Când mai reuşim din când în când să ne mai scurgem printre degetele singurătăţii, înţelegem cum timpul ni se scurge şi el printre degete. Şi din cauza asta nu aş mai îndrăzni să mai întreb oamenii de ce anume se tem ei cel mai tare. Mai degrabă i-aş întreba ce îşi doresc cel mai mult. Aşa mă întreb eu pe mine, de cele mai multe ori când gândul şi amintirea încep să îmi urle pe la ferestre. Uneori îmi doresc să nu fi fost eu, alteori mă tem de ce era dacă eram altul.
Într-o noapte m-am trezit cu o durere în colţ de suflet. „Se schimbă anotimpul”, mi-am spus întinzându-mă aiurea, ca şi cum aş fi vrut să prind ceva ce nu îmi era la îndemână. Probabil timp. Îmi veni să mă reped la oglindă – oricât de ciudat le pot părea oamenilor, eu nu îmi măsor timpul privind ceasul, ci oglinda. Fracţiunile de timp aproape nu contează, doar anii. M-am întins, deci, spunându-mi că se schimbă anotimpurile. Mi-am amintit că nu cu mult înainte plecasem în căutarea împlinirii viciului meu de seamă şi am constatat uluit că îmi ieşeau aburi pe gură. Plecasem de acasă fără plasture pe gură. Aşa îmi mai spun, la fel cum se pansează rănile ca să nu curgă sânge, poate mie mi-ar trebui un plasture aplicat profesionist (sau profesional?) pe buze, ca să nu îmi mai curgă printre ele suflet. „Şi cu vorbele ce faci?” mă întreba o voce dubioasă în timp ce eu alergam ca înnebunit să scap de un coşmar, după un pachet de ţigări. Mi-am amintit că mai fugeam aşa din când în când de acasă, tot noaptea, dar cu alte scopuri. „Cu vorbele? Ce nevoie mai ai nevoie de vorbe atunci când ai ochi”?
Mi se prelungeau fire subţiri de abur printre buze şi, rupt de oglinzile mele, mă întrebam dacă vine iarna. Sau vreun coşmar de care ar trebui să fug până mi se taie picioarele . Mă mai înspăimânt când ştiu că după iarnă urmează o primăvară în care costelivul lui suflet poate provoca omului reumatisme de care nici să nu ştie. Aşa e cu timpul rău, cred că de-asta am auzit de multe ori de la tot soiul de oameni: „mie nu îmi place iarna”. „Nici mie, răspundeam, dar cred că atunci îţi vezi mai bine sufletul. Cel care îţi scapă printre buze ca o speranţă; sau ca o aşteptare.”
Dacă ar trebui să vorbesc despre mine, nu neapărat sincer, aş spune că încerc să scap de obsesii. Aş recunoaşte, totuşi, că nu reuşesc mereu. Pe de altă parte, ca să scap de subiecte delicate, mi-aş mărturisi stupoarea în ceea ce priveşte o presupusă atitudine dumnezeiască: ce rost are viaţa dacă ţi-o treci cu privirea mereu înfiptă în pământ?! Cred că eu mi-aş folosi altfel eternitatea. Egoism, poate.
Dar dacă omul este doar o imitaţie nereuşită a îngerului; a îngerului care a încercat să răstoarne Cerurile? Deşi de multe ori părem mai puternici judecându-ne dumnezeii şi alegându-ne îngerii cărora să ne supunem.
Simțeam teamă, ăsta este adevărul. Nu, mint, nu teamă, spaimă. Mint din nou, este ceva ce fac față de mine de ceva vreme. Nu sunt un mincinos, m-am învățat să le spun mereu altora adevărul, mă mint doar pe mine. Nu simțeam nici teamă nici spaimă, teroare. O simțeam cum mă apuca de gât, cum mă sugruma, cum începea să mă sufoce cu ghearele. Teroarea este un animal, o fiară dezlănțuită care se ivește atunci când nu te aștepți și care începe să strângă mai puternic ca orice durere. O simțeam cuprinzându-mă în felurile ei, nevăzută, ascunsă, descoperindu-și târziu, când nu mai era nimic de făcut, chipul hidos. O simțeam cuprinzându-mă, străpungându-mi măruntaiele ca o lamă de cuțit, rotindu-se între ele ca să le încurce, să le răsucească, să le transforme în ghem dureros și în abis complet pe care să mi-l planteze în coșul pieptului. Nu știu cum îi torturează pe alții, dar mie asta îmi face de fiecare dată, mă golește, mă smulge de mine, din mine, mă reduce la stadiul de animal disperat, terifiat că nu mai are unde să își afle adăpostul. Atunci reacționez – spun că reacționez, nu acționez, pentru că acțiunea presupune cel puțin o urmă de logică, dar în mintea mea nu se mai leagă gânduri, răsună doar cuvinte fără șir și fără înțeles pentru alții. Exclam, uneori, parcă în culmea mirării: “Nu se poate”! Dar pentru mine nu există nicio urmă de mirare, doar disperarea care răspunzându-mi ca un ecou mă alungă, mă face să fug de ea pe străzi întunecate pe care deși le-am mai văzut nu le mai cunosc. Alerg prin mine și prin afara mea ca să scap de mine, căutându-mă cu privirea în locuri pe care cândva le priveam altfel. Mă părăsesc, ăsta este adevărul, mă rup de mine și mă caut cu privirea pe mine cel care eram altădată, cel necuprins de teroare, cel care făcea față spaimelor, cel care știa să se teamă cu măsură până când, plictisindu-se, începea să își înfrunte temerile. Nu, nu mă găsesc nicăieri, mă regăsesc captiv tot în mine, strivit tot mai mult de povară, scormonit de durerile abdominale, de golurile sufletești care se adâncesc mai mult decât cerurile. Privirile îmi caută disperate în jur, netrăind deși încearcă să retrăiască, să regăsească un “nu știu ce” care s-a pierdut într-o dimineață plină de negură. Cred că știu, cred că știu când s-a pierdut acel ceva și dacă aș fi sigur, m-aș privi înspăimântat de mine reproșându-mi că nu am ridicat niciun deget să împiedic… Ce să împiedic?! Să mă împiedic pe mine să mă scufund în delir, să mă leg cumva, să mă înrădăcinez într-o realitate pe care să nu mi-o mai fac nici vis nici amintire, ci prezent. Poate aș fi strâns o mână tremurândă și nu i-aș fi dat drumul, nu aș fi lăsat-o niciodată să îmi refuze mângâierile, și dacă ar fi încercat să se îndepărteze, aș fi găsit în mine puterea să poruncesc. “Așteaptă”! Sunt momente în care mi se întâmplă să cad, să mă părăsească puterile și dorința, îmi mai rămâne doar voința călită în focurile orgoliului. Asta m-a învățat orgoliul, că eu sunt altfel decât ceilalți, că eu pot, că este de ajuns să vreau, pentru că voința îmi va pune la îndemână și mijloacele, și resursele și puterile. Puterea este întotdeauna o resursă regenerabilă, și chiar și când scade și dispare, poate renaște dintr-un semn, dintr-o vorbă, din ceva, orice, care să realimenteze motivația. Puterile se trag întotdeauna dintr-o motivație, iar motivația se trage fie din sine fie din alți oameni. Mi se pare, uneori, că în poruncile mele ar sta motivația, sau că ele însele ar deveni motivație, de aceea îmi închipui că pot, că pot orice, inclusiv să mă opun ireversibilității. Știu, sunt doar închipuiri, vise copilărești și speranțe deșarte în mijlocul cărora nu ar trebui să îmi mai găsesc locul deși eu insist. Recunosc, uneori insist prostește, indiferent de rezultate, până când mă părăsesc puterile. Atunci nu îmi mai doresc decât să mă odihnesc, să dorm, și o lespede de mormânt mi se pare mai caldă decât umărul dezgolit al oricărei femei. Atunci, când mă întind uneori prin vreun cimitir pe care îl găsesc prin drumurile mele, pe vreo lespede sub care zace cineva necunoscut mie, îmi regret întârzierile și îmi pretind drepturile. Îmi amintesc cum o voce m-a chemat la ea, dar eu, nesigur, am amânat pentru încă o vreme. “Când vii la mine”? “Mai stau puțin și vin”. De multe ori, ca într-o vizită, ca într-un vis, îmi vine să îmi spun: “Am zăbovit destul”. Dacă m-ar mai chema… Nu mă mai cheamă nimeni, dar m-aș duce.
“Ce tineri şi frumoşi eram odată, mai ales eu, şi ce urâţi şi bătrâni am ajuns, mai ales tu”, îi spun în unele dimineţi imaginii pe care mi-o aşază oglinda în faţa ochilor. Mă privesc cu ochiul măcinat de dubii, întrebându-mă… “Oare acela care am fost cândva eram eu, sau eram un eu în devenire”? Dacă doar deveneam, cum i-ar putea spune umbra de azi amintirii: “sunt ce a mai rămas din tine”? Mă simt acelaşi eu, şi totuşi, de multe ori am impresia că orice evoluţie are la bază resturi, rămăşiţe scăpate din timp şi de uitare.
A fost o vreme în care nu îmi trebuia nimic. Mi se părea ciudat şi deloc uman să mă întreb de ce anume mai am nevoie şi să nu găsesc un răspuns. De fapt, să îmi dau un singur răspuns – “nu mai am nevoie de nimic”. Uneori număram zilele în ordine descrescătoare şi îmi simţeam inima urcându-mi-se până în gât a nerăbdare. Nu ştiu dacă am îmbătrânit eu – îmi pare imposibil să fie astfel, pentru că niciodată nu m-am gândit că se poate întâmpla. Dar cumva, dintr-un punct, într-un anumit moment, a intervenit o schimbare. Am învăţat să număr invers, crescător, mai întâi săptămânile, apoi lunile. Ca şi cum unele doruri nu mai au ce face ca să se stingă, doar să îşi numere printre zile paşii.
Adevărul este că nu mă prea trezesc dimineaţa, şi atunci când mi se întâmplă, prin cine ştie ce minune, îmi vine să îmi smulg părul din cap. Dimineţile nu îmi plac, cu excepţia celor de vară în care, înainte de a mă pune să adorm, pot privi îngemănarea întunericului cu câteva raze roşiatic-albăstrui de lumină. De fapt, ca să fiu sincer, rar mi se întâmplă să mă trezesc, pentru o vreme, şi numai în urma vreunui eveniment care să mă zguduie din temelii.
De ce să mint?! Dacă este vreo caracteristică umană care să nu îmi fie deloc definitorie şi aplicabilă în raporturile cu mine însumi, este pragmatismul. Mă prefer un dezrădăcinat din realitate, idealist peste măsură, chiar dacă un ideal necesită sacrificarea unei vieţi. Rebel fără cauză, aşa mi se mai spunea, deşi de multe ori am spus-o, cauza mea este aceea de a avea posibilitatea să mă trezesc din somn dincolo de miezul zilei şi de a îmi bea în tihnă cafeaua. Dar în tihnă!
Mi s-a întâmplat odată, cândva, ca femeia cea mai importantă din viaţa mea să îmi strice aşa-zisa dimineaţă luându-mă la rost. “Măi, măgarule”! îmi strigă de cum mă vede cu ochii pe trei sferturi închişi. “Începem de dimineaţă”, mi-am spus, şi m-am pregătit să protestez. Îmi place să le dau ochilor timp să se deschidă după somn, or, dacă sunt luat prea tare sau mă simt nedreptăţit, îmi zboară toată liniştea dimpreună cu zâmbetul, şi dacă încep prost o zi… ştiţi cum este, ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, indiferent de ora la care îşi are fiecare dimineaţa lui. “Eu, măgar?! De ce?!” întreb împăciuitor-curios, simţindu-mă, totuşi, cu câteva muşte pe căciulă. Recunosc, unora dintre femei le-am acordat mereu anumite statute speciale şi chiar câte o circumstanţă deosebită tocmai pentru că indiferent de ce ar fi făcut, îmi luminau dimineţile. “Păi cum de ce?! Tu nu ştii că femeile sunt proaste?! De ce le prosteşti tu şi mai mult”?! “Nu ar trebui să spui aşa ceva, zic, ce, tu nu eşti femeie”? “Ba da, dar şi eu sunt proastă, nu vezi că de fiecare dată mă prosteşti să îţi fac toate poftele”?! Îmi place să zâmbesc la trezire, să spun bună dimineaţa cu zâmbetul pe buze, cu o îmbrăţişare caldă, cu un sărut – aşa că i-am iertat imediat pornirea vehementă, şi, după ce am râs cu poftă, după ce am îmbrăţişat-o aproape cu forţa, pentru că nu vroia să se lase, într-o efuziune sentimentală acaparatoare aproape i-am permis să mă pieptene. Chiar dacă numesc un asemenea lucru blasfemie, doar nu era să umblu ciufulit toată ziua! Dacă mă gândesc bine, este atât de plăcut să mă trezesc din somn vesel şi ciufulit…
Nevermore 