Antagonism

          Oglinda sufletului meu sunt ochii ei. Nu ştiu cum se face, dar există o legătură indisolubilă, de netăgăduit, pentru niciunul dintre noi. Atunci când sunt mânios, ochii ei scapără fulgere, atunci când am poftă de suferinţă – varsă lacrimi, şi când sunt fericit… Când sunt fericit se întâmplă ceva ciudat. Ca şi cum în locul ochilor ar avea două amnare ciocnite din care sar scântei înainte de a se naşte focul. Un foc care consumă flămând, lucind minunat în beznele nopţii sau în umbrele zilei, sclipind, emanând căldura zăgăzuită prea multă vreme, de prea multă vreme, închisă într-un ger al unei ierni care trebuia să fie veşnice. Un foc pe care nu l-ar stinge nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nici dorinţa altcuiva, nici lipsa vreascurilor, nici uitarea. Cred că nimic nu ar putea, oricât de puternic ar fi…

          Dar se întâmplă, uneori, ca un lucru, imposibil de distrus cu forţa, să se năruie în faţa a ceva fragil – a unei şoapte, slabe, abia auzite, mai mult ghicite: “Stinge focul, vine iarna”…

Fragment de gând

Am deprins un obicei, să îmi risipesc timpul, să îl pierd, să îl tratez ca pe o resursă inepuizabilă aflată mereu la discreţia mea. Las să îmi scape din vedere lucrurile cu adevărat importante şi mă pierd în acţiuni care nu au niciun rost, niciun fel de utilitate sau, măcar, vreo posibilitate de a îmi aduce ceva, altceva decât o nouă zi, încă un pas făcut către o dispariţie care va pune cândva stăpânire pe mine.

De fapt, îmi doresc să dispar, să mă pierd din amintirile care îmi torturează visele, să uit şi să mă fac uitat într-un spaţiu care să nu îmi aparţină, doar să mă conţină, în aer mirosind a iarnă, în noaptea răsturnată bolnav peste coamele înstelate ale unor dealuri.

Mi-e dor de moartea mea, acea moarte care nu îmi mai permitea să exult, care îmi interzicea speranţa unei stări sentimentale nemuritoare, şi îmi lipseşte imparţialitatea cu care priveam totul, nepăsarea cu care îmi anatemizam existenţa. Viaţa nu este făcută, neapărat, ca să fie trăită, poate mai presus sunt aceia care o privesc de sus, cu un dispreţ suveran, cu un zâmbet îngheţat pe buze, cu ochii lipsiţi de luciu, de dorinţă, de orice trădează umanizarea sau dezumanizarea unui suflet.

Împietrirea este mereu bună, mereu dezirabilă, cu atât mai mult cu cât consumă mai temeinic decât înflăcărarea. Sau poate cineva să spună că există vreo pasăre phoenix care să fi renăscut din propria împietrire?!