.

          M-am trezit că nici nu mă trezisem şi aveam impresia că e duminică. Duminică – zi plăcută de proşti şi de preacredincioşi. De feţe bisericeşti macabre care se dau în spectacol pozând în sfinţi. De oameni fără căpătâi care nu ştiu să îşi folosească minutele. De… oare de ce mi-aş stoarce tâmplele în căutarea celor mai abjecte afirmaţii perfect valabile (sau aplicabile) unei zile de duminică?! Bine că azi e sâmbătă, zi fără miros de tămâie, mai degrabă cu aromă de vis. Doar să nu îmi spună cineva că nu şi-a dorit niciodată să întoarcă timpul!

Misoginisme

          Într-o societate a egalitarismului în care nici misoginismul nici misandrismul nu ar trebui să primeze, o afirmaţie oarecare poate să echivaleze cu o autodecapitare. Şi totuşi, în profunzmea puterii pe care o poate exercita o femeie asupra unui bărbat, am fost pus în situaţia neplăcută de a mi se spune: zi-mi despre tine, nu ştiu prea multe”. “Cui ajută?” mă gândeam, în timp ce, deşi îi urăsc pe cititorii de citate, îmi aminteam de unul: „a rosti lucrurile în funcţie de adevăr este o atitudine mai proastă şi mai ignorantă decât a le rosti în funcţie de prilej şi oportunitate”. Şi în misoginimia mea lăudabilă, mă condamnam şi speram să fiu salvat de mine. Pentru că o femeie care nu poate naşte candoare ci dispreţ nu este femeie. Părerea mea, a celui de care m-aş salva oricând.

Ciudăţenie

          Asistând la un soi de belea, pentru că necazul nu vine niciodată singur, am primit o veste bună. Mai degrabă nebună decât bună, pentru că bucuria, oricât de ascunsă, tindea la un moment dat să atingă paroxismul. Cum îmi urmăream paşii (mai degrabă făcuţi prin aer decât pe caldarâm) m-am gândit la mine cel din preistoria aceluia care sunt. Nu pot spune că mi-e dor de mine. Nici de cel care am fost, nici de cel care aş fi putut fi. Interesantă noţiune – „cel care aş fi putut fi”. Îmi mai este dor, din când în când, de nişte vremuri. De ipoteze nu. Cine ştie ce biet slujbaş aş fi fost, îngrăşat, îngălat, plictisit, dacă într-un moment de nebunie nu m-aş fi hotărât că am un vis pe care merită să îl urmez. Cred că în momentele de mare bucurie nu trebuie să ne întoarcem numai înspre alţii, ci şi înspre noi. Bucuriile mari se împărtăşesc inclusiv cu cei care am fost; nu, nu cu cei care am fi putut fi. Pentru că într-un context muzical extrapolat, cei care sunt suficient de răbdători sau de nebuni să strângă din dinţi, ajung să îşi trăiască visele. Şi mai cred că atunci, acela, trăitorul, ar trebui să se privească cu drag pe sine, cel vechi, care a detonat visul.

Filă de jurnal

          Dacă aş ţine un jurnal, pentru astăzi aş nota:

          Ştiu, nu este deloc elegant să fie aduse sub ochii lumii corespondenţele particulare, decât dacă vorbim de vedete contrafăcute sau de scriitori morţi. Şi totuşi, îmi scria o persoană care riscă să îmi devină dragă: „am vrut să îi fac şi pe alţii să înţeleagă că sunt bucurii mult mai mari pe lumea aceasta, în afara celor ariviste, în care, din păcate, cred cei mai mulți”. Eu citeam în nocturnă, cu nasul în vârfuri, cu capul în nori, cu norii în lumi care se vor naşte.

Soi de confesiune

          Posibil ca azi să fi fost o zi potrivită pentru confesiuni. Poate pentru că o bucurie nu vine niciodată singură. Sau, ca necazul, mereu însoţit de alte belele, mă şi văd cutreierând pe străzi, invitând până şi cerşetorii la o băută – că deh, berea tot aliment e, cine are nevoie de pâine pe căldurile astea?! Şi, pentru că – dacă tot vorbeam de confesiuni – americanii afirmă sau confirmă că barmanii sunt cei mai buni psihologi, deci cine are nevoie de cabinete sterile în loc de pahare pline?! De-asta ziceam de confesiuni, că uneori se fac cu drag, alteori cu indiferenţă, mai ales în crâşmele americane. Problema, totuşi, e că totul pleacă, dacă nu de la iubire, din ea. Dar cum vorbeam cu cineva în faţa unui pahar înspumat, cei care dau vina pe sentiment sunt, de fapt, cei incapabili să îl trăiască. Aşa cred acum.

Ploi

          Eu nu am văzut ceruri descheiate la şliţ, numai oameni; dar se pornise să plouă. Părea mai mult că scuipă – cam aşa cum scuipă oamenii cu lacrimi pe visele neîmplinite, cele pe care simt că trebuie să le înlocuiască. Şi, în timp ce căutam cu disperare un pachet de ţigări, mi-a trecut prin minte că orice scriitor ar trebui să-şi caute răspunsurile la întrebări prin buzunare. Nu, nu pentru că l-ar găsi, doar pentru că de multe ori absenţa răspunsului nu poate naşte decât întrebări.

Prin singurătate spre lipsa de însemnătate

          Se susţine de prea multă vreme, încă de dinainte să te naşti dumneata, cititorule, că lucrurile mari se pot spune cu vorbe mici. Se pot scrie cu vorbe mici. Vorbe puchineţe, scurte, zgribulite, care prin vibraţiile lor dau un înţeles frazei. Adică ansamblului. Adică lucrului care se transmite. Nu, nu aş susţine niciodată că vorba, cuvântul scris, trebuie să dea un sens celui de la care pleacă, este suficient să se integreze în ansamblu. În realitate, aceasta îi este menirea.

           De asemenea, se mai susţine, pe la colţuri, că arta nu are ca limite decât neputinţa artiştilor. Aşa zvonea acum ceva vreme unu‘ pe nume Zola. Emile Zola. Nu ştiu dacă bea martini sec, nu ştiu dacă bea ceva, în definitiv tabieturile oricărui scriitor ar trebui să ne rămână mai puţin cunoscute decât minţile şi gândurile lui. Am întâlnit însă oameni care, căutând să deschidă orizonturi pentru cuvintele lor, nu reuşeau decât să le limiteze. Limitau accesul lor, al cuvintelor, către oameni, şi le transformau în fornăieli, în sforăieli, în invective – de ce nu?! – pe care le azvârleau asupra colii de hârtie, drept în ochiul cititorului. Şi dacă se întâmpla ca vreunul căruia îi pica o carte în mână să nu o înţeleagă, bineînţeles că nu era vina autorului. Pentru că, ne închipuim, orice om capabil să scrie o carte nu reprezintă decât o divinitate supusă riscului de a fi călcată în picioare de un oarecare (sau oricare) „bou absolut”. Mă întreb uneori: nu cumva cripticul în literatură a apărut din pricina unor oameni care nu erau capabili să exprime ceva valoros din punct de vedere literar? Sau poate din criptic izvorăşte posibilitatea scriitorului – de acolo, din înălţimile sale dumnezeieşti – de a considera cititorul care nu îl înţelege „Prostul Suprem”?

         Pentru că este adevărat, la adăpostul invocării artei, scriitorul poate scrie orice. Dar la fel de bine, celălalt, cititorul, poate să nu mai citească nimic. În felul acesta nu se ajunge numai la „divorţul” dintre aceste entităţi care au trăit multă vreme în simbioză, ci la falimentul amândorura. Este vorba mai ales de un faliment moral-intelectual, unul produs de dezumanizare. Pentru că dezumanizarea nu este altceva decât rezultatul rupturii violente dintre litera scrisă şi cititorul ei.

          Îi vezi uneori, pe ei – oamenii, înghesuiţi prin tramvaie, prin metrouri, împingându-se unii în alţii, cerându-şi scuze cu jumătate de gură, concentraţi pe ecranul fluorescent al telefonului. Sau pur şi simplu privesc în gol, prea văduviţi de gânduri, sau prea apăsaţi de ele, ca să îşi mai caute scăparea în fanteziile altora. Numai lui Ortega y Gasset i s-a părut că arta s-a dezumanizat, nu publicul ei. Deşi, pe de altă parte, de ce nu ar fi posibil să aibă dreptate?! Întrucât şi artistul este om (nu dumnezeu, aşa cum speră), schimbându-şi natura a imprimat schimbarea şi artei lui. Grea întrebare, la care orice om cu scaun la cap nu s-ar încumeta să răspundă în pripă: „Omul a dezumanizat arta, sau arta l-a dezumanizat pe om?”; “Scriitorii şi-au alungat publicul, sau publicul şi-a ostracizat scriitorii?” Ar spune unii că asemenea întrebări sunt lipsite de importanţă, că divorţul este pronunţat, că dezumanizarea este ireversibilă. Dumnezeul îşi priveşte cititorul de pe culmile intangibile ale unui autodeclarat act de creaţie, iar cititorul este complet dezinteresat de ce ascund înălţimile – pentru că, cercetându-le uneori fugar, nu le mai găseşte pe placul lui.

          „Graba! mai strigă câte o voce. Dinamica vieţii! Îndobitocirea! Dezinteresul!” Sunt vorbe mari strigate de la o tribună mică, una de la care se poate arăta cu degetul înspre cirezile de bovine care îşi petrec drumul spre locul de muncă în stare de vegetaţie aparentă. Şi totuşi, din turmă se ridică murmure de nemulţumire, iar cei care mai citesc câte o carte – nu puţini – cer fără vlagă să li se dea altceva. Altceva decât nişte file în care un presupus dialog între personaje „Pe-a mă-tii! – Ba pe-a mă-tii! i se răspunse” – este catalogat drept artă.

          Cine să fi judecat divorţul dintre public şi literatură?! Şi pe ce motive s-o fi bazat când l-a pronunţat, nedând câştig de cauză nimănui? Pe lipsa „gustului” cititorului? Pe lipsa „calităţíiartei? Pe fundamentele nihilismului? Eu nu ştiu, şi nu aş vrea să răspund, dacă m-ar întreba cineva. Iar soluţiile par să fie puţine, pentru că întoarcere în timp nu există. Poate doar întoarcerea omului către om. Poate întoarcerea omului comun către tărâmurile visului, conştientizând că lectura nu este numai evadare din cotidian ci şi educare. Şi, de asemenea, întoarcerea dumnezeului auctorial către calitatea sa de om, de om dator faţă de alţii. Pentru că dintotdeauna nu publicul este supus scriitorului, ci scriitorul este supus publicului. Nu, nu criticilor publicului, ci nevoilor acestuia, mai degrabă servitor decât divinitate.

         Şi atunci, să fie lipsa de modestie una dintre cauzele dezumanizării? Sau însingurarea? O carte poate însemna o salvare, dar în absenţa ei omul se poate pierde de sine însuşi. Aşa cum acela care se numeşte Creator se însingurează într-o lume în care nu mai are cui îi adresa Cuvântul. Oameni şi cărţi; cărţi şi scriitori; scriitori şi oameni. Poate între asemenea noţiuni ar trebui pus, din când în când, semnul echivalenţei. În interesul reconcilierii. Altfel, omul de pe stradă e tot mai neînsemnat pentru scriitor, iar scriitorul e tot mai neînsemnat pentru omul de pe stradă. Şi sfârşesc, amândoi, singuri, pentru că nimeni nu poate predica în pustie.