilie nu mă lega nimic; nimic până acum. Chiar şi de Piaţa Sfântul Anton din Bucureşti mă legau mai multe – de exemplu, plăcerea cu care îmi mai petreceam unele seri în compania oamenilor. Nu, nu chiar în piaţă… În imediata vecinătate a bisericii Sfântul Anton, vizavi (sau vis a vis?) de celebrul Han al lui Manuc, la Anton Pub. Îmi mai înecam uneori supărările, alteori dorul de alte meleaguri mai dragi mie, mai sărbătoream câte un eveniment – nicidecum să mă gândesc prea departe, cum că al doilea meu copil nu va vedea lumina zilei la maternitate, ci acolo. Aşa, ca să o spunem pe şleau: sâmbătă, 5 aprilie 2014, ora 15, la Anton Pub, o să mai avem parte de o fărâmă din sufletul subsemnatului. Prieteni, neprieteni (nu suntem manelişti, deci duşmani nu avem), cunoscuţi, necunoscuţi, interesaţi, până şi neinteresaţi, sunteţi poftiţi cu drag şi cu bucurie la lansarea Pedepsei Cerului. Mulţumesc, mulţumesc pentru aplauze, auzite şi neauzite!

Final

          … Şi, ca orice adevăr incontestabil, trebuie spus – pentru că trebuie – că se mai încheie o lume. Uneori renunţ să îmi privesc anii ca fiind capitolele unei cărţi (pe care nu am şansa să o rescriu ci pe care, din nefericire, am nenorocul de a o scrie o singură dată) şi prefer să mi-i ridic la rangul de lumi. De ce? mă întreb şi eu de multe ori. Poate pentru că de-a lungul timpului mi s-a întâmplat să mă trezesc ca personaj care nu are ce căuta într-o lume şi să tânjesc să o schimb. Sau să o termin, să o închei, să îi aduc sfârşitul pentru a îmi găsi locul în alta. În definitiv, lumile pot să nu mai fie lumi ci simple noţiuni reduse până la absurd, amintiri, gânduri, oameni. Până şi clipele pot să fie lumi, deci cu atât mai mult anii. Pe un asemenea fir logic, lumile se nasc doar pentru a avea datoria să piară, să îşi găsească sfârşitul, mai mult sau mai puţin demn, la începutul uneia noi în care lucrurile să nu se schimbe, dar să poarte alte nume; alte nume de lumi, alte nume de personaje. Diversitatea îşi are şi ea rolul ei, trebuie spus.

          Mi-am amintit că mă întreba cineva, în urmă cu o vreme, la ce visez eu. Răspunsul se întâmplă să fie variabil, în funcţie de lumea în care trăiesc şi în funcţie de clipa pe care o trăiesc. Răspundeam, de multe ori, că visez la imposibil, deşi am reuşit în câteva rânduri să îmi demonstrez că nu este aşa. Poate visez la o lume mai bună, pentru că de multe ori cosmetizez adevărul, îi caut calităţile şi îi ignor defectele, transformând totul în jur după propriul meu plac. Poate visez la o lume mai frumoasă, în adâncurile căreia să mă pierd până când uit definitiv de mine, în care să rămân pentru totdeauna ca fiinţă omnipotentă şi omniprezentă, în care să îmi pierd statutul de om şi să devin ideal, sau vis ideal. Sau, poate, visez ca oricine altcineva, la mai bine. Sunt momente în care suntem nevoiţi să ne spunem, ascunşi în noi înşine: “Astăzi se mai încheie o lume”. Parcă nici nu mai contează, important este să trăim cu credinţa, cu speranţa şi cu dorinţa ca următoarea să ne fie mai bună!

Final (I)

          Am scris mult, aşa îmi spun, poate prea mult, deşi alţii mi-au spus, de suficiente ori, că aş fi putut să scriu şi mai mult. “Nu! Sunt om, nu sunt maşină de scris”, aşa mi-am zis mereu, cu atât mai mult cu cât privesc scrisul ca pe o joacă, ca pe o plăcere, ca pe un viciu, chiar, nicidecum ca pe o obligaţie. În timp am cunoscut oameni care nu aveau nici măcar o înclinaţie – sau înclinare – către scris; nici către citit. Am cunoscut şi oameni care aveau, oameni care aveau aspiraţii, dorinţe pe care le-au pierdut pe drum. Într-un fel i-aş felicita. M-aş fi felicitat şi pe mine dacă aş fi avut puterea să renunţ la scris. Uneori îmi reproşez că nu am făcut-o, alteori mă entuziasmez. Sunt oameni care mi-au spus că nu mai pot trăi fără să scriu, sunt alţii care m-au uitat tocmai pentru că scriu. Ciudaţi oamenii, poate de aceea nu le mai caut compania decât unora. Sau poate pentru că îmi este teamă să îmi mai asum statutul pe care mi l-ar conferi unii, de neînţeles – Dumnezeu ştie!

          Să nu mă întrebe nimeni de ce numesc aceste rânduri “final”. Nu vreau să mă gândesc şi nici nu vreau să răspund. Am scris mult, poate prea mult, şi, dacă m-ar întreba cineva, aş spune că blestemul cel mai mare pe care îl poate duce un om care scrie este să ajungă să dactilografieze pe o pagină, aproape goală, final. Poate asta sunt şi anii, pagini, doar că în paginile mele nu a încăput sfârşitul decât în mod declarativ. E un final declarativ, pentru că am învăţat să nu renunţ. Şi am mai învăţat să trăiesc, să trăiesc oameni şi speranţe, amintiri şi vise, fraze întregi, scrise sau rostite, declaraţii şi declamaţii. Declamaţia… nu, nu îmi este străină, deşi de multe ori mi se întâmplă să îmi doresc să o văd plecată, să mi-o uit sub imperiul instinctului îmbrăţişării. Nici nu îmi trebuie mai mult, aşa aş spune cuiva, doar o îmbrăţişare, o îmbrăţişare în interiorul unei pagini pe care să nu scrie niciodată nici “sfârşit” nici “final”, pentru că anotimpurile vor continua să se succeadă, Pământul să se învârtă şi soarele va continua să răsară. Poate atunci scrisul mi-ar deveni cu adevărat vocaţie pentru că, eu, cel puţin, îl privesc ca gândire neobosită şi permanentă care îşi lasă amprenta mai ales în suflet. SCrisul nu se poate face fara iubire, si imi spun uneori ca este un gând care luminează, primul gând al oricărei zile, care mă animă şi mă umple de viaţă ca o rază de soare. Scrisul este victoria sufletului asupra tăcerii. Şi, poate, singura formă de invincibilitate în faţa timpului.

//