Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.

Anunțuri

Dilemă. Alta.

          Mă mai uit în jur, din când în când, cu neplăcere. La oameni. La clădiri. La locuri. Îmi spun că totul se schimbă, vizibil. De lupă nu mai are nevoie decât cercetătorul. Ceilalţi, cei care trăiesc, au nevoie, eventual, de ochelari. Am trăit o senzaţie ciudată, de invidie, când îmi spunea cineva că scrisul face parte din viaţă. Fără urmă de frustrare mi-am spus că de prea multă vreme am luat-o pe cărări greşite, pretinzând că viaţa face parte din scris. Şi când m-am oprit din alergare nu m-am mai putut întreba decât dacă viaţa este o scenă sau scena este o viaţă. Concluzia ar putea rămâne la latitudinea fiecăruia, eu încă nu am atins-o.

Comunicări

          În societatea de azi se afirmă că, scuzată-mi fie cacofonia oarecum evitată, comunicarea e totul. În graniţele comunicării, cică, nu s-ar înscrie doar autiştii. Nu spun că asemenea afirmaţii m-ar face să mă simt un handicapat emoţional (termenul e politically correct!), ar fi o minciună. Doar că, aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, m-am gândit că oricât ai comunica zborul e mai plăcut. Pentru că punctul întotdeauna te lasă gol pe dinăuntru. Şi doar aşa, că dincolo de diverse mizde am avut bucuria să văd Sonata Arctica live acum nişte ani, mă bucur cu ceva întârziere de cel mai recent album. Că doar nu ne lăudăm cu nimicuri!

Tresărirea unei poveşti

          Pe vremea când mă agăţam cu încăpăţânare de scris aveam obiceiuri… bune. Nu trebuie menţionate acum. Erau bune ca exerciţiu. Din momentul trecerii dincolo de graniţa amatorismului lucrurile au devenit mai grele. Nu pentru că nu ar mai veni cuvintele, ci pentru că unele trebuie ţinute la sertar, altele folosite cu înţelepciune. Cred că, într-un fel, acum trei-patru ani mi-ar fi fost ciudă pe mine pentru neglijările locului meu de joacă. Astăzi este puţin diferit, deşi mă mai învinuieşte din când în când oglinda.

          Şi pentru că nu îmi mai permit să las la vedere tot ce se aşterne în cuprinsul nopţilor, m-am gândit, într-un moment de atingere a Cerurilor cu nişte stimulent, să transform totul în spaţiu de necrologuri – că tot a murit Hugh Hefner. E prea greu, las asta pe umerii altora. Mai bine să apese pe ai mei doar cuvintele şi simţirea. Bucuria este că, după ore întregi de zăcut în faţa unei pagini albe, o nouă poveste şi-a găsit drumul spre materializare.

          Că tot mi-am amintit că am vorbit nu cu multă vreme în urmă cu un domn mult mai împovărat de ani decât mine, care scria despre păsărele – nici măcar păsărici! -, râuri curgătoare, soare răsărind şi alte asemenea magii ale normalităţii. Tare mi-aş fi dorit să îi arunc în faţă un „bre, să vezi cum este când îţi susură în creier o poveste. Una pe care nu o poate vedea nimeni decât tipărită”!

Expresivităţi

          Ca să mai schimbăm puţin, că tot găsisem melodia potrivită pentru o biată zi de dumincă; mă întâlnisem cu mine în nişte reflexii de oglindă – ele, cele care mă lasă să dorm. Şi mi-am spus, zâmbind, că oricât suflet pui în oameni ajungi să fii dezamăgit. M-am gândit atunci că decât să scrii în alţii e mai bine să îţi scrii propria Biblie în tine. Doar că dacă o face cineva, nu mai ajunge la ceilalţi. Probabil separaţi ne-ar fi mai uşor să ne iertăm unii pe ceilalţi. Dacă nu cumva iertarea nu e decât un pretext de a urî în tăcere. Pentru că, până la urmă, pasiunea e motorul tuturor lucrurilor. Chiar dacă seamănă a ură.

Vorbe

          Mă întreabă cineva, nu ştiu dacă din plictiseală sau din curiozitate, tocmai când îmi culegeam gândurile pentru o poveste nouă: „Tu cum scrii?” Mi-au trebuit câteva clipe să mă hotărăsc în privinţa răspunsului. Ce era să zic, „Dezbrăcat, în costum de nuntă, îmbrăcat ca eschimoşii, cu alcool, cu ceai, cu cafea, cu gândul, cu gânduri, cu mintea, cu fapta, cu cerul, cu pământul, cu hotărâre -nu! – cu îndârjire, cu poftă, cu minte, fără minte, aproape deloc, aproape perfect, oricum”? Mi s-au succedat întrebările ca fulgerele pe un cer sufocat de furtună. Până la urmă mi-a venit răspunsul: „Cu mâinile”, zic.

 

Ne-literare

          Citind câte ceva din memorialistica lui Andersen (mai bine aşa decât din (i)memorialistica boilor care se cred importanţi), m-a trăznit (că tot s-au rupt cerurile) o întrebare stupidă: „Cum şi-ar fi botezat bietul Hans sirena dacă ar fi ştiut că nu se va alege de ea decât un nume de detergent?Pe de altă parte, norocul lui cu cântecul!