În timp

          M-am trezit după puţină vreme, cred; aţipisem sondându-mă, dar cred că mai degrabă din cauza conţinutului paharului. Şi, de fapt, nu din cauza conţinutului paharului, ci al paharelor. Nu ştiu dacă a observat cineva – poate am bătut eu mai mult crâşmele decât alţii – disponibilitatea oamenilor de a se deschide şi de a se întoarce mai mult către trecut decât către viitor este mult mai mare în faţa unui pahar. Şi creşte, gradual, direct proporţional cu numărul de pahare băute. Poate mulţi vor considera că exagerez, dar părerea mea asta este: dă-i omului o sticlă de vin, hai, două, şi-ţi va pune la picioare universul – fără majusculă, pentru că este propriul său univers.

          Mă trezisem, spuneam, din picoteala în care mă afundasem. Noaptea era neagră, lipsită de umbre şi m-am înspăimântat. Nu ştiu de ce, primul gând care mi-a fulgerat prin minte era la ceva ce citisem recent, despre un om care pornind noaptea prin pădure văzuse iepuri care în lumina lunii se jucau formând pe pământ umbre de oameni. Exact aşa cum oamenii fac pe pereţi umbre de iepuri. Ciudat lucru şi nebun deopotrivă, mai nebun decât acela de a mă întoarce pe mine în timp în faţa unei sticle de vin. Sunt într-un an câteva, puţine, momente în care îmi fac bilanţurile şi trag linia, dar o singură dată mi se pare că ies pe minus. Poate pentru că în acel moment înţeleg mai mult ce am pierdut, nu ce am realizat şi ce am câştigat. Dar vremea aceea este încă departe, şi în lăcomia mea aş fi preferat să îmi număr clipele câştigate, oamenii câştigaţi, nu timpurile trecute. Totuşi, în spaima mea faţă de iepuri creând sub lumina lunii siluete umane mi-am pus problema spectrului nebuniei şi, pentru că nebunia este în dese rânduri pierderea completă de sine, am simţit nevoia să mă întorc. Să mă întorc la mine, la timpuri în care eram altul, timpuri care nu se vor mai întoarce vreodată.

          Le-am retrăit pe rând, pe toate, cu bune şi cu rele, crucificându-mă eu însumi în anumite momente, lăcrimând în altele, încurajându-mă să îmi continui călătoria în timp. Nu este imposibilă, aşa cum susţin unii, călătoriile în timpul nostru, al fiecăruia, ne sunt mereu la îndemână. Doar întoarcerile fizice ne sunt peste putere. Şi m-am întrebat – pentru că mă măcina întrebarea de ceva vreme, mă rodea aşa cum un vierme roade un sicriu – eu ce mi-aş spune dacă m-aş putea întoarce?! M-am simţit pierdut, întrebându-mă şi ce mi-aş spune eu mie, stând faţă în faţă cu cel de mai demult; m-am întrebat şi ce mi-aş spune mie, mie celui care sunt, devenit spectator al propriei vieţi. Probabil multora ne-ar fi teamă să ne abordăm, să stăm faţă în faţă cu eul nostru mai tânăr. Poate nici nu ar fi indicat – sau poate spun aşa ceva pentru că, după cum spuneam, mie mi-ar fi teamă. Cel din viitor îl judecă mereu pe tânăr, dar vai de cel căruia i se întâmplă invers, ca tânărul să îl judece pe cel care a devenit! Destinul ar fi complet schimbat, probabil, şi multe din lucrurile bune s-ar pierde. Dar dacă cele două euri nu s-ar întâlni, dacă cel prezent l-ar urmări pe cel trecut ca într-un film, ca într-o piesă de teatru, eu cred că mi-aş spune: „bucură-te din nou de momentele bune de care îţi este atât de dor şi caută să nu faci vreun lucru care să schimbe ceva, pentru că nu vei fi acelaşi”. Eu aşa cred, nu suntem mulţumiţi de noi atunci când ne împlinim visele sau atunci când ne îmbrăţişează succesul – dovadă stau cei veşnic nemulţumiţi, cei care mereu vor mai mult. Suntem mulţumiţi când ne împăcăm cu noi înşine.

          Am întins mâna către sticla de vin. Se golise. M-am ridicat agale, cu umerii aduşi în faţă, şi am schimbat-o cu alta. Nu ştiu dacă introspecţiile se pot face în stări de perfectă luciditate; tare mi-e teamă că ne-ar putea ucide.

Pedeapsa Cerului (fragment)

          Privirea preotului se împlântase undeva departe în zare, străbătând frunzişul verde al copacilor şi seninul cerului. Am avut impresia că îşi vorbea mai mult sieşi, purtând, cumva, un dialog interior la care eu nu aveam alt rol decât să asist.

          – Dacă te gândeşti, continuă părintele cu glas scăzut, se spune că fiecare al doisprezecelea om este trădător. Iuda a fost al doisprezecelea apostol, Launcelot al doisprezecelea cavaler…

          – Brutus, părinte, poate al doilea cel mai celebru trădător din istorie, nu a fost al doisprezecelea fiu al unei mame.

          Tresări. Mi-am muşcat buzele, dându-mi seama că intervenisem într-un moment în care nu ar fi trebuit să o fac.

          – De unde poţi să ştii cu adevărat, Călin?

          – Istoria, părinte…

          – Istoria, mă întrerupse, a omis multe lucruri. Ştii foarte bine că istoria este făcută de învingători. Dar chiar şi Brutus, chiar dacă nu a fost al doisprezecelea… toţi trei pot fi puşi în acelaşi rând. În definitiv, poate că ei nici nu au ştiut ce fac, nici nu au dorit să provoace acele consecinţe survenite în urma acţiunilor lor. Poate că trădătorul nu este trădător cu sufletul şi cu gândul, ci este o unealtă. O unealtă prin care destinul îşi îndeplineşte cursul. Moartea lui Cezar corespunde, în mod ironic, cu sfârşitul republicii romane. Răstignirea lui Hristos înseamnă salvarea omenirii de la pierzanie şi reîntoarcerea ei către Dumnezeu. Iar moartea lui Arthur… moartea regelui Arthur echivalează cu sfârşitul unei perioade de pace şi de prosperitate. Care, culmea, a durat doisprezece ani.

          L-am privit gânditor. Afundat în raţionamentele sale, preotul nu mă luă în seamă, continuându-şi monologul:

          – Ai putea spune că toţi aceşti trei au săvârşit fapte condamnabile. Iuda, cel mai mult, trădându-l pe Fiul lui Dumnezeu şi, spun unii, fiind autorul moral al răstignirii. Dar răstignirea era un lucru care nu se putea să nu se întâmple, pentru că aceasta era voia lui Dumnezeu. Iar Iuda nu a făcut altceva decât să influenţeze evenimentele în sensul în care acestea fuseseră deja stabilite. Brutus… Brutus a ucis un dictator de teamă că acesta ar fi ajuns rege, în schimb, asasinatul a atras după sine trei războaie civile care au culminat cu proclamarea fiului lui Cezar ca împărat. Roma a devenit imperiu… şi ce imperiu! La fel şi în cazul lui Arthur. Moartea sa, este adevărat, nu a venit din mâna lui Launcelot. Dar acesta, putem să o spunem, şi-a asasinat sufleteşte regele. Există, oare, trădare mai dureroasă decât cea venită din partea nevestei şi a celui mai iubit dintre cavaleri? Acolo s-a încheiat pacea Britaniei, Călin, în momentul în care Arthur a ştiut. De atunci Masa Rotundă s-a sfărâmat, idealul cavaleresc a dispărut în beznă şi totul a fost în folosul duşmanilor păcii şi prosperităţii regatului. Dar din nou vin şi întreb… oare aceşti trei oameni se fac vinovaţi, într-adevăr, de trădare, sau, pur şi simplu, au făcut ceea ce le era menit să facă? Orice lucru, fie bun fie rău, are un sfârşit şi trebuie să dispară pentru a face loc altuia. Însă fiecare trecere este influenţată de ceva sau de cineva, de nişte evenimente sau de nişte persoane. Oare nu însuşi Dumnezeu a dorit naşterea şi căderea Imperiului Roman, ridicarea şi prăbuşirea regelui Arthur? Pentru că este sigur, voia Sa a fost să salveze omenirea prin sacrificarea Fiului Său. Şi atunci, naşterea şi căderea imperiilor sau a oamenilor nu cumva sunt lecţii pe care Domnul ni le-a dat de atâtea ori şi pe care, poate, nu am învăţat-o nici în prezent? Nu ne dorim încă, toţi, putere şi influenţă? Nu dorim să urcăm cât mai sus pe scara socială? Deşi, dacă am putea să înţelegem, Domnul ne spune că, cu cât mai sus ajungem, cu atât mai groaznică este căderea. O cădere care, independent de voinţa noastră, va fi provocată de o unealtă – poate de un trădător. În societatea actuală noţiunea de trădare şi-a pierdut mult din impact, totuşi… încă trădăm. Dar, întrebarea rămâne: trădăm noi, oamenii, exclusiv conştient, voit, sau cei care se fac vinovaţi de asemenea fapte sunt numai nişte instrumente aflate în mâna unui destin implacabil şi prestabilit?

           Se opri, ca trezit dintr-un vis. Mă privi şi ochii săi îşi reluară luciditatea, înlocuind acea absenţă care se poate observa la orice om cufundat în gândurile sale.

//

         Poate că este adevărat ceea ce se spune, că mânia, furia, este o formă de posedare diavolească. Este ca o lovitură primită în moalele capului, care înceţoşează vederea şi o umple de pete, de mici luminiţe de toate culorile care pot echivala cu ultime mocniri ale raţiunii.

         Furia porneşte de undeva din stomac. Îl face să se chircească, la fel ca o floare uscată. Apoi inima începe să bată mai tare, fruntea să pulseze şi ochii să se închidă spre o lume în care nu mai este dorită decât descătuşarea. Pumnii se strâng deodată cu încleştarea dinţilor, nările inspiră cu nesaţ aerul, un aer impregnat complet cu dorinţa de răzbunare. Unora le ţâşnesc din ochi lacrimi, altora, dimpotrivă, privirea li se usucă într-o expresie metalică prevestitoare de rău, de furtună. Sângele începe să curgă clocotit prin venele care se umflă, parcă nefăcând faţă şuvoiului. Şi, atunci când inima nu mai face faţă irigării, când creierul este suprasaturat de fluxul fluidului vieţii, pentru oricare dintre manifestările furiei descătuşarea pare să vină prin injectarea privirii.

        Ochii sunt cu adevărat oglinda sufletului, dar parcă nici tristeţea nici bucuria nu îşi găsesc în ei o expresie mai pregnantă decât mânia. Sau poate doar aşa cred eu. Aşa mi-am simţit privirea, injectată, temându-mă, la un moment dat, că ochii mi-ar putea sări din orbite din pricina preaplinului pe care l-am simţit în piept. Un preaplin de care m-am eliberat slobozind către ceruri un răcnet care nu avea nimic omenesc în el. Am urlat, revoltat împotriva divinităţii şi a naturii omeneşti, sătul de un calvar care parcă nu mai vroia să se termine.

         Noaptea, când din străfundurile psihicului ni se naşte câte un coşmar, o tresărire ne poate readuce la realitate, sau un geamăt. O secvenţă terifiantă ne poate provoca o asemenea stare de încordare încât trupul, căutând să se destindă cumva, face ca pleoapele să se ridice şi ochii, buimaci de somn, să vadă ca prin ceaţă tavanul alb, aşternuturile curate şi sigure, întunericul cald al unei camere în care nu ni se poate întâmpla nimic rău. Poate că acel răcnet animalic a fost încercarea mea de a mă trezi. De a îmi deschide ochii şi de a mă regăsi lângă soţia mea, transpirat, tremurând, strivit de dorinţa de a primi o mângâiere, o vorbă bună sau o şoaptă liniştitoare.

(Fragment)

Fragment

Atmosfera era împietrită sub soarele arzător de vară târzie. Nicio pală de vânt nu atingea frunzele verzi ale copacilor care străjuiau strada principală. Căldura dădea senzaţia că zdrobeşte pământul înmuind asfaltul şi picioarele puţinilor trecători de la acea oră. Pe frunţile lor s-ar fi putut vedea stropi de transpiraţie pe care unii îi ştergeau leneş cu batista doar pentru a face loc altora. La vremea amiezei oraşul era aproape pustiu, locuitorii ascunzându-se de caniculă pe sub arcurile boltite ale vreunei crame în care puteau servi bere rece sau în adăpostul propriilor case.

Vârful clopotniţei străpungea semeţ cerul albastru, îndreptându-şi omagiul către divinităţi temute şi nevăzute. Acoperişul, cu mozaic albastru-galben-verde, reflecta razele de soare răspândind o lumină puternică şi orbitoare. Lumină de la Sfântul Duh, aşa spuneau localnicii când, în zilele caniculare de vară, la ora amiezei, acoperişul strălucea atât de puternic încât nimeni nu îl putea privi.

Moartea vine întotdeauna de la Dumnezeu, îşi mai spuneau unii altora adăpostiţi în crame, sorbind halbe de bere răcoritoare. Numai El, în măreţia Lui, ştie ce este de făcut, când firul unei vieţi trebuie curmat sau când trebuie lăsat să se înfăşoare pe fusul destinului. Şi, deşi pentru oricine pierderea cuiva drag este un lucru tragic, nimeni nu are voie să cârtească împotriva voinţei divine. Fatalitatea trebuie să fie acceptată şi suportată, pentru că, în măreaţa Lui putere, Dumnezeu ştie mai bine decât noi care ne este rolul pe acest pământ. Iar atunci când nu mai este nevoie de noi aici ca rotiţe integrante în mecanismul divin, ne cheamă la El, pentru a ne pedepsi sau a ne răsplăti în funcţie de modul în care L-am servit.

Împuşcătura îi sperie pe toţi. Mulţi săriră în picioare şi se înghesuiră către stradă. Cadavrul lui Ignacio zăcea pe caldarâm scrutând cerul cu ochii mari şi negri, cu privirea liniştită pe care i-o cunoşteau toţi. În mijlocul frunţii i se căsca o gaură însângerată, un fel de al treilea ochi pe care se spune că toţi îl avem pentru a putea vedea cele ascunse şi nevăzute. Al treilea ochi al lui Ignacio, abia deschis, nu putea să îi mai arate, însă, decât ceea ce toţi cei aflaţi în viaţă nu au cum să vadă decât după moarte.

Coşmar

Mă bântuie în noapte un soi de remuşcare, un sentiment pe care nu l-am mai cunoscut niciodată. Nu am făcut rău nimănui şi, totuşi, pare că mă apasă ceva nevăzut şi de nerostit, asemenea unui bolovan de neclintit trântit deasupra gurii unei peşteri. Bolovanul nu blochează numai accesul din exterior în interior sau invers, ci şi circulaţia aerului, a moleculelor de oxigen, şi, poate de aceea, uneori, noaptea, în somn, mă sufoc. Mă trezesc cu gura larg deschisă, căutând să sorb însetat din izvorul vieţii, cu inima bătându-mi nebuneşte în piept, cu venele de la tâmple pulsând, cu ochii injectaţi, plini de usturime, cu nevoia de a striga după ajutor.

Mi se pare că mă pierd în tenebre necunoscute şi imposibil de explorat, de înţeles, disipându-mă, despărţindu-mă de mine însumi, devenind cu totul altceva decât ceea ce sunt de fapt, întrupându-mă în personaje de coşmar care au puterea să alerge zeci de kilometri într-o noapte, necontenit însetate, dar nu de apă,ci de altceva, de ceva care dă viaţă, de ceva fără de care nu există viaţă…

Simt cum omul din mine se stinge în chinuri groaznice, lăsându-şi buzele, cu ultimele forţe, să arunce o rugăciune grăbită spre cer, dar chiar şi aceasta este întreruptă, cuvintele devin scâncete şi mârâituri, transmiţând implorare şi revoltă, teamă şi ură, o dualitate pe care o simt atingând apogeul pentru ca apoi să înceteze în momentul în care sunt cuprins de uitare. O uitare caracteristică numai lipsei de raţiune, unei carcase goale, lipsite de sentimente şi de gânduri, stăpânite doar de o foame avidă, de o sete înnebunitoare, chinuitoare, care îmi pârjoleşte măruntaiele, pieptul, întregul corp, până şi umbra care alunecă, ameninţătoare, pe iarba pătată de raze sângerii de lună.

Fragment

          Se trezi sub mângâierea razelor de lună care îi luminau fața. Pentru o clipă, uitând unde se afla, o căută lângă el, întinzând mâna prin întuneric. Apoi începu să se dezmeticească, dar starea aceea de buimăcie, de nesiguranță pe care o simțim toți atunci când suntem între două lumi, devenea chinuitoare. Spera ca totul să fi fost un vis, un vis ciudat, așa cum erau multe altele pe care le avusese. Când deschise ochii, însă, teama îl săgetă. Nu era un vis. Tavanul scund de bârne îl privea, parcă, nemișcat, inert, imperturbabil, strecurându-i în suflet doar evidența: nu era în lumea lui, în lumea căreia îi aparținea. Era într-o lume paralelă, poate, o lume imaginară, sau…

            Se ridică și deschise ușa adăpostului, pășind în noaptea înstelată. Ochii, încă pe jumătate închiși, somnoroși, îl săgetară puțin la vederea acelei întinderi nemărginite. O întindere asemănătoare cu un câmp de bumbac… doar că acest bumbac era rece și neprimitor. Moliciunea lui, magia lui, ascundea întunecimi pe care nu le-ar fi bănuit nimeni, pe care nu le-ar fi dorit nimeni. E ciudat cum intoleranța, moartea, durerea, cruzimea, fanatismul, pot să se ascundă sub o mască atât de plăcută și atât de mincinoasă. Privi prin întunericul sfâșiat de colții gerului și de lumina stelelor. Căută, într-o clipă de speranță nebunească, o scăpare, o ieșire din lumea în care fusese aruncat fără voia lui. Câțiva brazi stingheri își mișcară cetina, scuturând-o de zăpada rece, un gest asemănător unei negații mute, evidente doar printr-o clătinare a capului. O clătinare tristă, cu privirea lăsată în jos, care spune totul fără să rostească vreun cuvânt.

            În imensitatea mării de zăpadă încercă să înțeleagă – de ce el? De ce acel loc? Își înfundă mâinile în buzunare și încercă să respire. Gerul era necruțător, răspândindu-și în aer acel miros caracteristic… miros de iarnă amestecat cu tulburările pe care frumusețea acelei lumi nu ar fi trebuit să le cunoască niciodată. Nările i se lipiseră, fața îi era înghețată și buzele începuseră să îi tremure, prevestind viitorul clănțănit al dinților – de frig…?  de spaimă…?

            Luna făcea ca totul să strălucească, folosindu-și toate puterile pentru a perpetua acele minciuni, pentru a ascunde toate lucrurile înspăimântătoare, dar în același timp, pentru a pune în gardă… Era ciudată acea strălucire palidă, când limpede, când încețoșată, parcă, de ceva nedefinit. Își apropie de buze palmele strânse căuș și încercă să le încălzească suflând în ele aburul cald al respirației. Dar mâinile, deja mușcate de ger, nu simțiră căldura, simțiră doar teama și deruta din sufletul lui. Și dorul… simțiră absența trupului ei mlădios, pe care de atâtea ori îl cuprinseseră în nopțile friguroase de iarnă – e adevărat, în alte nopți, în alte friguri… în alte lumi. Și porni să se teamă că numai și gândul lui îndreptat spre ea ar putea să fie o idee neinspirată, un rău săvârșit fără intenție. Locul ei era acolo, în lumea aceea din care el fusese smuls ca să fie aruncat în necuprinsurile zăpezilor veșnice, a urii veșnice, a unei lupte surde și sinistre, care deși nu se dorea, părea că va fi, și ea, tot veșnică.

            Dar puterea gândului nu poate să fie controlată, la fel cum tremurul mâinilor, uneori, nu poate fi stăpânit. Hotărî să nu se mai gândească la ea pentru a nu o pune în vreun fel în primejdie. Ar fi râs, ar fi râs în hohote de ideea nebună, stupidă, că numai gândindu-te la cineva îi poți face rău. Dar văzuse cât de adevărată poate să fie această idee… Ochii îi căzură pe zăpada rece și densă de la picioarele lui. Se lăsă în genunchi să o privească mai bine, apoi își apropie buzele de ea. Inspiră adânc în plămâni mirosul ei rece și umed și încetă să se mai gândească la mirosul celeilalte, la mirosul femeii, la atingerea ei caldă, la respirația ei fierbinte cu aromă de ceai de zmeură.