La reina no esta muerta, viva la reina!

          La al treilea gol, al lui Torres, sun un prieten. Eu mă declar filogerman, el are sânge nemţesc, o oarecare diferenţă… “Pot să îţí spun două vorbe? Trei, de fapt”… zic. “Bineînţeles”, îmi răspunde. Zic: “Torres. Fernando Torres”. Mi-a închis instantaneu. Are el o problemă cu jucătorul ăsta care parcă de prea multe ori a fost coşmarul Germaniei. Gluma, proastă, de altfel, din punctul lui de vedere, era scoasă din context, dar având în vedere că macaronarii eliminaseră Germania puteau emite pretenţii… dacă nu la titlul european, măcar la o moarte demnă, nu una umilitoare care să mă ridice pe mine pe culmile extazului.

          Vă spun cu mâna pe inimă, Dante sigur nu era italian, şi nici Machiavelli. Sunt sigur că tot ce înseamnă oameni de cultură în Italia au fost corciţi cu alte naţii, pentru că iatalienii, cel puţin din punctul meu de vedere, concurează francezii la titlul de “Cea mai de dispreţuit naţie din Europa”. Potopul de înjurături, de măscării şi de jigniri îl păstrez pentru mine, nu se face ca anumite perechi de ochi mai sensibile să citească asemenea vorbe pe care le-aş pronunţa cu deosebită plăcere…

          Adevărul este că trăim în prezenţa unei statistici ciudate… Germania nu a reuşit să învingă Italia într-un meci oficial, deşi este superioară din toate punctele de vedere. Inclusiv fotbalistic! O statistică despre care nu se poate spune decât că face ca dictonul “cel mai bun să câştige” să pară de-a dreptul mincinos şi lipsit de bun simţ, pentru că orice om cu oarecare doză de inteligenţă ştie că neamţul, dacă îşi pune în cap, e mai bun decât italianul până şi la mâncat paste.

          Dar să lăsăm deoparte tradiţiile şi obiceiurile culinare… Umilirea Italiei este pe atât de meritată pe cât de nemeritate sunt alte lucruri pe care le impune istoria. Vă spuneam, cândva – cu toată afecţiunea mea pentru poporul german – neamţul, de multe ori, mi se pare un copil retard, un spălat pe creier, un autist pe care trebuie să îl iei de mână, să îl aşezi la tribună şi să îl pui să îşi ceară scuze (pentru că este ceea ce este).

          De “cizmă” nu mă interesează, deşi tare am impresia că dacă ar putea, cel puţin pentru ceea ce simt ei în seara asta, ar interzice nu numai Testamente şi alte cărţi care exprimă doctrine politice, i-ar interzice şi pe Goethe, şi pe Heine, şi pe Mann şi, probabil, chiar pe Marquez, uitând, în inepţia lor, că ultimul este columbian, nicidecum spaniol. Dar aşa se întâmplă de obicei, învingătorii fac istoria, iar pierzătorii rămân cu vaga impresie că ar fi fost, cândva, un leagăn al culturii europene. Un leagăn a cărui odraslă a rămas, ca şi până acum, stearpă, lipsită de gust şi de importanţă, un balon umflat prea mult cu pompa, într-atât de mult încât, la un anumit punct, a fost nevoit să explodeze.

          Şi, cum spunea bine Eliade, parcă, prima şi singura carte care ar trebui interzisă este cea care ar conţine cărţile interzise. Pentru că altfel, aşa cum era dezirabil şi previzibil, spaniolii şi-au câştigat lupta. Şi, într-un fel, mă bucur că Invincibila Armada nu s-a dedat la exterminări, pentru că nu am mai fi auzit nimic de ea; poate numai astăzi.

          Şi ce dacă nu se potriveşte?! Nu îmi pasă!

Zwei zu eins şi efectele globalizării

          Îmi amintesc că olandezii se revoltaseră acum ceva zile, pentru o anumită manifestare rasistă a ucrainenilor. Şi, colac peste pupăză, ameninţau că dacă asemenea lucru se va întâmpla într-un meci oficial, vor ieşi de pe teren în semn de protest. Am eu un amic bun care ar spune: “dacă nu vrei să ţi se reproşeze că eşti negru, du-te la tine, acolo, în Africa”. Eu nu aş spune chiar aşa, în definitiv fiecare trebuie luat ca atare, cu bune şi cu rele, şi acceptat sau îndepărtat – după caz – indiferent de culoarea pielii. Faptul că olandezii nu realizează că omenirea în general a fost mereu rasistă, precum şi faptul că acest melanj atât de pregnant între rase este un efect al colonizării, respectiv al globalizării, este problema lor. Cu riscul de a părea mai rasist decât sunt, am impresia că în această privinţă, a rasismului, se manifestă, într-un anumit fel, o contradicţie a două drepturi fundamentale ale omului: dreptul la liberă exprimare şi dreptul la demnitate.

          Dar să lăsăm problemele juridice în seama celor care se pricep şi rasismul în seama celor care sunt interesaţi să îl susţină sau, după caz, să îl condamne. Cât despre globalizare, problema este alta, nicidecum aceea că ucrainienii răcneau ca maimuţele când jucătorii de culoare ai Portocalei atingeau mingea. Globalizarea este o lamă cu două tăişuri, până şi în fotbal.

          Normal că am exultat la golurile lui Gomez, care culmea, nu este nici blond, şi nu are nici ochi albaştri. Acum am o nouă teamă… Mourinho nu s-a arătat în lacrimi pe la televiziuni, pretinzând Germaniei scuze şi despăgubiri. Dar la fel de bine, ar putea spune: “Gomez? Nu e neamţ, dacă mă gândesc bine, ar putea fi chiar portughez”. Da, mă tem ca nu cumva, invocându-se o asemenea ipoteză, celebrul antrenor să nu ceară forurilor fotbalistice retragerea golurilor marcate de atacantul german şi înscrierea lor în dreptul Portugaliei – pentru că eu îl cred în stare. Totuşi, până să ajungem să îl privim pe Gomez nu numai ca un efect al globalizării, dar şi ca marcator împotriva Spaniei, o nouă rundă de aplauze; la scenă deschisă şi în picioare!

În trend: despre fotbal şi curve

          Aseară trebuia să fie o seară frumoasă. Echipele româneşti păreau să aibă şanse mari să ne facă mândri. Nu ştiu dacă să ne facă mândri că suntem români, poate doar mândri. Mi-a pierit sângele din obraji când un dobitoc, de la o masă alăturată, s-a bucurat la al doilea gol primit de rapidişti. Sau poate nu era român, poate era doar pui de curvă română care se vânduse, cum se obişnuieşte, ieftin, vreunui olandez. Culmea să fi fost olandezul din Eindhoven!

          Să nu fiu înţeles greşit, cunosc foarte bine realităţile. O curvă nu este neapărat prostituată, la fel cum o prostituată nu este neapărat curvă. Îmi şi vine să râd amintindu-mi, cândva unele persoane mă învinovăţeau că sunt curvă. Doar că băiatul meu, chiar dacă nu îl am, cel puţin nu încă, ar fi avut bunul simţ să nu se bucure că o echipă românească este învinsă într-o competiţie internaţională.

          Nu ştiu, nu îndrăznesc să mă pronunţ – au făcut-o sârbii mai bine, spunând “curva rumeno”. Ceea ce mă face, automat, curvă. Exact aşa cum îmi spuneau acele persoane amintite mai sus. Ceea ce este trist, totuşi, nu este faptul că suntem curve, ci acela că suntem luaţi în râs. Nimeni nu interzice unei prostituate să aibă demnitatea ei, aşa cum o fi, ştirbită sau nebăgată în seamă de oameni banali care bagatelizează totul. Dacă îţi vinzi trupul nu înseamnă că îţi vinzi şi sufletul! Pe când invers…

          Habar nu am ce vreau să spun în această senzaţie de dezamăgire care mă încearcă. Aveam aşteptări mai mari, şi berile pe care le-am consumat privind penibilul nu al echipelor româneşti, ci al mentalităţii naţionale, accentuează această stare care pare că nu vrea să îmi dea pace. Cât ar trebui să mai suportăm penibilul mentalităţii româneşti în sine, aceea care impune aplecarea capului în faţa oricărei injurii, a oricărei batjocuri, aceea care nu permite nimănui să îi bată obrazul nesimţitului care afirma că „aşa le trebuie “ţiganilor” „, să ia căruţa de goluri în Europa. De fapt, dacă îmi permite cineva să mă laud, poate că tocmai acest gest pe care mi-am dorit să îl fac este diferit de mentalitatea românească. Aceea care ne transformă din oameni în sclavi repeziţi oriunde peste hotarele ţării, în speranţa aflării vreunui câine cu colac în coadă sau, destul de puţin probabil, a unei vieţi decente.

          Într-un fel, i-aş mulţumi respectivei mentalităţii româneşti, pentru că, făcând un fel de medie, nu se poate să nu observăm că peste hotare ne-au plecat vârfurile şi scursurile. Ceilalţi, cei de mijloc, sau cei neloviţi de mirajul străinătăţii au rămas. Dar au rămas într-o ţară curăţată în mare parte de putregai. Mă refer la putregaiul social, pentru că cel psihic, mental, a rămas, mai gros ca praful de două degete aşezat în linişte pe rafturile nefolosite ale unei bibilioteci. Irelevant!

          Ce vroiam să spun? Că începe să îmi fie silă de mine. Pe vremuri sărbătoream 1 decembrie şi îmi terorizam vecinii cu Furdui Iancu şi cu muzică patriotică. Pe vremuri aveam drapelul atârnat de perete şi, atunci când îl dădeam jos ca să îl spăl, îl înlocuiam cu un altul, pentru că nu se putea să lipsească. Pe vremuri eram un naiv care spera în redresarea României, în reconstrucţia ei, într-o viaţă nu neapărat mai bună, dar mai liniştită într-un spaţiu geografic căruia nu puteam să nu simt că îi aparţin. Poate  într-adevăr sunt o curvă… Pentru că încrederea nici măcar nu mi se mai clatină, având în vedere că nu mai există. Pentru că scopurile îmi scuză mijloacele şi pentru că patriotismul meu este sufocat de complexul de a fi român.

          Nu cu mult timp în urmă am ieşit în mahalaua care se numeşte, pompos, Centrul Istoric al Bucureştiului. Aşa o fi, nu spune nimeni… În acel loc am avut plăcerea de a demonstra unor tinere occidentale că noi, românii, nu suntem atât de jos precum suntem consideraţi. Noi, cei de aici, nu cei care ne fac de râs pe oriunde s-ar duce. Dar mândria pe care am simţit-o atunci s-a stins aseară. Pentru că aşa am impresia acum, că suntem blestemaţi cumva, că suntem sortiţi să nu fim altceva decât un popor de hoţi şi de curve. De curve plecate în Italia, în Germania sau în Spania. Şi de hoţi. Hoţi care ne furăm unii altora mândria naţională bucurându-ne când echipele româneşti sun învinse de trupe de mercenari încropite pe alte meleaguri.

Cu uşor gust amar… de cafea.

          Este foarte clar că omenirii îi plac poveştile, miturile, şi nu poate trăi fără ele. Şirul legendelor a început cu Epopeea lui Ghilgameş, a continuat cu Mahabharata, apoi cu miturile Greciei antice, a traversat negurile timpului absorbind închipuiri şi oameni, realităţi înfiorătoare şi minciuni considerate istorie  pentru ca, azi dimineaţă, în cartea groasă care le conţine, să se pună punctul final pentru încă una. Sau, probabil, pentru încă două?

          A venit rândul lui Ronaldo Luis Nazario să treacă în paginile trecutului fotbalului. Cine este Ronaldo ştim cu toţii, iar cei care nu ştiu poate că nu au nevoie sau interes să ştie. Deşi, doar ca indiciu, le pot spune că este vorba de o legendă frumoasă. Una care a încântat vreme de mai bine de zece ani ochii şi inimile microbiştilor din întreaga lume.

          Poate părea trist când legendele devin doar amintire. Pe de altă parte, rămâne consolarea că unele amintiri se şterg greu; sau poate niciodată. Şi mai este îmbucurător că, într-un cadru fantastic, în tot ceea ce este legat de basm, unele greşeli, micile erori, sunt trecute cu vederea, omise de dragul întregului.

          Azi dimineaţă fotbalistul Ronaldo Luis Nazario a pus punct carierei fotbalistice, cu un meci pe care unele minţi l-au considerat istoric. Altele, nu. Şi, probabil, tot azi dimineaţă a luat sfârşit şi încrederea personală a subsemnatului că românii au respect pentru valoare şi pentru legendă. Brazilia – România este întâlnirea pe care ne-au refuzat-o suedezii în ’94. Îmi amintesc câte regrete au fost atunci! În 2011, provocarea aceleiaşi întâlniri nu a mai avut aceeaşi intensitate. Chiar dacă trebuia să fim mândri că într-un asemenea amical o stea îşi va consuma ultimele sclipiri.

          Nu am înţeles de ce brazilienii au ales să organizeze meciul de retragere al lui Ronaldo în compania unei echipe naţionale precum cea a României. Poate doar pentru că şi-au dorit un adversar facil şi banal, căruia să i se poată înscrie o căciulă de goluri. Oricum, oricare ar fi fost raţiunile, posibil să fi dat greş. Doar 1-0, împotriva unei echipe încropite din rezerve… O palmă, probabil, aplicată pe obrazul lor. Şi o pereche, tot imaginară, pe obrajii noştri: pentru brazilieni a jucat Maicon, pentru noi, Râpă; pentru ei, Lucio, la noi – Papp; pentru ţara cafelei, Robinho şi Neymar, pentru ţara fără speranţă – Sânmărtean, Torje şi Surdu. Un meci care se anunţa de gală, o gală care anunţa un meci-spectacol, s-a transformat într-o ruşine care ar trebui să ne coloreze nouă, românilor, obrajii. În stacojiu.

          Nu mă voi arăta nemulţumit de prestaţia echipei României. În definitiv nici nu contează. În teren au fost nişte băieţi care s-ar putea să nu mai aibă ocazia de a vedea la faţă brazilieni decât aşezaţi comod în fotoliul din faţa televizorului. Deranjantă a fost lipsa de respect, tipic românească, pentru valori. La meciul de retragere al unei legende a fotbalului, România, deşi nu avea ce căuta la un asemenea eveniment, şi-a trimis rezervele.

          După ce s-a încheiat meciul, înainte să adorm, mi-am mai spus doar că mi-aş fi dorit să avem obrazul mai subţire. Fiecare meci trebuie preţuit la adevărata sa valoare. Acesta, era cu Brazilia; meci de retragere pentru Ronaldo. Trebuia să îi trimitem pe aceia care au plâns când şansa nu le-a surâs: Stelea, Dan Petrescu, Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu. Sunt sigur că brazilienii ne-ar fi aplaudat pentru bunul simţ de care am fi dat dovadă. Iar Ronaldo ar fi simţit că îi acordăm aprecierea pe care o merită.

          Adio, Ronaldo!

Scenetă

          Miercuri m-am trezit vitejește: ora 16.00. “Bun”, îmi zic… „noi să fim sănătoși, că boala vine”. Pipa de „dimineață”, duș, două cafele la foc automat, că mă grăbeam să o savurez pe a treia. Verific mailul și văd că primisem unul de la o nemțoaică. Ceva de pe un site de sport – pariuri virtuale. Pariuri doar pe onoare, că pielea de pe mine nu o dau. Ceva de genul “cine zici că bate? Eu pun pariu că Bayern”. Și atât, nicio altă miză. “Domnule”, îmi zic, „doar n-oi paria pe Inter”. Că mai bine beau berea și după aceea înghit și sticla. Și nu mi-ar sta în gât așa cum îmi stă Interul, sau echipele italiene în general. Sau italienii… dar asta e altă problemă, se leagă de experiența care m-a făcut puțin homofob. Nu, nu asta recentă, aia veche de mai bine de zece ani, din Timișoara.

          Buuuun… am mai dat o raită prin bloguri, să văd ce mai zice lumea, și, nu știu cum, văd că s-a făcut de 18. Așa că pun mâna pe telefon și îl sun pe Amicu’: “Domnu’, vedem meciul în oraș?”. Ăsta, bezmeticit de cât trăsese la rame pe ziua respectivă – era la birou, nu se pregătea să plece -, zice că da, bineînțeles. În consecință, încep să mă fac frumos. E mult de muncă, așa că am terminat pe la 20. Așa frumos eram, că picam. Mă împiedicasem de firul de la laptop și am fost tare fericit că nu mi-am rupt gâtul. Cucuiul din frunte nu-i problemă, trece până mâine.

          La 20.30 aveam întâlnirea cu Amicu’, și cum mai jos de 45 de minute până la barul nostru nu am scos nici în fugă, nu m-am mai grăbit. Că acum, să recunoaștem, că întârzii cinci minute sau întârzii treizeci, tot întârziere se cheamă. Ca norocul, nu a trebuit să aștept mult în stație după autobuz. A trebuit să fug după el, și mai că nu mi-a închis șoferul ușile în nas. A fost domn, mi-a prins numai puțin piciorul… Oricum, îmi sună telefonul – era Amicu’ numărul doi. N-are tangență cu meciurile, dar când este ceva cu miză, e numai bun. Cu cine ține el, ăia pierd. Așa că îi spun înflăcărat: “Ții cu Inter, da?!”. Răspunde afirmativ, dar puțin ezitant. “Haide, zic, la bere, să fiu sigur că ții cu cine trebuie”. Refuză, era obosit. Și pedepsit. Nevastă-sa nu a uitat că s-a întors acasă la 4 dimineața de la semifinală. Aia la sfârșitul căreia Interul a sărbătorit cu apă de la sistemul de irigare de pe Camp Nou. În fine, îi spun să transmită acasă salutări cordiale, el spune că transmite dar nu are curaj să spună de la cine, și închid telefonul.

          Autobuzul era destul de aerisit, că deh, vreme cam rea, nu transpiră călătorii, încă. Decât dacă se gândesc la reformele lui Boc. Ca paranteză… Boc, mori! Dar să revenim, nu vreau să intru în probleme politice.

          Autobuzul era destul de aerisit, nu era prea mare aglomerația, așa că un domn de vreo cincizeci de ani ascultase liniștit întreaga mea conversație telefonică. Zâmbea ștrengărește, și m-am gândit să îi spun despre noțiunea de conversație privată. Dar nu apuc să îmi termin gândul, că îmi zice: “Despre ce meci vorbeați?”. Mă gândesc că o fi vreun picat din lună. „Finala Ligii”, zic. Mărește ochii, surprins: “Azi se joacă?!”. Ce să-i mai zic? Zâmbesc, superior. Net superior. Îl văd că pune mâna pe telefon. Sună. “Auzi, coboară și tu jos și ia vreo două beri pentru meci. Mă grăbesc și eu, ajung în juma’ de oră, da’ nu mai am timp să mă duc și la magazin”. Închide telefonul și îmi zâmbește. Îi zâmbesc și eu, superior, totuși. Net superior. M-a făcut să mă simt bine recunoștința care i se citea în ochi. Ajungem la metrou, dau să cobor. Mă salută condescendent. Îl salut și eu – nu condescendent, superior. Net superior.

          Fără să mai trec prin alte peripeții ajung la bar. Ora 21. Amicu’, roșu la față, mă privește. Îmi fac cruce cu limba în gură și îl întreb: “Ți-au dat bere expirată?”. Se stăpânește, deși nu cred că maică-mea ar fi încântată de ce a zis în gând. Mă așez și începem să povestim. Domnișoara care se ocupa de servire se apropie să îmi ia comanda. Ne cunoaștem. Nu în sens biblic. Nu încă… O bere, ceva sărat, că așa se văd meciurile. Televizorul era pus pe muzică. Vorba vine muzică, dacă gemetele orgasmice ale unei blonde românce se pot numi muzică. “Nu dăm pe meci?” o întreb când vine cu berea, privind-o languros. Se uită la mine uimită: “Dar azi e miercuri”… Zâmbesc superior. Net superior. “Da, e finala”… Ea, nedumerită: “Astăzi se joacă”? Mă uit la ea, tot nedumerit: “Nu e azi miercuri”? “Ba da”, răspunde. “Și miercuri nu sunt meciuri în Ligă”? Deja o priveam superior. “Ba da”, zice. “Deci, nu se joacă astăzi finala”? “Eu știam că sâmbătă”. M-am scărpinat în cap. De ce sâmbătă? Când s-a jucat finala Ligii sâmbătă? Niciodată, de când mă știu…

          Eram amândoi nedumeriți, și eu și ea. Doar că eu pierdusem din superioritate. Amicu’ se uita și el la noi. Roșu și nedumerit. De fapt, nu, nu era încă roșu. Ea se întoarce către barman și strigă cale de vreo 4 mese: “Când e finala, astăzi sau sâmbătă”?! Am simțit cum mă ardeau privirile celor din jur. Apoi a barmanului. Apoi a ei când i s-a răspuns: “Sâmbătă”! Am privit-o. Am zâmbit încurcat. Net încurcat. Îmi venea să îi spun să ne facă nota. Două domnișoare care vreme de câteva minute îmi făcuseră ochi dulci se uitau la mine pe furiș. Apoi își lăsau bărbia în piept și râdeau. Amicu’ era roșu. Pe lângă el, un rac fiert numai roșu nu este.

          Mi-am păstrat, totuși, cumpătul. Am mulțumit pentru informație și am încercat să-mi beau liniștit berea. Și să mănânc sărăturile. Nu că ar fi fost rele, dar simțeam un gust amar. Mă uit la Amicu’, apoi la fata care ne servea. “Să îl sun pe Amicu’ numărul doi, să nu mai țină azi cu Inter”? Ea râde. Isteric. El își pune mâinile în cap. Superior. Net superior. Fetele de la masa alăturată râdeau. Le redevenisem simpatic.

          Mă lămurisem. Finala e sâmbătă, nu e miercuri. Deși, în viața mea nu am mai pomenit așa ceva. Poate îmi amintește și mie cineva să mă uit…

De ce voi vedea meciul de diseară în oraș

Ieri, profitând de timpul liber pe care îl am la dispoziție, m-am gândit că ar fi cazul să mă delectez cu spectacolul fotbalistic pe care îl promitea Champions League. Am sunat în dreapta, am sunat în stânga… de fapt numai în dreapta și în stânga, pentru că nu aveam decât două opțiuni. Unul dintre cei doi prieteni nu avea de gând să iasă, celălalt era la muncă. În cele din urmă, grijind și de preocupările artistice ale subsemnatului, m-am trezit că mai sunt câteva minute până la meci. Așa că am luat decizia finală: îl voi vedea acasă, împreună cu bună-mea, care ar face mai bine să vadă un spectacol minunat decât să piardă vremea la emisiuni imbecile. Are bună-mea 87 de ani, dar e o femeie iute, puternică, neatinsă psihic și mintal de neajunsurile bătrâneții. După îndelungi parlamentări – spun îndelungi pentru că din cauza protestelor nu am putut fi foarte atent la formația de start a combatantelor – bună-mea se resemnează în fața crudei realități și purcedem la privit meciul. După câteva minute începe:

– Uite la ce te uiți tu, în loc să mă lași pe mine să văd știrile.

Tacticos dau neatent din mână, trag o înghițitură de suc și admir în continuare combinațiile de pe teren.

– Cine joacă?

– Barcelona cu Chelsea, spun, scărpinându-mă în barbă și privind-o bănuitor.

Deja aveam presentimentul teribilei experiențe care va urma, dar am sperat că printr-o atitudine înțeleaptă voi avea puterea să o evit.

– Unde joacă?

– La Barcelona, răspund evaziv.

– Mă, nebuni și spaniolii ăștia. Ia uite la ei câți sunt, mii de ei.

Tac, adoptând în continuare atitudinea care speram să mă salveze. Nici nu se stinsese ecoul ultimelor ei vorbe, când bună-mea, extrem de revoltată, spune:

– Mă, ce dracu’ le-o plăcea lor să se uite la proștii ăștia alergând după o minge? Păi aștia din tribune sunt mai proști ca ăștia de pe teren. Să dai tu atâția bani ca să mergi la meci! Și ce să vezi?!

Un fault destul de dur undeva la mijlocul terenului….

– Uite! Să-i vezi pe ăștia cum se lovesc unii pe alții, cum își rup picioarele (jucătorul faultat se ținea de picior și se zvârcolea pe gazon)… păi ăștia își rup picioarele, tendoanele, își sparg capetele… Ăsta este meci?! Ia uite-l și pe ăsta! (prim plan cu Guardiola). Uite-l, mafiotu’! Măi, că nu îi bate Dumnezeu! Păi ăștia spală bani și fac tot felul de afaceri dubioase, uite-te la el ce costum are!

– E antrenorul Barcelonei, bunică… răspund încercând să mă opresc din râs.

– Antrenoru’ pe sărăcia!

Tace, oferindu-mi speranța că în sfârșit mă voi putea concentra pe meci. După nici cinci minute…

– Mă, ce mă enervează ăștia… du-te adu-mi o pastilă de inimă.

Raspund impacientat:

– Păi nu ai zis că ai luat?

– Am zis ca să scap de gura ta, da’ prea mă enervează ăștia.

Mă duc să aduc apa și pastila. Când revin, cu pasiunea unui împătimit, bună-mea strigă:

– No, uite, o sărit în cap, ca idiotu’….!

– N-o sărit în cap, o sărit să lovească mingea cu capul, zic, întinzându-i pastila și paharul cu apă.

Mă așez în fotoliu, aproape sigur că scenariul trăit până acum nu va lua sfârșit.

– Ăsta și-o rupt piciorul, gata… și ăilalți joacă. Uite, mă, ăia joacă … Ăla e accidentat și jocu’ merge. Săracu’ de el… da’ lasă, fotbal i-o trebuit?! Stai să vezi că ăștialalți se răzbună acum. Uite! Strigă după nici un minut. Vezi? L-o trântit. De bună voie l-o împins și l-o trântit. Asta e joc, măi?! Lasă, bine că nu joci tu fotbal… Uite, tot de la ei! Și-o rupt piciorul. Stai să vezi de nu-i termină ăștialalți. Uite… Păi asta e joacă, măi? Ăsta e joc civilizat?

Un jucător cade secerat la pământ….

– Uite, altu’! Nici ăsta nu mai poate, e gata. Ba, și-o revenit… Mă, să știi că astea îs echipe bune, mă, puternice…

Încercam să mă abțin să nu izbucnesc în hohote, minunându-mă cum un meci de Ligă se poate transforma într-un fel de emisiune de cascadorii râsului. Când să încerc să parlamentez, să îmi revendic dreptul bărbătesc de a mă uita liniștit la meci, mă întreabă:

– Pe spatele lor scrie numele lor, nu? Înainte erau numere… a, uite și numere. Mă, da’ îs bătrâni deja, vezi cât îs de bătrăni? Pân’ la 35 de ani joacă. Dacă nu își adună bani până atunci îs pe nicăieri, ăștia nu știu decât să dea din picioare.

În careul lui Chelsea are loc o fază mai aprinsă, dar în final Cech reușește să captureze mingea.

– Ia uite ce ține ăsta mingea în mânuțe și lipită de piept să nu i-o fure careva! spune bună-mea râzând. Al cui e ăsta cu căciula aia în cap, al lui Chelsea? E bun portar, mă, ăsta, uite la el cât este de mare…

Îndrăznesc în sfârșit:

– Bunică, mă lași să mă uit la meci?!

– Păi nu te uiți? Ui la ăsta cum aleargă. Trebuie să ai putere să alergi atâta. Tu mai știi să joci fotbal? Când erai mic jucai… și fugeai, mă, fugeai…. acum te-ai puturoșit. Nu știu cum te-ai putut prosti în halul ăsta. Acum Coca-Cola, țigara, scrisul și munca. Și muncești ca tâmpitu’ în loc să îți cronometrezi opt ore și gata. Tu nu vezi că ăștia câștigă mai mult decât unul care muncește cinstit? Da’ așa ești tu, fraier… asta ți-o plăcut, asta ai făcut.

Tace din nou, dându-mi impresia că se uită la meci. Dar deja știam… era liniștea care prevestea o nouă furtună, declanșată de un fault de joc:

– No, altu’. În meciu’ ăsta nu ai văzut decât lovituri și căzături. Am mai văzut eu meciuri, dar nu în halul ăsta. Ăștia parcă se bat expres. Și-o revenit? Nu, uite, a căzut iar…

Aproape plângând de râs o informez:

– Bunică, aia era reluarea…

– Ei, reluarea! Uite, cad ca mămăligile! S-a lovit la cap. Și-o revenit, da’ o plâns oțâră, i-or curs oțâră lacrimile.

Într-adevăr, în urma unui duel aerian Thery Henry încasase o lovitură puternică. Primplanul său, însă, dezlănțuie „comentatorul” de lângă mine:

– Mă, ăștia toți sunt chei? Vreo douăzeci de chei sunt acolo. Și ăștia or fi avut părul lung și or chelit. Și Marius de deasupra o avut părul lung și uite acum ce chel este. Numai tu nu vrei să te tunzi, că și așa ți s-o rărit părul ca dracu’… . Ia zi, când se gată?

– Mai sunt douăzeci de minute…

– Hai, mă, douăzeci de minute…!! Păi și eu când mai văd emisiunile mele?! Dă-i dracului cu meciul lor, schimbă…

Țâșnesc în picioare, un jucător al Barcelonei scăpase singur către poartă…

– Uite! Strig încântat, sperând la deschiderea scorului.  Dezamăgire mare, însă, atât pentru modul în care a fost finalizată faza din teren cât și pentru replica pe care am primit-o.

– No, ce uite?! Ce ai văzut?! Ai văzut o porcărie, asta ai văzut! Nici un gol, nimic.

Se liniștește și ne uităm în continuare la meci, dar după două-trei minute explodează:

– No, uite-l, l-ai văzut cum l-a împiedicat?! Eu i-aș pedepsi, i-aș scoate pe toți afară care fac așa ceva. Nici nu-i corect arbitrajul… Io înțeleg să joci, da’ așa, cinstit, nu să te împingi sau să te lovești…. Uite! Cred că acum dă gol… Hii! Nu-i gol… mă, totuși o salvat ăla cu căciula aia… or vrut ăștia să dea gol dar n-or reușit. Mă, n-au noroc ăștia, mă!

O las să se manifeste, impasibil, fără să adaug ceva. Mă bucuram că intră în atmosfera meciului, că microbul începe să se strecoare și în sufletul ei, că spectacolul începe să devină interesant. Îmi savuram victoria luând tacticos o gură de suc….

– Când sunt alegerile astea, în iulie?

– Care alegeri? Întreb stergându-mi bărbia de suc și încercând să îmi stăpânesc tusea.

– Pentru europene.

– Nu știu, zic, sperând să curm din fașă discuțiile.

– Aoleu… așa cetățean al României habar nu are pe ce lume trăiește. Tu ești de-ăla cu capul în nori, mă. Visător. În noiembrie parcă sunt alegerile de președinte, nu? Mă, ce porc Băsescu ăsta… s-o dus la congresul UDMR, o vorbit să îl voteze că le dă autonomie culturală și o plecat. Și cu Boc după el. Da’ s-au supărat unguroii că nu o stat cu ei până la sfârșit….

– Bunică! exclam exasperat.

Și din nou pornim același joc nesfârșit, de-a șoarecele și pisica. Aștepta, cred că în gând număra secundele, devenea nerăbdătoare, se ruga să se împlinească minutul…

– Uite, altu’! Mă, da’ ce se mai accidentează ăștia. E zero-zero, nu? Dă doamne să rămână așa, să nu câștige nimeni, că toți îs niște porci…. Gata! Acum e gol! Nu-i gol? Mă, da’ nici un gol n-or băgat ăștia. Ce tot spun proștii ăia că sunt echipe bune?

Se ridică și se duce în bucătărie să îmi pregătească ceva să mănânc. Mă bucuram că în sfârșit, măcar așa, pe final, voi intra în atmosfera unui meci mare. Și se anunță: patru minute de prelungire. Ușa camerei, abia închisă, se redeschide…

– E zero-zero, așa-i?

– Da!

– Păi așa se gată….