Trenuri și altele

                “Sunt trenuri pe care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci”, îmi spunea nu de mult cineva. Singurul gând care m-a fulgerat a fost “eu mai mereu am stat aproape de gară”. Bine, în Cymeria noastră e greu să nu stai aproape de gară, poate doar dacă stai pe sate. Se aude șuierul trenului până în centrul orașului unde zici că îți bei tihnit, ca fițosu’, cafeaua. Noroc cu Bucureștiul. Acolo am stat mai departe de gară. De gară, nu de trenuri. Că, așa cum îmi spunea cineva nu de mult, trenuri pot să apară și acolo unde nu sunt gări. Și e adevărat, am ratat multe trenuri, și nu m-am urcat în altele dar, în mod ciudat, am ajuns să mă simt ca și cum trenul pe care nici nu l-am ratat și în care nici nu m-am urcat, m-a adus aici. Aici unde sunt ca persoană. Omul care își permite să îi zâmbească sfidător lui Paler spunându-i “bă, tu ți-ai dus viața pe un peron, basca mea!”

                Dar interlocutorul meu părea să aibă dreptate, într-un fel. Sunt trenuri pe  care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci. Cu un efort de memorie – erau prea multe pahare – am reușit să îl contrazic. “Eu nu am pierdut niciun tren, niciodată”, zic. Adevărul este că nu am pierdut niciunul. Îmi amintesc că am stat cu inima în gât traversând Bucureștiul, și urlam la taximetrist: “dă-l în mă-sa de pieton! Treci pe șina de tramvai, ce dracu’, pierdem trenul”! Era spre Ajunul Crăciunului și eu trebuia să ajung la Cymeria, nu să rămân înzăpezit în porcăria aia de București. Mai era să pierd o singură dată trenul, când, plecând de la Cymeria spre Bucale, condus de unul din unchi, ne-am înfundat în podul gării că avea trenul întârziere mai mult de o oră. Era frig afară, ger. Și în podul gării aveau un alcool prost ca dracu’, dar măcar ne mai încălzea. Atâta ne-am încălzit că abia am auzit trenul șuierând că intră în gară. Și fugi cu tot calabalâcul, și trenul șuiera a plecare, și curgeau transpirațiile pe noi ca pe plăvani. Dar nu l-am ratat. Nu l-am ratat! În rest nu am fost în pericol să ratez nimic. Și ce am ratat nu merita luat. Că așa e cu trenurile, ce îți pasă că ratezi trenul de Călărași dacă tu vrei să ajungi la Cymeria?

                M-am uitat la interlocutorul meu așa cum mai puteam. Alcoolul era mai bun ca în podul gării, totuși. I-am zâmbit draconic – “Tu ești misogin, crezi că femeile sunt trenuri. Locomotive șuierătoare cu ochii larg căscați și luminoși, care scot aburi de câte ori te urci în ele. Boule!” Îl priveam în ochi, ca și cum m-aș fi uitat într-o oglindă: “Doar să ții minte, pentru tine nu trebuie să existe trenuri pe care le pierzi, nici trenuri în care alegi să nu te urci. Trebuie să existe trenuri care să te ducă departe. Cât mai departe, în infinitatea cuvintelor. Și din care să știi când să cobori”.

Reclame

Oameni

          Bucuriile altora pot deveni bucurii personale. Și gândul că ai făcut pe cineva să zâmbească, indiferent că este în pragul morții, în toiul vieții sau la început, îți poate deveni fericire. Menire e prea mult spus. Dar cred că oamenii devin oameni atunci când renunță la ei înșiși. Iubirea nu e iubire adevărată decât atunci când aduce mai mult sacrificiu decât plăcere. Și oamenii sunt mai oameni când zâmbesc privind zâmbetul din ochii altora. Oricât am blamat umanitatea, nu m-am referit niciodată la nebunie. Oricât am lăudat-o, nu m-am referit niciodată la orgoliu. Oricât am zis că s-ar putea face, nu m-am referit niciodată la mine. Doar la noi – oameni.

B(l)azar

          “Ia, neamule!” ar trebui să urle scriitorul, ca țigăncile pe vremuri la colțul drumului, îmbiind la un cornet – două de semințe. Semințe de gând, de idee, împrăștiate pe o coală de hârtie; sau de spart în dinți și de scuipat pe stradă, în autobuz, în metrou, în tren. În fața cuiva. În avion mai puțin. Sunt prea puțini cei care mai zboară visând. Și în vis nu se sparg semințe. În vis se poate muri, eventual. Pentru o speranță. Pentru că nu devine realitate. Pentru că visul în sine nu se materializează, dimpotrivă, se destramă cât vezi cu ochii pe câmpia Sirenelor. În bazarul viselor, cele împlinite pot deveni blazare. Și cele neîmplinite?! Lorelei plângea pe o stâncă și nu mai putea să-și șoptească decât sieși: “Vise? Plângi, Lorelei!”

Nebunie

          Majoritatea oamenilor se întreabă: “Ce ar fi fost dacă?”. Majoritatea oamenilor stau și își trec viața în fața unei beri vorbind despre vremuri în care existai. Ca vis, ca om, ca speranță. Majoritatea oamenilor fug de spaimele lor, nu le înfruntă. Nu le înghit. Nu le acceptă. Ca atunci când ți-ai lua viața de guler și, privind-o în ochi, ai renunța să-i tragi un pumn în gură. Fără alt motiv decât acela scuipat printre dinți: “Sunt mai bun decât tine”. Multora le e clar că viața e o bătaie de joc. Dar sunt puțini cei care se agață de orice găsesc – de o lacrimă; de un nud; de un geamăt de plăcere. De o speranță care nu șoptește altceva decât “Vei deveni omul care să se întrebe: «Ce ar fi fost dacă?» ”. Și ai râde nebunește, ca un șarpe care și-a înghițit misiunea. Ca un dumnezeu care își vede menirea îndeplinită. Ca un om care s-ar lua de guler și s-ar arunca singur în stradă, în brațele tale. Ale cui? Ale nebuniei. Sunt puțini cei care s-ar arunca în brațele speranței că nu mai au vreo speranță. (Râsete)

Cât să ne iubim aproapele?

          În anul 1893, Revista Germană de Geografie şi Statistică (Deutsche Rundschau für Geographie und Statistik) publica o hartă a lumii atrăgând atenţia asupra locurilor în care, încă, se practica antropofagia. Grație influenţei „lumii civilizate”, canibalismul mai era practicat doar de unele triburi din Africa, din Australia şi din câteva insule din Oceanul Indian şi Pacific.

         Antropofagia reprezenta un pericol real pentru orice explorator. Pentru orice nefericit aruncat de capriciile sorţii pe tărâmuri în care carnea de om reprezenta o sursă de hrană. Şi nu numai. Atât istoria cât şi artele reţin tragica întâmplare a fregatei franceze Meduza. Ambarcaţiunea, având la bord 400 de persoane – echipajul şi colonişti pe care îi transporta cu destinaţia Senegal, a eşuat pe coasta Africii de vest. Întrucât locurile din bărcile de salvare erau insuficiente, din resturile navei a fost construită o plută pentru 150 de persoane, femei şi bărbaţi. După ce a plutit în derivă vreme de 12 zile, pluta a fost găsită întâmplător de un alt vas, fiind salvate 15 vieţi. Doar 15 bărbaţi. În cartea Naufragiul Meduzei, Alexander McKee oferă amănunte despre modul în care numărul supravieţuitorilor naufragiului se diminua zilnic. Din pricina conflictelor, din pricina lipsei apei şi a hranei. Şi, în mod înfiorător, aminteşte că, împinşi de înfometare, supravieţuitorii s-au hrănit cu carne din cadavrele de pe plută.

         O scenă asemănătoare este întâlnită în singurul roman complet al lui Edgar Allan Poe, Aventurile lui Arthur Gordon Pym, publicat în 1838. Supravieţuind unei revolte şi unei furtuni, la bordul balenierei Grampus patru bărbaţi se confruntă cu lipsa proviziilor. Pentru a asigura supravieţuirea celorlalţi trei, personajul Richard Parker propune ca în urma unei trageri la sorţi unul dintre ei să fie ucis şi folosit ca hrană pentru ceilalţi. Soluţia şocantă nu se dovedeşte doar un artificiu demn de marele Poe, ci şi un soi de ironie a destinului – însuşi autorul propunerii este cel sacrificat.

         Antropofagia comportă de fiecare dată discuţii de natură etică. Deşi în codurile penale ale ţărilor dezvoltate nu este incriminată, orice act de canibalism are puterea de a şoca opinia publică. Conform psihologiei, canibalismul are la bază trei motivaţii: religioase, de supravieţuire în situaţii limită, respectiv criminale. În ultima categorie ar trebui incluse acţiunile generate fie de afecţiuni psihice, fie de dorinţe de răzbunare feroce. Un asemenea caz este relatat în literatura pentru copii, în povestea fraţilor Grimm, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Invidioasă pe frumuseţea tinerei Albă ca Zăpada, împărăteasa cere unui vânător să o ucidă şi să-i aducă drept dovadă a faptei ficatul şi plămânii victimei. Nesocotindu-i porunca, vânătorul eliberează fata şi îi aduce organele unui mistreţ pe care împărăteasa le mănâncă. Includerea canibalismului în literatura pentru copii poate fi interpretată şi ca un avertisment asupra cruzimii vieţii şi a oamenilor. O respectare a principiului recomandat părinţilor, de a nu pregăti drumul pentru copil ci copilul pentru drum. Sperăm că nu pentru un drum ca acela descris de Cormac McCarthy în volumul The Road, publicat în 2006. Distins cu premiul Pulitzer în 2007 şi ecranizat, romanul invocă o lume postapocaliptică în care  lipsa hranei împinge oamenii la acte constante de canibalism. Excepţie fac o mică parte dintre supravieţuitorii dezastrului, care îşi păstrează principiile şi umanitatea. „Băieţii buni”.

         În ciuda zicalei latine „homo homini lupus”, nu este surprinzător să constatăm că literatura se aliniază în mod consecvent practicii sociale care dezavuează canibalismul. Surpriza vine, însă, în anul 2015, din secţiunea de literatură culinară. Adio dilemă hamletiană „to be or not to be”! Noua problematică se anunţă chiar din titlul ghidului culinar propus de un absolvent al Academiei de Arte din Oslo, Antonio Cascos Chamizo: To eat or to be eaten – A guide to Cannibalism (A mânca sau a fi mâncat – Ghid de canibalism). Ghidul culinar oferă doritorilor nu numai reţete de mâncăruri gătite cu carne umană, dar şi diagrame ajutătoare pentru o tranşare mai uşoară a corpului. Impactul social al unui asemenea volum nu este greu de ghicit, chiar dacă Chamizo şi-a motivat demersul ca prezentare a unei situaţii de tipul „ce ar fi dacă”. Un exerciţiu de imaginaţie care, dacă ar trece dincolo de tabuuri şi de etica socială, ar reprezenta, susţine autorul, o soluţie ipotetică pentru suprapopularea planetei şi pentru lipsa resurselor.

         Raportat la noul ghid culinar al lui Antonio Cascos Chamizo, îndemnul lui Vladimir Sabodan, fost Mitropolit al Kievului şi al Întregii Ucraine (1935-2014), poate fi privit într-o nouă lumină: „E important în post să nu ne mâncăm unul pe altul”.

Gâsca prin apă

          Ploua cu stele pe singurătatea cerului, și cerul se oglindea în ochii oamenilor. Un nebun urla despre subteranele lui, frustratul – își găsise salvarea într-o poezie îndoielnică pe care nu ar fi apreciat-o nici minerii. În lume, oricare ar fi ea, literară sau nu, tâmpenia e la ordinea zilei. Nu știu dacă e bine să ne ferim. Dar mersul pe apă e mai puțin periculos.