……

          Oamenii? Niște mincinoși. Toți. Deși îl declară, nu știu nici măcar să își urmărească propriul bine. Și când nu sunt în stare să îl atingă, în loc să se victimizeze, caută să se transforme în eroi. “Mă sacrific pentru că iubesc prea mult ca să împovărez pe cineva”. Celor care au un singur punct de vedere le-aș striga un singur lucru: “Tâmpiților”!

          Băusem un pahar cu cineva care se lăuda că tocmai își pusese dinții. Dar un filosof – român, culmea! – spunea că cei mai mari dușmani ai omului sunt dinții. Și. aș adăuga eu, prostia. Și lipsa de sentiment. Și nevoia de a se pune în genunchi.

Reclame

Umbre

          Arată-ți țâțele unui scriitor, i-am zis, și le va vedea o lume întreagă. Nu, nu așa cum sunt, așa cum le vede el. Ca ugere care împrăștie viață, ca sâni care pot stârni pasiuni, ca ideal, ca vis, ca dorință. Le va vedea o lume întreagă pentru că poate să le urască sau să le iubească. Le va vedea ca pe iubire, ca pe speranță, împărtășită sau nu. Dar pasiunea are multe forme, și poate să înspăimânte. Umbrele ei cu atât mai mult.

Inimi

          Când cineva îți smulge inima, las-o smulsă. Las-o acolo, în mijlocul drumului, și înainte ca alții să o calce în picioare scuip-o cu obidă. Cu dispreț. Oamenilor li s-a dat inima ca să le fie luată, nu să țină de ea ca de cel mai de preț lucru. Și când nu mai simți, uită. Uită și caută altceva, o altă viață, ca și cum tot ce ai fi trăit până atunci ar fi fost un coșmar. Numai în coșmare li se smulge oamenilor inima. Și în filmele de duzină. Fără coșmare și fără scenarii proaste viața ar fi un paradis, chiar și cu inima pulsând sub călcâiul care o strivește. Cât să iubești mai mult?!

.

          Știi cum e cu mânuirea cuvintelor? E ca și cum le-ai lăsa să curgă peste oameni și să îi erodeze. Știi cum e cu despicatul apelor? Nici eu nu știu. Cuvintele nu despică ape și nu apropie oamenii pentru totdeauna. Sunt doar pretexte pentru apropieri, pentru exhibiții, pentru îndepărtări. Pentru moarte – moartea nu intervine când ne dăm ultima suflare, doar când spunem ultimul cuvânt. “Știi cum e cu mânuirea cuvintelor?” mă întreb în multe nopți și răspunsul îmi este mereu același: “Nu știu”. Pentru că de cele mai multe ori sunt spuse cui nu trebuie.

 

Word!

          Femeia murise. Murise de prea mult timp, nu își mai aducea nici ea aminte de când. Îi rămăsese trupul. Un trup pe care îl oferea câte unui fost iubit atunci când vreunul își amintea să o viziteze, cu o mână de lalele în pumn, cu câteva vorbe dulci pe buze și cu certitudinea că va obține ce dorește. Așa ne spunem toți, disperarea umană este doar un alt mod de a obține ce dorim, și nu sunt de condamnat nici bărbatul nici femeia. De condamnat poate fi Dumnezeu. Și dacă nu el, liniștea. Liniștea care se așterne după ce obții ceea ce îți doreai, doar pentru că oamenii, de mai multe ori decât cu rațiune, sunt dotați cu rușine. Cine, în definitiv, nu se rușinează să spună “Asta îmi doream de la tine, speranțele tale nu sunt problema mea”?! Dar uneori liniștea poate fi binecuvântare. Pentru că îți lasă capul să rămână pe umeri.

P.S.

          „Ce ştii tu?!” îţi aruncam mereu, de ni se strepezeau amândorura dinţii, ţie de nervi, mie de ruşine. Oricât ar şti un altul mai mult, de multe ori preferăm să învăţăm din greşelile noastre, şi te trezeai ca alţii, cărora încă viermii nu le-au luat grijile de pe oase, vorbind în surdină. Nu, nu în surdină. Degeaba. Pe unii nu îi ascultă nici ecoul şi, oricât mi-aş spune că eu sunt eu, de multe ori mă simt doar ecoul tău în lumea asta. Într-o lume în care… eh! Ce ştii tu?! O lume care fură sărutări; o lume în care aroma unei femei nu îţi poate rămâne, în final, decât pe palmă. O lume în care promisiunile sunt vorbe goale, doar bune să fie încălcate. Mă mir, din când în când, de lumea asta care se opreşte să se privească în oglindă doar când trebuie să îşi perie părul. Iar noi, noi cei care eram devenim nici măcar amintire, doar spiritul unei bucurii de mult uitate, trântită în pragul iernii ca un cadou nedorit al memoriei.

           Într-o zi mă gândeam la memorie. Nu este ca a maşinilor, să o poţi şterge. Poţi doar să o laşi să se prăfuiască, şi să îţi laşi viaţa cea nouă – eu aşa îi spun – să îşi urmeze cursul. Mai poţi să te faci că ai uitat, dar asta nu ajută prea mult, cui îi place să plângă pe la mesele străinilor?! Asta fac vieţile noi, ne aduc în cale străinii, ne aduc sub paşii lor numai buni să aducă uitarea. Acea uitare care nu mai permite să îţi aminteşti timbrul vocii, chiar dacă în anumite momente ţi se pare că auzi unul în urechi. Până şi timbrul vocii se schimbă, şi devine un soi de uitare, sau de amorţire, sau de minciună, sau de furt. De parcă vreun bărbat i-ar fura altuia femeia care nu mai este a lui! De parcă o minciună mai poate fura o speranţă care a murit în agonie! De parcă totul ar fi altfel dacă oamenii te zguduie şi îţi urlă în ureche „nu poţi trăi în trecut!” Şi doar ştii, că îţi tot spuneam, eu pot orice. Doar că de la un timp nu mai pot fără o atingere de mână care să îmi lase în suflet urme. Nici fără o voce care să îmi spună că ar trebui să merg în direcţia pe care nu o înţeleg – mai sunt unii care se simt orbi pe măsură ce văd tot mai mult. Închipuie-ţi, un orb care merge fără să bage în seamă un sărut, o atingere, un hohot de râs. De ce să te mai opreşti când lumea râde de tine?! Doar că şi opririle au legătură cu viaţa sau cu moartea, iar dispariţiile misterioase nu fac parte decât din literatură, din rânduri scrise sau nescrise – din rânduri nescrise, aşa cum mi-au rămas toate gândurile pe care aş fi vrut să ţi le aduc în loc de flori pe lespezi umezite de ploaie. Gândurile, atingerile, apropierile; căldura trupurilor lipite în sărut sub cerul plumburiu de iarnă abia începută. Asta suntem – nu, nu suntem oameni, suntem de prea multe ori instincte. Dorinţe, liste de dorinţe care nu se pot împlini şi care mor odată cu noi. Doar cei cărora le place să se văicărească mor odată cu dorinţele lor. Dar noi eram altfel, ştiam să ne alegem alte ţeluri fără să le permitem celor vechi să agonizeze. Noi eram noi. Eram putere. Eram viitor. Eram ceea ce mulţi nu vor ştii niciodată ce înseamnă – iubire. Şi atunci, este normal să mă întreb, „ce ştii tu?!” de când nu te mai apasă nici cerul, nici visul. Doar lespedea rece pe care nu mai las decât un sărut. Pentru că tu nu ştii, nu mai ştii ce înseamnă libertatea completă şi nici iubirea pe care ai fi capabil să o arunci în buzunarul oricărui oropsit de soartă care lăcrimează depănându-şi povestea lui tristă. Tu nu mai ştii nimic, la fel cum nu mai ştiu nici eu. Doar că tu te-ai pierdut între stele, în timp ce eu mă pierd în vise şi în ochi. Alţii, alţi ochi. Dar oricât m-ar sorbi, oricât m-ar durea privirea lor, oricât aş tânji-o, mă simt acelaşi. Acelaşi care, de la o vreme încoace, nu poate să îndure o altă şoaptă decât aceea pe care ai auzit-o când deja plecasei: „de ieri lumea e mai săracă în minuni”!

          Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.