.

          Și cred cu tărie că atunci când te îndrăgostești și nu vezi rostul trebuie să pleci. Chiar dacă gândul nu îți dă pace. “Ce ar fi putut să fie”? Nimicul nu contează cum poate fi atins. Important este să-și facă treaba. Să împingă oamenii pe drumul lor. Al unora, poate plin de oameni. Al altora, plin de cuvinte. Și la hotărârea că vieții nu i se pot trage concluzii. Nici măcar învățăminte. Oricât se cred boii nemuritori, se înșeală. Oricât se crede cineva de neînlocuit, se înșeală. Dar sentimentul poate rămâne mereu același.

Reclame

Femei

          Îmi place mereu să invoc un citat care se pare că i-ar aparține lui Hugo. Întrebat ce s-ar face bărbații fără femei, cică ar fi răspuns: “ar fi mai fericiți. Și apoi din ce în ce mai puțini”. De analize pe text nu este nevoie deloc. În definitiv, nu are rost să faci o asemenea analiză decât dacă vrei să-l susții. Numai că postulatele nu mai au nevoie de nicio demonstrație. Rămân valabile prin ele însele. Ce nu aș susține cu fermitate, însă, este această calitate atribuită cu un mic sâmbure de misoginie femeilor – acela de necestitate de prăsilă. Nu i-am înțeles, și ca atare nu i-am susținut niciodată, nici pe cei care renunță să mai laude altă realizare a lor decât copilul. De parcă să te fuți – iertată fie-mi expresia – este ceva cu care merită să te lauzi și la zece ani după ce s-a întâmplat. În definitiv toți o facem – nu mă refer la laudă – de mai multe ori sau de mai puține, în funcție de anumite conjuncturi și factori care, la un moment dat, pot fi decisivi. În momentul în care ajungi să te lauzi cu ceva care este la îndemâna oricui – pentru că, să fim serioși, și dacă tragi ceva mai serios la măsea într-o cârciumă, oricât de ciufulit ai fi, tot se găsește o disperată care să te rezolve – mi se pare mai degrabă ceva, dacă nu demn de domeniul patologicului, cu siguranță demn de milă. Și dincolo de avertismentul scriitorului francez, mai înspăimântătoare mi se pare mândria de a adăuga încă o oaie turmei, încă un element unei mulțimi care contează mai puțin decât mulțimea vidă, încă o viață lipsită de însemnătate într-un tumult în care domină exact lipsa de respect pentru viață. Nu mă afiliez niciodată acelei scuze hilare, cum că ar fi o cruzime să aduci pe lume un copil, o ființă nevinovată care să fie făcută harcea-parcea în malaxorul vieții. La fel cum nu mă alătur nici celor care se lamentează spunând că nu și-au cerut viața, că o urăsc, că sunt sătui de ea. Prefer să nu le răspund, sau dacă le răspund, prefer să le spun că frumusețea vieții șade în cărți, în cârciumi și în femei. Nu neapărat în ordinea asta, este o înșiruire strict aleatorie.

          Despre cărți, îmi spun de multe ori, nici nu are rost să se discute. Mai degrabă trebuie simțite. Și scrise. Despre cârciumi, nici atât. Orice bodegă este bună atâta vreme cât are destul material cu care să te hidratezi și o coapsă de femeie la care să te holbezi. Așa mă gândesc, mereu femeile merită toată atenția. Chiar și atunci când își uită importanța în materie de prăsilă (așa cum spunea Hugo, nu eu) și ajung să se creadă zeițe. În fața unui pahar, discutam cu cineva o problemă de principiu: sunt femeile zeițe, sau bărbatul le ridică la acest rang? Cred că sâmburele de divinitate pe care îl revendicăm ca strălucind în ființa umană este, într-adevăr, în femei, o reminiscență din ADN-ul zeițelor. Bărbații, dacă tot trebuie să ne întoarcem în mitologie, sunt mai degrabă porci; se poate dovedi oricând dacă cineva se obosește să cerceteze mai cu atenție Odiseea. Dar dincolo de verdictul aruncat în silă de zeițe, rămâne foamea lor, mândria aceea legată de statutul de ființă supranaturală de care nu se satură. Îmi amintesc că acum ceva vreme cineva îmi atrăgea atenția că bărbații trebuie să graviteze în jurul femeilor. Și eu rânjeam mereu, puțin disprețuitor, admițând că, într-adevăr, bărbații, nu bărbatul. Unele femei sunt flămânde de apreciere. Unii bărbați sunt flămânzi de liniște. Și gravitarea nu e niciodată liniște, este mereu un joc în urma căruia pot curge cel puțin lacrimi, dacă nu sânge. Răspundeam mereu, arătându-mă stupefiat, “de ce ai gravita în jurul unei femei, când balta este plină de pește?” Iubirea o învățasem cu mult prea multă vreme în urmă și, fără să o uit pe ea – niciodată pe ea –, îi uitasem lecțiile.

       Cred că niciodată nu mi-a păsat de femei, îmi mai spuneam într-o noapte lâncezind sub un felinar care străpungea întunericul cu câteva raze de incandescență artificială (cam așa cum este îndrăgostirea pornită din nimic și încheiată în nimic), mi-a păsat de o singură femeie. Chiar dacă nu am reușit să o arăt mereu. Poate niciodată. Dar mi-a păsat. Și încă atât de mult încât mi-am promis că nu o voi reduce niciodată la stadiul de element de turmă. Așa mi-am spus, că pentru femeia de care mi-a păsat am încercat să devin mai bun. Dar niciodată un satelit. Pentru că în clipa în care începi să te învârți în neantul pe care îl crează spaima de a pierde pe cineva, închei prin a te pierde pe tine. Prin a te pierde pe tine de tine. Oamenilor nu trebuie să le arăți că îți pasă de ei îngenunchind în fața lor și făcând temenele. Ci altfel. Așa cum, ajunsesem să îmi spun cândva, femeilor nu le va fi suficient niciodată. Pentru că, la rândul lor, știu că este mai ușor să treci pragul unei cârciumi decât să te lupți pentru ceva la care ții. Cu atât mai mult cu cât, de-a dreptul hilar, femeile sunt singurele ființe din univers capabile să modeleze bărbatul după voința lor doar ca apoi să se plângă: “nu mai ești cel pe care l-am cunoscut”.

          Personajul pe care am început să-l creionez de ceva vreme (și de care ajung să mă îndrăgosetesc și eu) ar fi mai violent. Mai dur în limbaj. Deja mi-l închipui spunând: “femeilor le este caracteristică proasta concepție că dacă își arată țâțele unui bărbat, respectivul dă ochii pe spate și cade în brațele iubirii mai rapid ca o virgină în leșin când vede balaurul”. Dacă l-aș avea lângă mine în carne și oase, aș râde și l-aș îmbrățișa. Și aș fi mândru de el. Ca oricare altul care este mândru de rezultatul actului sexual pe care l-a avut cu cine știe câtă vreme în urmă. Ca un părinte bun ce aș vrea să-i fiu l-aș admonesta, însă, spunându-i că mai mult respect față de femei nu ar strica deloc. Și atunci când m-ar privi puțin uimit, neînțelegând de ce nu-i aprob atitudinea, i-aș spune că oricând pot să i-o împărtășesc, dar nu mereu și exprimările. “Mai plastic?” l-aș întreba privindu-l, zâmbindu-i aproape vulgar. “Femeia este specială. Este o poartă între lumea noastră, reală, și cea a fanteziei. Femeia te poate înflăcăra, te poate înnebuni, îți poate controla gândurile, mintea, acțiunile. Te va face să te simți ca un zeu, alături de ea. Și asta o face demnă de sacrificii și de atenție. Dar amintește-ți mereu, chiar și când ți se așează în față cu coapsele desfăcute, că ești omul care intră de bună voie în Infern”.

Trenuri și altele

                “Sunt trenuri pe care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci”, îmi spunea nu de mult cineva. Singurul gând care m-a fulgerat a fost “eu mai mereu am stat aproape de gară”. Bine, în Cymeria noastră e greu să nu stai aproape de gară, poate doar dacă stai pe sate. Se aude șuierul trenului până în centrul orașului unde zici că îți bei tihnit, ca fițosu’, cafeaua. Noroc cu Bucureștiul. Acolo am stat mai departe de gară. De gară, nu de trenuri. Că, așa cum îmi spunea cineva nu de mult, trenuri pot să apară și acolo unde nu sunt gări. Și e adevărat, am ratat multe trenuri, și nu m-am urcat în altele dar, în mod ciudat, am ajuns să mă simt ca și cum trenul pe care nici nu l-am ratat și în care nici nu m-am urcat, m-a adus aici. Aici unde sunt ca persoană. Omul care își permite să îi zâmbească sfidător lui Paler spunându-i “bă, tu ți-ai dus viața pe un peron, basca mea!”

                Dar interlocutorul meu părea să aibă dreptate, într-un fel. Sunt trenuri pe  care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci. Cu un efort de memorie – erau prea multe pahare – am reușit să îl contrazic. “Eu nu am pierdut niciun tren, niciodată”, zic. Adevărul este că nu am pierdut niciunul. Îmi amintesc că am stat cu inima în gât traversând Bucureștiul, și urlam la taximetrist: “dă-l în mă-sa de pieton! Treci pe șina de tramvai, ce dracu’, pierdem trenul”! Era spre Ajunul Crăciunului și eu trebuia să ajung la Cymeria, nu să rămân înzăpezit în porcăria aia de București. Mai era să pierd o singură dată trenul, când, plecând de la Cymeria spre Bucale, condus de unul din unchi, ne-am înfundat în podul gării că avea trenul întârziere mai mult de o oră. Era frig afară, ger. Și în podul gării aveau un alcool prost ca dracu’, dar măcar ne mai încălzea. Atâta ne-am încălzit că abia am auzit trenul șuierând că intră în gară. Și fugi cu tot calabalâcul, și trenul șuiera a plecare, și curgeau transpirațiile pe noi ca pe plăvani. Dar nu l-am ratat. Nu l-am ratat! În rest nu am fost în pericol să ratez nimic. Și ce am ratat nu merita luat. Că așa e cu trenurile, ce îți pasă că ratezi trenul de Călărași dacă tu vrei să ajungi la Cymeria?

                M-am uitat la interlocutorul meu așa cum mai puteam. Alcoolul era mai bun ca în podul gării, totuși. I-am zâmbit draconic – “Tu ești misogin, crezi că femeile sunt trenuri. Locomotive șuierătoare cu ochii larg căscați și luminoși, care scot aburi de câte ori te urci în ele. Boule!” Îl priveam în ochi, ca și cum m-aș fi uitat într-o oglindă: “Doar să ții minte, pentru tine nu trebuie să existe trenuri pe care le pierzi, nici trenuri în care alegi să nu te urci. Trebuie să existe trenuri care să te ducă departe. Cât mai departe, în infinitatea cuvintelor. Și din care să știi când să cobori”.

Oameni

          Bucuriile altora pot deveni bucurii personale. Și gândul că ai făcut pe cineva să zâmbească, indiferent că este în pragul morții, în toiul vieții sau la început, îți poate deveni fericire. Menire e prea mult spus. Dar cred că oamenii devin oameni atunci când renunță la ei înșiși. Iubirea nu e iubire adevărată decât atunci când aduce mai mult sacrificiu decât plăcere. Și oamenii sunt mai oameni când zâmbesc privind zâmbetul din ochii altora. Oricât am blamat umanitatea, nu m-am referit niciodată la nebunie. Oricât am lăudat-o, nu m-am referit niciodată la orgoliu. Oricât am zis că s-ar putea face, nu m-am referit niciodată la mine. Doar la noi – oameni.

B(l)azar

          “Ia, neamule!” ar trebui să urle scriitorul, ca țigăncile pe vremuri la colțul drumului, îmbiind la un cornet – două de semințe. Semințe de gând, de idee, împrăștiate pe o coală de hârtie; sau de spart în dinți și de scuipat pe stradă, în autobuz, în metrou, în tren. În fața cuiva. În avion mai puțin. Sunt prea puțini cei care mai zboară visând. Și în vis nu se sparg semințe. În vis se poate muri, eventual. Pentru o speranță. Pentru că nu devine realitate. Pentru că visul în sine nu se materializează, dimpotrivă, se destramă cât vezi cu ochii pe câmpia Sirenelor. În bazarul viselor, cele împlinite pot deveni blazare. Și cele neîmplinite?! Lorelei plângea pe o stâncă și nu mai putea să-și șoptească decât sieși: “Vise? Plângi, Lorelei!”

Nebunie

          Majoritatea oamenilor se întreabă: “Ce ar fi fost dacă?”. Majoritatea oamenilor stau și își trec viața în fața unei beri vorbind despre vremuri în care existai. Ca vis, ca om, ca speranță. Majoritatea oamenilor fug de spaimele lor, nu le înfruntă. Nu le înghit. Nu le acceptă. Ca atunci când ți-ai lua viața de guler și, privind-o în ochi, ai renunța să-i tragi un pumn în gură. Fără alt motiv decât acela scuipat printre dinți: “Sunt mai bun decât tine”. Multora le e clar că viața e o bătaie de joc. Dar sunt puțini cei care se agață de orice găsesc – de o lacrimă; de un nud; de un geamăt de plăcere. De o speranță care nu șoptește altceva decât “Vei deveni omul care să se întrebe: «Ce ar fi fost dacă?» ”. Și ai râde nebunește, ca un șarpe care și-a înghițit misiunea. Ca un dumnezeu care își vede menirea îndeplinită. Ca un om care s-ar lua de guler și s-ar arunca singur în stradă, în brațele tale. Ale cui? Ale nebuniei. Sunt puțini cei care s-ar arunca în brațele speranței că nu mai au vreo speranță. (Râsete)

Cât să ne iubim aproapele?

          În anul 1893, Revista Germană de Geografie şi Statistică (Deutsche Rundschau für Geographie und Statistik) publica o hartă a lumii atrăgând atenţia asupra locurilor în care, încă, se practica antropofagia. Grație influenţei „lumii civilizate”, canibalismul mai era practicat doar de unele triburi din Africa, din Australia şi din câteva insule din Oceanul Indian şi Pacific.

         Antropofagia reprezenta un pericol real pentru orice explorator. Pentru orice nefericit aruncat de capriciile sorţii pe tărâmuri în care carnea de om reprezenta o sursă de hrană. Şi nu numai. Atât istoria cât şi artele reţin tragica întâmplare a fregatei franceze Meduza. Ambarcaţiunea, având la bord 400 de persoane – echipajul şi colonişti pe care îi transporta cu destinaţia Senegal, a eşuat pe coasta Africii de vest. Întrucât locurile din bărcile de salvare erau insuficiente, din resturile navei a fost construită o plută pentru 150 de persoane, femei şi bărbaţi. După ce a plutit în derivă vreme de 12 zile, pluta a fost găsită întâmplător de un alt vas, fiind salvate 15 vieţi. Doar 15 bărbaţi. În cartea Naufragiul Meduzei, Alexander McKee oferă amănunte despre modul în care numărul supravieţuitorilor naufragiului se diminua zilnic. Din pricina conflictelor, din pricina lipsei apei şi a hranei. Şi, în mod înfiorător, aminteşte că, împinşi de înfometare, supravieţuitorii s-au hrănit cu carne din cadavrele de pe plută.

         O scenă asemănătoare este întâlnită în singurul roman complet al lui Edgar Allan Poe, Aventurile lui Arthur Gordon Pym, publicat în 1838. Supravieţuind unei revolte şi unei furtuni, la bordul balenierei Grampus patru bărbaţi se confruntă cu lipsa proviziilor. Pentru a asigura supravieţuirea celorlalţi trei, personajul Richard Parker propune ca în urma unei trageri la sorţi unul dintre ei să fie ucis şi folosit ca hrană pentru ceilalţi. Soluţia şocantă nu se dovedeşte doar un artificiu demn de marele Poe, ci şi un soi de ironie a destinului – însuşi autorul propunerii este cel sacrificat.

         Antropofagia comportă de fiecare dată discuţii de natură etică. Deşi în codurile penale ale ţărilor dezvoltate nu este incriminată, orice act de canibalism are puterea de a şoca opinia publică. Conform psihologiei, canibalismul are la bază trei motivaţii: religioase, de supravieţuire în situaţii limită, respectiv criminale. În ultima categorie ar trebui incluse acţiunile generate fie de afecţiuni psihice, fie de dorinţe de răzbunare feroce. Un asemenea caz este relatat în literatura pentru copii, în povestea fraţilor Grimm, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Invidioasă pe frumuseţea tinerei Albă ca Zăpada, împărăteasa cere unui vânător să o ucidă şi să-i aducă drept dovadă a faptei ficatul şi plămânii victimei. Nesocotindu-i porunca, vânătorul eliberează fata şi îi aduce organele unui mistreţ pe care împărăteasa le mănâncă. Includerea canibalismului în literatura pentru copii poate fi interpretată şi ca un avertisment asupra cruzimii vieţii şi a oamenilor. O respectare a principiului recomandat părinţilor, de a nu pregăti drumul pentru copil ci copilul pentru drum. Sperăm că nu pentru un drum ca acela descris de Cormac McCarthy în volumul The Road, publicat în 2006. Distins cu premiul Pulitzer în 2007 şi ecranizat, romanul invocă o lume postapocaliptică în care  lipsa hranei împinge oamenii la acte constante de canibalism. Excepţie fac o mică parte dintre supravieţuitorii dezastrului, care îşi păstrează principiile şi umanitatea. „Băieţii buni”.

         În ciuda zicalei latine „homo homini lupus”, nu este surprinzător să constatăm că literatura se aliniază în mod consecvent practicii sociale care dezavuează canibalismul. Surpriza vine, însă, în anul 2015, din secţiunea de literatură culinară. Adio dilemă hamletiană „to be or not to be”! Noua problematică se anunţă chiar din titlul ghidului culinar propus de un absolvent al Academiei de Arte din Oslo, Antonio Cascos Chamizo: To eat or to be eaten – A guide to Cannibalism (A mânca sau a fi mâncat – Ghid de canibalism). Ghidul culinar oferă doritorilor nu numai reţete de mâncăruri gătite cu carne umană, dar şi diagrame ajutătoare pentru o tranşare mai uşoară a corpului. Impactul social al unui asemenea volum nu este greu de ghicit, chiar dacă Chamizo şi-a motivat demersul ca prezentare a unei situaţii de tipul „ce ar fi dacă”. Un exerciţiu de imaginaţie care, dacă ar trece dincolo de tabuuri şi de etica socială, ar reprezenta, susţine autorul, o soluţie ipotetică pentru suprapopularea planetei şi pentru lipsa resurselor.

         Raportat la noul ghid culinar al lui Antonio Cascos Chamizo, îndemnul lui Vladimir Sabodan, fost Mitropolit al Kievului şi al Întregii Ucraine (1935-2014), poate fi privit într-o nouă lumină: „E important în post să nu ne mâncăm unul pe altul”.