Ploaie

          Ploaia se năpustise necruțătoare asupra orașului. Rafale dese, puternice, care să îl spele de praf și de păcate. O femeie, nici brunetă nici blondă, nici înaltă nici scundă, intră grăbită să se adăpostească în terasa care gemea de singurătate. Ocoli o masă festivă pregătită pentru cine știe ce alte femei care, încă acasă, se pregăteau să cotcodăcească la o aniversare. Nici nu aruncă vreo privire celor doi bețivi care își începuseră ziua Mondialului la vremea amiezei și nu mai erau în stare nici să spună ce meci așteptau. Eu m-am ferit de ea făcându-mi semnul crucii, dar am urmărit-o cu privirea. I-am urmărit în mișcare tricoul bălțat, alb cu negru. Am zâmbit sânilor ei cărtărescieni care se întrezăreau prin material – prea mici pentru a fi luați în seamă, prea mari ca să nu îi remarce iubitorul de gurgui. Și mi-am scuipat în sân, ca în fața unui demon, a unei ispite, temându-mă să nu îmi încep diatriba – de ce nu iubim femeile.

          În definitiv, fiecare cu libertățile lui. Eu cred că de când m-am maturizat mi-am luat libertatea de a nu le iubi pe toate. Dar ploaia șiroia din cerul deschis ca o ușă înspre tărâmurile fanteziei. Femeia se îndreptă către o alta, care parcă o așteptase o viață întreagă, doar pentru a toca împreună, ca o moară, pe spinarea vreunui nefericit de bărbat. Le priveam și cred că m-am simțit pentru o clipă în siguranță. Îmi aminteam că văzusem, la plecarea de acasă, o pereche de chiloți femeiești pusă la uscat pe un balcon anonim. Și, privind la cele două femei, gândindu-mă la acel minuscul articol de îmbrăcăminte, mi-am spus că nu îmi plac deloc cele care își spală rufele în public. Cu siguranță, cele care le usucă în public îmi sunt mai simpatice.

Reclame