Expresivităţi

          Ca să mai schimbăm puţin, că tot găsisem melodia potrivită pentru o biată zi de dumincă; mă întâlnisem cu mine în nişte reflexii de oglindă – ele, cele care mă lasă să dorm. Şi mi-am spus, zâmbind, că oricât suflet pui în oameni ajungi să fii dezamăgit. M-am gândit atunci că decât să scrii în alţii e mai bine să îţi scrii propria Biblie în tine. Doar că dacă o face cineva, nu mai ajunge la ceilalţi. Probabil separaţi ne-ar fi mai uşor să ne iertăm unii pe ceilalţi. Dacă nu cumva iertarea nu e decât un pretext de a urî în tăcere. Pentru că, până la urmă, pasiunea e motorul tuturor lucrurilor. Chiar dacă seamănă a ură.

Anunțuri

Vorbe

          Mă întreabă cineva, nu ştiu dacă din plictiseală sau din curiozitate, tocmai când îmi culegeam gândurile pentru o poveste nouă: „Tu cum scrii?” Mi-au trebuit câteva clipe să mă hotărăsc în privinţa răspunsului. Ce era să zic, „Dezbrăcat, în costum de nuntă, îmbrăcat ca eschimoşii, cu alcool, cu ceai, cu cafea, cu gândul, cu gânduri, cu mintea, cu fapta, cu cerul, cu pământul, cu hotărâre -nu! – cu îndârjire, cu poftă, cu minte, fără minte, aproape deloc, aproape perfect, oricum”? Mi s-au succedat întrebările ca fulgerele pe un cer sufocat de furtună. Până la urmă mi-a venit răspunsul: „Cu mâinile”, zic.

 

Ne-literare

          Citind câte ceva din memorialistica lui Andersen (mai bine aşa decât din (i)memorialistica boilor care se cred importanţi), m-a trăznit (că tot s-au rupt cerurile) o întrebare stupidă: „Cum şi-ar fi botezat bietul Hans sirena dacă ar fi ştiut că nu se va alege de ea decât un nume de detergent?Pe de altă parte, norocul lui cu cântecul!

Am inorogii mei

Spune lumea c-ai fi un inorog
Care urcă spre cer pe pante abrupte
Cu potcoavele rupte.

Mă mai întreabă vreunul „eşti bine?”
Îl privesc de departe şi-i spun „Sunt în mine
Căutând în zări inorogi”.

E bine că-s eu cerşind de la zări inorogi
Sub ceruri de ploaie golite
Cu raiuri în care n-ai cui să te rogi
Şi pleoape închise de lacrimi zdrelite.

.

          M-am trezit că nici nu mă trezisem şi aveam impresia că e duminică. Duminică – zi plăcută de proşti şi de preacredincioşi. De feţe bisericeşti macabre care se dau în spectacol pozând în sfinţi. De oameni fără căpătâi care nu ştiu să îşi folosească minutele. De… oare de ce mi-aş stoarce tâmplele în căutarea celor mai abjecte afirmaţii perfect valabile (sau aplicabile) unei zile de duminică?! Bine că azi e sâmbătă, zi fără miros de tămâie, mai degrabă cu aromă de vis. Doar să nu îmi spună cineva că nu şi-a dorit niciodată să întoarcă timpul!

Misoginisme

          Într-o societate a egalitarismului în care nici misoginismul nici misandrismul nu ar trebui să primeze, o afirmaţie oarecare poate să echivaleze cu o autodecapitare. Şi totuşi, în profunzmea puterii pe care o poate exercita o femeie asupra unui bărbat, am fost pus în situaţia neplăcută de a mi se spune: zi-mi despre tine, nu ştiu prea multe”. “Cui ajută?” mă gândeam, în timp ce, deşi îi urăsc pe cititorii de citate, îmi aminteam de unul: „a rosti lucrurile în funcţie de adevăr este o atitudine mai proastă şi mai ignorantă decât a le rosti în funcţie de prilej şi oportunitate”. Şi în misoginimia mea lăudabilă, mă condamnam şi speram să fiu salvat de mine. Pentru că o femeie care nu poate naşte candoare ci dispreţ nu este femeie. Părerea mea, a celui de care m-aş salva oricând.

Ciudăţenie

          Asistând la un soi de belea, pentru că necazul nu vine niciodată singur, am primit o veste bună. Mai degrabă nebună decât bună, pentru că bucuria, oricât de ascunsă, tindea la un moment dat să atingă paroxismul. Cum îmi urmăream paşii (mai degrabă făcuţi prin aer decât pe caldarâm) m-am gândit la mine cel din preistoria aceluia care sunt. Nu pot spune că mi-e dor de mine. Nici de cel care am fost, nici de cel care aş fi putut fi. Interesantă noţiune – „cel care aş fi putut fi”. Îmi mai este dor, din când în când, de nişte vremuri. De ipoteze nu. Cine ştie ce biet slujbaş aş fi fost, îngrăşat, îngălat, plictisit, dacă într-un moment de nebunie nu m-aş fi hotărât că am un vis pe care merită să îl urmez. Cred că în momentele de mare bucurie nu trebuie să ne întoarcem numai înspre alţii, ci şi înspre noi. Bucuriile mari se împărtăşesc inclusiv cu cei care am fost; nu, nu cu cei care am fi putut fi. Pentru că într-un context muzical extrapolat, cei care sunt suficient de răbdători sau de nebuni să strângă din dinţi, ajung să îşi trăiască visele. Şi mai cred că atunci, acela, trăitorul, ar trebui să se privească cu drag pe sine, cel vechi, care a detonat visul.