Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.

Reclame

Furtuni

          Vorbesc unii, cu gurile mai mult fără ei, sau prea departe de minţile lor, de liniştea de dinaintea furtunii. Sunt unele furtuni înaintea cărora liniştea e falsitate, minciună. Sunt altele care abia în urma lor lasă doar linişte. Ca o moarte.

Calificări şi descalificări şi inhibiţii

          Într-o dimineaţă mă sună un prieten. “Îţi trimit un contract, te uiţi puţin pe el?” mă întreabă. Am acceptat, cu jumătate de gură, cealaltă jumătate mi-o ţineam închisă ca să nu îl înjur. “Te-am trezit, nu? Când ai ajuns acasă”? “Acum două ore”. Şi-a cerut scuze şi acel moment a fost unul din puţinele în care mi s-a părut descalificant să îmi blagoslovesc cu vorbe de “duh” prietenii care mă trezesc din somn.

           Mi-am făcut în grabă o cafea, ca să îmi pot deschide ochii, să îmi simt privirea sigură, nu să privesc un eventual dans tribal al unor litere neliniştite captive pe o suprafaţă albă. Când am ajuns la sumă, m-am auzit mârâind printre dinţi: “pentru banii ăştia aş vinde-o şi pe mama”. Spun unii că banul este ochiul dracului, şi, deşi afirmaţia mă califica automat pentru o poziţie în care se cer deosebite competenţe în materie de vânzări, am tresărit. Simţeam ochii – ai mei, nu cei ai dracului – mijindu-mi-se şocaţi, şi celălalt ochi, interior, prin care mă privesc pe mine însumi, mai mult sau mai puţin critic, holbându-se de-a dreptul. Mă simţeam descalificat. Nu ştiu, nu mă simt în măsură să fac afirmaţii care să fie considerate postulate, mă pricep doar la cele hazardate. Calificându-mă ca vânzător mă descalificam pe mine, în cel puţin două rânduri – aşa cred că se întâmplă tuturor, orice calificare implică, sau atrage după sine, una sau mai multe descalificări. Poate doar în fotbal să nu fie aşa… dar cred că şi acolo este posibil.

            Am trimis răspunsul, aşa cum promisesem, cu menţiunile de rigoare, dar mă simţeam ca şi cum nu mai eram eu, de parcă mă schimbasem peste puţinele ore de somn. Sau mă schimbase cineva, pe un altul, fără să îmi dau seama. Adevărul este că sentimentalismele nu pot decât să îngreuneze lucrurile, în orice domeniu, şi totuşi, eu mă agăţ uneori de ele precum cineva în pericol să se înece se agaţă de un pai. Am început să mă cert în gând, să îmi fac un adevărat proces de conştiinţă, prezentându-mă ca pe un inculpat căruia nu aveam de gând să îi acord nici măcar o şansă să îşi formuleze apărarea. M-am oprit, din nou. Cu ce drept mi-aş fi pornit un proces medieval, în care, cu sau fără vinovăţie, inculpatul îşi cunoaşte deja soarta? Nu mai aveam nevoie de nicio judecată, ştiam că trebuia doar să pronunţ sentinţa şi să aplic pedeapsa, fără a mai administra probe sau a mai căuta circumstanţe.

           M-am inhibat de-a dreptul, realizând calificările, sau, în funcţie de unghiul din care s-ar privi, descalificările pe care mi le atribuiam. Şi mi-am adresat mie, în intimitatea gândului, un potop de vorbe lipsite de orice inhibiţii, ca un fel de exhibare în faţa unui geam lipsit de storuri, care împrăştie în noapte lumină şi imagini. Spre norocul meu, gândurile mele nu au ferestre…

            Mi-am aprins iute o ţigară, în încercarea de a îmi inhiba gândurile, de a le potoli şi de a le îndrepta spre altceva. Nu puteam să le alung, aşa că, privind cerul, mi le-am agăţat, ca pe o speranţă, de norii plumburii care îl acopereau. Îmi doream de mult o furtună. O furtună înfiorătoare cu stropi grei şi deşi de ploaie, cu tunete şi fulgere, cu o femeie goală răsărindu-mi din palme pregătită să îmi înfrunte o teribilă armată de săruturi şi de priviri – priviri alunecătoare, ca şiroaiele de apă, pe pielea-i dezgolită, ca lame reci de cuţit special pregătite să i se împlânte în ochi – privire în privire, generatoare de trăiri care, în alte procese, mult mai celebre decât cele pe care mi le intentez singur mie, erau considerate adânci semne de decadenţă şi de slăbiciune.

            Un strop de ploaie mi-a căzut pe mână, rece şi greu, făcându-mă să tresar, smulgându-mă din gândurile mele. Nu am mai îndrăznit să mă învinuiesc şi am refuzat să o fac. Este adevărat, uneori nu suntem ceea ce suntem, ci suntem ceea ce cred alţii. În asemenea momente este prea puţin important ceea ce crezi despre tine, mai mult contează ceea ce vrei să creadă ceilalţi. Şi eu mi-am dorit să fiu crezut… Să fiu crezut că, uneori, îmi doresc să nimeresc într-o furtună ai cărei stropi să-mi lunece pe mână, pe frunte, pe obraji, pe piele, pe degetele din mângâierea cărora, febrilă, să mi se întrupeze ea, o condamnată al cărei trup să fie biciut de urgia unei ploi magice, de sărutări; aprige şi arzătoare ca focul. Care să-i inhibe gândurile, să-i exhibe trupul şi s-o descalifice, în urgia celei mai negre nebunii a dăruirii. Fără sentimente calificate, însă.

//

Furtună

          Cuvântul “furtună” nu udă. Nu biciuieşte obrajii nici cu stropi subţiri şi reci de ploaie, nici cu răbufniri de vânt tăioase. Decât dacă vrei. Dacă vrei, îţi poţi spune în gând: “furtună”. Apoi să îi alergi în întâmpinare zâmbindu-i, să îţi depărtezi larg braţele ca pentru a o îmbrăţişa, în timp ce frigul începe să îţi muşte mâinile. În aşteptarea ei poţi scormoni netulburat, cu privirea, perdeaua de nori care se apleacă înspre pământ, ca o capcană, ca o plasă aruncată dibaci de un vânător nevăzut. De multe ori norii sunt hipnotici şi ameţitori, nimic nu le scapă, nimic nu mai mişcă sub ei, decât genele clipind uimite, rostind o întrebare neauzită: “de unde puterea de a avea atâta densitate”? Sufletul nu este atât de dens, dimpotrivă, se rarefiază, se subţiază, îşi pierde intensitatea la fiecare rafală de vânt, la fiecare furtună, sub fiecare izvor de ploaie. Apoi se ofileşte, seacă – de prea multă toamnă, sau de prea multă povară…

          Sunt furtuni care, cu priviri întunecate, ameninţă să şteargă de pe faţa pământului tot ce întâlnesc – ca şi câinii care, temători, latră a ameninţare fără a avea îndrăzneala, însă, să muşte. Răbufnesc, cu ploaie de nori, de apă, cu vânt aspru, cu întunecime… dar atunci când cineva le iese în întâmpinare, zâmbind, privind cu ochi pierduţi norii, depărtându-şi braţele de trup a îmbrăţişare, oferindu-şi obrazul pentru a fi şfichiuit de furie, lucrurile se schimbă. Furtuna răbufneşte, vântul urlă, norii picură stropi deşi şi înţepători care se sparg pe obrazul oferit ofrandă, iar frigul… frigul muşcă. Dar unele muşcături nu dor, doar provoacă plăcere!

          Atunci sufletul rarefiat, uimit de densitatea de plumb căreia i-a ieşit în întâmpinare, se poate oferi cu totul, căzut sau nu, venerator, în genunchi. Şi părul se udă, din frunte încep să curgă şiroaie subţiri de lacrimi, apoi din ochi, din obraji şi din bărbie, împletindu-se pe haine, spălându-le, lipindu-le de trup ca şi cum nu ar exista. Ca şi cum nu ar exista nici trupul, nici haina, nici îmbrăţişarea, nici nimic altceva decât densitatea, intensitatea cu care vântul rece muşcă provocând plăcere, cu care stropii alungaţi din cer biciuiesc obrazul alunecând în firicele reci spre buze pentru a le săruta. Şi apoi ceaiul, ceaiul acela fierbinte, un fel de legătură de timp între două trenuri, un fel de oază aşezată în mijlocul deşertului, la jumătatea unui drum. Un fel de abur fermecat care prevesteşte celor care ştiu să citească în el că, după un timp, va urma o nouă furtună.

De vacanţă

          “Iar pleci”?!

          ….

          “Unde”?

          “Oriunde în calea furtunii”…

          Să stai întins şi să o aştepţi, fără teamă, fără grijă… doar cu dorinţă…

Furtuna

Aş fi vrut să fii cu mine pe ploaia asta. Doar pe ploaia asta, până la următoarea, când mi-aş fi dorit acelaşi lucru. Aş fi vrut să îţi prind strâns mâna în a mea, promiţându-ţi că nu îi voi mai da drumul niciodată. Şi ţi-aş fi jurat, pe sufletul meu, că ruperea asta de nori nu o să ne facă rău. Cred că în mijlocul ploii, temătoare, mi-ai fi cerut să alergăm. Dar către unele fericiri trebuie să te îndrepţi încet, cu paşi mici, prelungind aşteptarea, crescând dorinţa până ajunge chin. Ţi-aş fi interzis alergarea şi am fi mers unul lângă altul, mână în mână, eu privindu-te, tu încercând, încă temătoare, să te strecori printre picurii de apă. Am fi mers până când plânsul cerului s-ar fi înteţit, devenind torenţial, nebunesc, isteric, în aşa fel încât să îţi arunce în faţă o perdea prin care să nu mai poţi distinge viitorul… viitorul pas, viitorul copac, viitorul sărut. Căci el ar fi venit, pe neaşteptate. Te-aş fi oprit din mers şi ţi-aş fi ridicat cu degetul bărbia, mi-aş fi apropiat buzele de ale tale – atât de aproape încât mi-ai fi simţit respiraţia atingându-le. Tu, cu ochii închişi, cu faţa scăldată de ploaie, ai fi aşteptat. Şi la fel aş fi făcut şi eu, privindu-te printre gene. Aş fi aşteptat ca buzele să îţi devină nerăbdătoare, ca trupul tău să se strângă în al meu, ca gura ta să o caute flămândă pe a mea, ştiind că astfel, dacă vreodată ai avut lacrimi în ochi ele ar fi fost spălate de apa dulce căzută din ceruri; dacă buzele ţi-ar fi fost vreodată însângerate de muşcături dureroase dinţii mei le-ar fi îndepărtat sfâşiindu-le, înfigându-ţi-se tandru în buza inferioară, gustând-o, gustându-ţi respiraţia…

Ne-ar fi plouat pe păr, pe obraz, pe buze, dacă erai aici, ne-am fi privit cu ochi scăpărători, ştiind că dârele de pe obraji nu sunt de lacrimi, învăţând că ploile nu sting unele focuri, doar le înteţesc. Ne-am fi luat zborul, spre nori, printre ei, ca să sorbim cât mai de aproape de izvorul ei pasiunea care ne curge în vene, ne scapără în priviri. Numai atunci când gusturile noastre s-ar fi contopit cu cel al ploii, rămânând definitiv pe buzele celuilalt, ni s-ar fi spălat de pe noi şi hainele, într-un loc în care tunetul să nu te înspăimânte, doar ploaia să îţi mângâie trupul gol, făcându-te, însă, să înţelegi că nimeni nu ştie să te mângâie mai frumos ca mine. Iar eu mi-aş începe explorarea atingându-te… mai întâi cu privirea, apoi cu răsuflarea tăiată, cu sărutul, aşteptând să îmi răsari din palme, pentru totdeauna, nemuritor fruct al ispitei.