Decembrie. 4C

          Și o să îmbătrânesc. Și o să albesc. Și o să mor zi de zi. Și o să mor de fiecare dată, fără să fiu eu. Și o să urlu, asfixiindu-mă, în loc de aer, numele tău. C.

Reclame

Gâsca prin apă

          Ploua cu stele pe singurătatea cerului, și cerul se oglindea în ochii oamenilor. Un nebun urla despre subteranele lui, frustratul – își găsise salvarea într-o poezie îndoielnică pe care nu ar fi apreciat-o nici minerii. În lume, oricare ar fi ea, literară sau nu, tâmpenia e la ordinea zilei. Nu știu dacă e bine să ne ferim. Dar mersul pe apă e mai puțin periculos.

Haz

          Dacă te gândești că totul este un joc, tratezi totul ca atare. Ceea ce am și făcut, alăturându-mă altora dinaintea mea. Nu era cale de mijloc, câștigi sau pierzi. Și ca orice răsturnători de lume, eu și alții, căutam să câștigăm. Unii au câștigat mai mult, alții mai puțin. Unii au pierdut câte ceva, alții au pierdut totul. Ca într-un joc de șah, ne foloseam atuurile crezând că putem păcăli ce ne așteaptă. Cei mai mulți, optimiștii, cred că ne așteaptă fericirea. Pesimiștii, cu priviri aruncate prea departe, cred că ne așteaptă moartea. Și calea de mijloc? Uneori îmi spuneam că viața nu este un joc pe care să îl câștigi, ci unul pe care, chiar dacă durează până în pânzele albe, să îl pierzi până la ultima celulă. Sperând.

……

          Oamenii? Niște mincinoși. Toți. Deși îl declară, nu știu nici măcar să își urmărească propriul bine. Și când nu sunt în stare să îl atingă, în loc să se victimizeze, caută să se transforme în eroi. “Mă sacrific pentru că iubesc prea mult ca să împovărez pe cineva”. Celor care au un singur punct de vedere le-aș striga un singur lucru: “Tâmpiților”!

          Băusem un pahar cu cineva care se lăuda că tocmai își pusese dinții. Dar un filosof – român, culmea! – spunea că cei mai mari dușmani ai omului sunt dinții. Și. aș adăuga eu, prostia. Și lipsa de sentiment. Și nevoia de a se pune în genunchi.

Umbre

          Arată-ți țâțele unui scriitor, i-am zis, și le va vedea o lume întreagă. Nu, nu așa cum sunt, așa cum le vede el. Ca ugere care împrăștie viață, ca sâni care pot stârni pasiuni, ca ideal, ca vis, ca dorință. Le va vedea o lume întreagă pentru că poate să le urască sau să le iubească. Le va vedea ca pe iubire, ca pe speranță, împărtășită sau nu. Dar pasiunea are multe forme, și poate să înspăimânte. Umbrele ei cu atât mai mult.

Inimi

          Când cineva îți smulge inima, las-o smulsă. Las-o acolo, în mijlocul drumului, și înainte ca alții să o calce în picioare scuip-o cu obidă. Cu dispreț. Oamenilor li s-a dat inima ca să le fie luată, nu să țină de ea ca de cel mai de preț lucru. Și când nu mai simți, uită. Uită și caută altceva, o altă viață, ca și cum tot ce ai fi trăit până atunci ar fi fost un coșmar. Numai în coșmare li se smulge oamenilor inima. Și în filmele de duzină. Fără coșmare și fără scenarii proaste viața ar fi un paradis, chiar și cu inima pulsând sub călcâiul care o strivește. Cât să iubești mai mult?!

.

          Știi cum e cu mânuirea cuvintelor? E ca și cum le-ai lăsa să curgă peste oameni și să îi erodeze. Știi cum e cu despicatul apelor? Nici eu nu știu. Cuvintele nu despică ape și nu apropie oamenii pentru totdeauna. Sunt doar pretexte pentru apropieri, pentru exhibiții, pentru îndepărtări. Pentru moarte – moartea nu intervine când ne dăm ultima suflare, doar când spunem ultimul cuvânt. “Știi cum e cu mânuirea cuvintelor?” mă întreb în multe nopți și răspunsul îmi este mereu același: “Nu știu”. Pentru că de cele mai multe ori sunt spuse cui nu trebuie.